Teoria Uniunii Vamale - Note de Curs PDF

TEORIA UNIUNII VAMALE - note de curs - 1. Integrarea comercială – componentă de bază a integrării economice Integrarea economică regională este consecinţa fenomenului de intensificare a interdependenţelor dintre economiile naţionale. Alături de legăturile financiare, tehnologice, turistice etc., relaţiile comerciale constituie una dintre cele mai importante forme de concretizare a interdependenţelor. În consecinţă, integrarea comercială constituie o componentă de bază a procesului de integrare economică. În esenţă, integrarea comercială ar putea fi definită ca un proces complex de liberalizare progresivă a schimburilor între ţările participante. Dacă ne raportăm la cele cinci stadii progresive ale integrării economice, constatăm că integrarea comercială le defineşte pe primele două şi rămâne caracteristica de fond a următoarelor trei. Astfel: I. Zonele de liber schimb se definesc prin regimuri preferenţiale de taxe vamale sau prin eliminarea completă a taxelor vamale şi, eventual, a barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce cu anumite produse (industriale, de exemplu) sau cu toate categoriile de produse dintre statele aderente. II. Uniunea vamală, considerată atât în teorie, cât şi în practică, drept adevăratul nucleu de formare a unui bloc economic integrat regional, păstrează caracteristica de liberă circulaţie a bunurilor între membri, dar implică în plus şi adoptarea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe. Păstrând şi aprofundând liberalizarea comercială, următoarele trei stadii adaugă noi trăsături, după cum urmează: III. Piaţa comună este caracterizată şi prin libera circulaţie a factorilor de producţie şi a activelor financiare. 1 IV. Uniunea Economică – se caracterizează în plus prin politici economice comune şi strategii de dezvoltare convergente; V. Uniunea Economică și Monetară – presupune şi o politică monetară comună şi o piaţă unică a capitalului; Având în vedere că liberalizarea comercială este elementul de fond al integrării economice, teoria uniunii vamale se înscrie ca principalul fundament teoretic al procesului de integrare. 2. Teoria uniunii vamale: obiectul de analiză şi ipotezele ei Teoria clasică a comerţului internaţional demonstrează că liberul schimb la scară mondială este soluţia ideală, dar, bineînţeles, pentru o lume ideală. Cum liberalizarea completă la scară mondială nu apare realizabilă, teoria uniunii vamale demonstrează că liberalizarea la scară regională este „o a doua cea mai bună soluţie” faţă de liberul schimb generalizat la scară globală. Printre reprezentanţii cei mai de seamă ai teoriei uniunii vamale se numără: - Jacob Viner – 1950; - Jan Tinbergen – 1954: - James Meade – 1955; - Bella Balassa – 1961; - R. G. Lipsey – 1970; - Harry G. Johnson – 1973. Localizarea în timp a primelor contribuţii evidenţiază că teoria uniunii vamale a apărut anterior constituirii grupurilor regionale.: C.E.E., AELS etc. Teoria uniunii vamale are ca obiect de analiză studiul efectelor generate de constituirea unei uniuni vamale la nivelul economiei fiecărui stat membru şi la nivelul grupului de state aderente în planul comerţului exterior şi al bunăstării economice. Ea studiază, de asemenea, efectele de antrenare sau cele restrictive asupra comerţului cu restul lumii. Explicaţiile oferite de teoria uniunii vamale au la bază un exemplu simplificat. Se presupune că ţara A intenţionează să creeze o uniune vamală cu un alt grup de state, 2 considerate ca o entitate şi desemnate drept ţara B. Similar, restul lumii este reprezentat prin ţara C. Ipotezele pe care se bazează teoria uniunii vamale sunt: - costurile de transport şi cele ale serviciilor comerciale sunt considerate neglijabile; - singurele restricţii comerciale luate în consideraţie sunt taxele ad valorem, pe unitate de produs importat. - în cadrul uniunii vamale concurenţa este considerată pură şi perfectă; - factorii de producţie sunt consideraţi perfect mobili în interiorul fiecărei ţări membre, ca şi în interiorul uniunii; - preţul de pe orice piaţă (inclusiv cea a forţei de muncă) este egal cu costul marginal al ultimei unităţi vândute sau cumpărate; - pentru un anumit produs piaţa este considerată ca având atomicitate perfectă; - din punct de vedere al pieţei mondiale, uniunea vamală este privită ca un cumpărător unic şi se consideră că poziţiile adoptate de ea nu pot influenţa preţul mondial. 3. Consecinţele şi tipurile de efecte generate de uniunea vamală În condiţiile aratate, consecinţele imediate ale creării uniunii vamale vor fi următoarele: - eliminarea taxelor vamale din schimburile reciproce dintre A şi B; - adoptarea de către statele membre ale uniunii a unui tarif vamal comun faţă de restul lumii (ţara C); - veniturile provenite din aplicarea tarifului vamal comun devin proprietate comună a statelor membre A şi B. Dintre toate investigaţiile teoretice asupra uniunii vamale, cea realizată de Jacob Viner este recunoscută ca fiind cea mai analitică şi plină de semnificaţii pentru descifrarea consecinţelor regionale ale schimburilor comerciale. Analiza economică propusă de el identifică patru tipuri de efecte asupra dinamicii economiei statelor membre şi anume: 3 - accelerarea progresului tehnologic; - stimularea investiţiilor; - extinderea producţiei de bunuri industriale ca efect al amplificării economiilor de scară; - stimularea dezvoltării economice. Analizând consecinţele creării uniunii vamale în planul comerţului internaţional, Viner distinge trei tipuri de efecte şi anume: - efectul de creare de comerţ; - efectul de deturnare (de reorientare ) a comerţului; - efectul de restricţionare, de reducere a volumului tranzacţiilor din comerţul extracomunitar. Din punct de vedere al sferei circuitului economic în care se manifestă se face distincţie între: - efectele de producţie; - efectele de consum. De remarcat că toate aceste categorii de efecte se află în strânsă interdependenţă, în sensul că efectele din planul comerţului reprezintă cauză şi, totodată, efect pentru efectele de producţie şi de consum şi viceversa. Efectul de creare de comerţ constă în reorientarea achiziţiilor din cadrul uniunii de la o sursă mai scumpă la una mai ieftină. Efectul apare în situaţia în care, în absenţa uniunii, ambele ţări A şi B produceau bunul în cauză, dar la costuri şi preţuri diferite. Ţara B, de exemplu, produce mai eficient. Dar în prezenţa taxelor vamale dintre ţările membre, producţia ţării A, mai puţin competitivă, era vândută pe piaţa locală la un preţ mai mic decât preţul bunului care ar fi putut fi importat din țara B, dar majorat cu impunerea vamală. Anularea taxelor vamale dintre ţările membre face produsul ţării B mai competitiv în întreaga uniune, fapt care va declanşa un efect de producţie: producţia în ţara A încetează, iar factorii de producţie vor fi atraşi în producţia bunului în ţara B, care se va lărgi, cel puţin până la acoperirea cererii unionale. Ca rezultat al economiilor de scară, preţul de aprovizionare poate să scadă nu numai în ţara A, ci şi în ţara B. Acest fapt declanşează un efect de consum, care constă în creşterea volumului total al consumului produsului în cauză, ca rezultat al reducerii preţului intracomunitar datorită anulării 4 taxelor vamale din schimburile reciproce. Efectul de consum poate fi amplificat în măsura în care reducerea de preţ face ca produsul în cauză să devină substituibil altor bunuri, devenite relativ mai scumpe. Efectul de deturnare a comerţului constă în reorientarea comerţului de la o sursă mai ieftină spre una mai scumpă. Aceasta se întâmplă atunci când importurile ţării A provenind din ţara C (extra-comunitară sau restul lumii), cea mai competitivă, sunt înlocuite cu importurile din ţara B, membră a uniunii. Deşi aceasta are performanţe de cost mai reduse, în contextul creării uniunii, prin dispariţia taxei vamale în comerţul intracomunitar, ea devine competitivă ca furnizor pentru ţara A. Bineînţeles că acest lucru se întâmplă în măsura în care importurile din ţara C sunt grevate de tariful vamal comun. Şi efectul de deturnare generează efecte de producţie, respectiv de realocare a resurselor, precum şi efecte de consum, în condiţiile în care preţul la care ţara B livrează produsul este mai mic decât nivelul precedent al prețurilor importurilor din țara C. Efectul de restricţionare a comerţului depinde de nivelul taxelor vamale din tariful vamal comun. Cu cât nivelul acestora este mai ridicat, cu atât presiunea în sensul limitării accesului produselor din exteriorul uniunii este mai mare. Dacă în interiorul uniunii vamale se instaurează liberul schimb, din punct de vedere al ţărilor terţe, politicii comerciale protecţioniste a fiecărui stat i se substituie un tarif vamal comun care instituie un protecţionism colectiv. Acesta apare ca o opţiune de grup pentru favorizarea sau discriminarea anumitor categorii de mărfuri, în funcţie de originea lor geografică. Este cert că instituirea uniunii degajă pentru ţările membre efecte pozitive, dar pentru restul lumii poate menţine sau chiar genera noi elemente de discriminare. Situaţia nu este generală nici pentru ţările membre, nici pentru terţi. Natura efectelor depinde de nivelul taxelor vamale pentru o ţară înainte şi după crearea uniunii. Astfel, dacă pentru ţara A nivelul taxelor din tariful comun este mai scăzut decât cel aplicat înainte terţilor, comerţul cu restul lumii poate fi favorizat, în condiţiile absenţei sau lipsei de competitivitate a partenerilor comunitari. Dar, în situaţia inversă, în care, după crearea uniunii vamale, tariful pentru importurile din țara C au un nivel mai ridicat decât media generală a tarifelor naţionale anterioare, posibilităţile de producere a efectelor restricţioniste sunt mai mari, dar rămân diferite de la caz la caz. 5 Astfel să luăm în consideraţie cazul în care, sub influenţa tarifului comun, preţul importurilor din C urcă la un nivel puţin mai mare decât cel al livrărilor intracomunitare din B. În cazul incapacităţii ţării B de a satisface integral cererea, până la saturarea pieţei rămâne o marjă de desfacere asigurată pentru importurile din C. Deci, prin aplicarea tarifului vamal comun, sunt încurajate schimburile reciproce dintre ţările membre, protejate de concurenţa din partea terţilor, chiar dacă importurile sunt permise în anumite limite. Prin urmare nu este vorba de un protecţionism strict, ci doar de un cadru favorizat pentru membrii uniunii vamale, dar permisiv şi pentru terţi. Natura şi intensitatea efectelor uniunii vamale, atât pentru ţările membre, cât şi pentru terţi depinde nu numai de nivelul taxelor vamale, ci şi de natura specializării ţărilor. Astfel, dacă ţările membre au specializări diferite (de exemplu, A este agrară şi B este industrială) efectele negative ale creării uniunii vamale sunt minime sau nici nu apar, ele beneficiind doar de avantajele protecţionismului colectiv. De asemenea, în comerţul cu terţii, dacă ţările B şi C sunt producătoare de bunuri diferite, efectele de deturnare şi cele de restricţionare a comerțului pot fi neglijabile, dacă nu există furnizori intracomunitari. Evaluarea eficienţei creării uniunii vamale se face pe baza principiului compensării efectelor negative cu cele pozitive, chiar dacă ele acţionează asupra unor ţări diferite. Rezultatul se cumulează la nivel regional. Efectul total al creării uniunii vamale depinde de tipul de efecte parţiale care au ponderea cea mai mare: efectele de creare de comerţ sau cele de deturnare. Pe ansamblu, crearea uniunii vamale poate fi considerată benefică dacă la nivel intracomunitar predomină efectul de creare de comerţ. Acesta s-a dovedit a fi situaţia cea mai frecventă generată de procesele de integrare, inclusiv de procesul de integrare vest-europeană. Din perspectiva acestor realităţi, opinia frecvent exprimată că uniunea vamală reprezintă o atitudine protecţionistă faţă de concurenţii din afara unei regiuni geografice apare falsă. În fapt, prin preponderenţa efectelor de creare de comerţ, ca şi prin extinderea uniunii prin creşterea numărului de membri, uniunea vamală reprezintă o deschidere spre practica liberului schimb la scară mondială. 6 1. Politica comercială – concept, obiective, tipologie etc. În sens larg, conceptul de politică comercială ar reprezenta intervenţia statului pentru reglementarea activităţii de comerţ interior şi exterior. Dat fiind faptul că pe plan intern această intervenţie este mai redusă ca importanţă, în literatura şi practica de specialitate acest concept a fost circumscris domeniului comerţului exterior. Astfel, politica comercială vizează promovarea şi realizarea intereselor comerciale ale unui stat în raport cu străinătatea, într-un anumit context internaţional, determinat de starea economiei mondiale într-o perioadă dată. Ea se înscrie ca o componentă principală a politicii economice a unui stat, fiind considerată o latură a funcţiei externe a statului şi un atribut al suveranităţii naţionale. Tariful vamal al unei ţări, ca şi moneda naţională constituie un simbol al suveraniăţii statului respectiv. Realităţile contemporane impun, însă, o nuanţare a acestor abordări, în sensul luării în consideraţie şi a practicilor comerciale ale marilor firme multinaţionale, a reglementărilor comerciale promovate de organizaţiile internaţionale (GATT, OMC, UNCTAD etc.), a procesului de integrare economică la nivelul diferitelor spaţii geografice (UE, NAFTA, MERCOSUR etc.) Politica comercială ar putea fi definită ca totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse de stat, prin intermediul organismelor guvernamentale cu mijloace şi instrumente specifice, concepute în optica anumitor idei şi doctrine economice, politice şi sociale, pentru reglementarea relaţiilor comerciale externe, în scopul maximizării avantajelor obţinute din specializarea internaţională şi comerţul exterior1. Principalul obiectiv pe termen lung al politicii comerciale îl constituie optimizarea participării ţării la diviziunea mondială a muncii. Pe termen mediu şi scurt, sunt urmărite şi obiective mult mai concrete, cum ar fi2: - dezvoltarea producţiei naţionale în diferite ramuri de activitate, prin protecţie faţă de concurenţa externă; - creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă şi, în general, a factorilor de producţie; - îmbunătăţirea structurii fizice şi geografice a comerţului exterior; - stabilitatea schimburilor comerciale externe; 1 Spiridon Pralea – Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999, p. 100 2 Idem – pag. 100-101 - îmbunătăţirea raportului de schimb; - echilibrarea balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi; - achitarea datoriei externe; - procurarea de venituri pentru bugetul de stat; - protecţia veniturilor anumitor categorii sociale. În concordanţă cu aceste obiective, politica comercială îndeplineşte două funcţii principale: - funcţia de protejare a economiei naţionale; - funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe. Gama măsurilor şi instrumentelor de politică comercială este deosebit de variată, statele recurgând la combinarea unor elemente de natură diversă cum sunt cele de ordin economic, juridic, vamal, fiscal, valutar, administrativ, fito-sanitar, tehnic, ecologic etc. După natura şi efectele măsurilor şi instrumentelor utilizate, politicile comerciale pot fi: - tarifare – au o acţiune indirectă, de influenţare de către stat şi nu de determinare expresă a volumului şi structurii activităţii economice de comerţ exterior; - netarifare – se bazează pe instrumente cu acţiune directă de dimensionare, de exemplu, a cantităţilor şi proporţiilor fluxurilor comerciale; - promoţionale – vizează stimularea exporturilor3. Unele instrumente se aplică cu ocazia sau se referă la momentul trecerii mărfurilor peste frontiera vamală, în timp ce altele acţionează în celelalte etape ale încheierii şi derulării tranzacţiilor, pe parcurs intern sau extern. Măsurile şi instrumentele care acţionează asupra fluxurilor comerciale în momentul trecerii frontierei vamale constituie obiect al politicii vamale, aceasta fiind principala componentă a politicii comerciale a unui stat. Politica vamală cuprinde ansamblul instrumentelor, măsurilor şi dispoziţiilor legale care reglementează intrarea şi ieşirea mărfurilor în şi din ţară. Regimul vamal constă în totalitatea dispoziţiilor legale privind taxele şi celelalte instrumente vamale şi formalităţile de aplicare a lor. El este instituit printr-o serie de acte normative, dintre care cele mai importante sunt: Codul vamal, Regulamentul vamal (care detaliază prevederile codului), Tariful vamal şi convenţiile vamale la care a aderat statul respectiv. Cadrul instituţional prin intermediul căruia sunt executate atribuţiile vamale este 3 Idem – pag. 103-104 alcătuit, în principal, din Administraţia vamală, coordonată de Direcţia Generală a Vămilor, care, de regulă, are ca for tutelar Ministerul Finanţelor sau, mai rar, Ministerul, respectiv, Departamentul Comerţului Exterior. Spaţiul geografic pe care se aplică acelaşi regim vamal poartă numele de teritoriu vamal. În principiu, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional. El este mai redus decât teritoriul naţional în situaţiile în care statele respective instituie în anumite regiuni porturi franco, antrepozite vamale sau zone de comerţ liber. Când un stat aderă la o uniune vamală sau la o zonă de liber schimb, teritoriul vamal este mai extins decât cel naţional, însumând suprafaţa tuturor statelor membre. 2. Politica comercială tarifară Principalele instrumente de politică comercială tarifară sunt taxele vamale şi tariful vamal4. Prin intermediul lor statul creează un anumit cadru pentru tranzacţiile comerciale internaţionale, stimulând sau restricţionând desfăşurarea lor, dar lăsând la latitudinea importatorilor şi exportatorilor decizia de vânzare-cumpărare. Taxa vamală reprezintă un impozit indirect (taxă fiscală indirectă) prelevat asupra mărfurilor care trec frontiera vamală. După natura fluxurilor la care se aplică, taxele vamale pot fi: - taxe de export – au o arie de aplicabilitate mai restrânsă, deoarece statele sunt interesate, de cele mai multe ori, de promovarea exporturilor; când sunt aplicate, totuşi, ele se referă la materii prime sau la produse simplu transformate (vizând încurajarea industriilor naţionale de prelucrare) sau la produsele deficitare (pentru a nu afecta consumul intern); - taxe de tranzit – au şi ele o importanţă redusă, deoarece fluxurile de tranzit oferă avantajul utilizării căilor şi a mijloacelor de transport şi a unor substanţiale încasări din servicii prestate (întreţinere, depozitare, transbordare etc.); - taxe de import – au cea mai mare pondere în totalul taxelor vamale. După modul în care sunt stabilite, taxele vamale pot fi: 4 Idem – pag. 106 - taxe vamale autonome – au un caracter necontractual, fiind stabilite în mod unilateral de autorităţile guvernamentale ale statului care le aplică, independent de partenerii comerciali vizaţi (sunt instituite pentru produse care provin din ţări cu care nu s-a încheiat nici o convenţie comercială); - taxe vamale convenţionale – au un caracter contractual, fiind stabilite pe bază de acorduri sau convenţii comerciale bi sau multilaterale (de exemplu, clauza naţiunii celei mai favorizate); au un nivel mult mai redus faţă de cele autonome, situându-se, de regulă, sub 10%; - taxe vamale preferenţiale – reprezintă o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate şi au nivelul cel mai redus (de exemplu, se aplică în cazul comerţului UE cu ţările asociate); - taxe vamale de retorsiune – sunt instituite ca răspuns faţă de ţările care practică politica de dumping, de susţinere a exporturilor prin subvenţii sau de discriminare a importurilor (cele mai frecvente sunt taxele antidumping şi taxele compensatorii). După modul de aplicare şi percepere, taxele vamale pot fi: - taxe vamale ad-valorem – sunt cele mai frecvente şi sunt percepute ca procent din valoarea mărfurilor importate (de exemplu, 15% din preţul produsului importat); valoarea în vamă a mărfurilor importate este stabilită, de obicei, pornind de la preţul de tranzacţie al acestora, înscris în contract, în factură şi în documentele de transport; - taxe vamale specifice – se stabilesc şi sunt plătite ca o prelevare bănească pe fiecare unitate de volum fizic din mărfurile importate (de exemplu, 1.000 RON/tonă); sunt practicate de un număr redus de ţări (Elveţia), reduc risul preţurilor de facturare artificiale, dar sunt şi insensibile faţă de oscilaţia preţurilor; - taxe vamale mixte – presupun aplicarea unei taxe ad-valorem peste o taxă specifică; ele corectează astfel dezavantajul diminuării efectului protecţionist al taxei specifice odată cu scumpirea mărfurilor din import (SUA, Austria etc.) Tariful vamal este actul normativ, adoptat de forul legiuitor, prin care se înregistrează şi clasifică mărfurile ce pot face obiectul tranzacţiilor de comerţ exterior şi taxele vamale prelevate asupra lor. În partea introductivă, tariful vamal cuprinde textul legii pe baza căreia se aplică şi anumite explicaţii privind modul de utilizare a lui. În continuare, în nomenclatorul vamal, mărfurile sunt grupate pe poziţii şi subpoziţii, după anumite criterii, cum sunt: criteriul alfabetic, al originii (vegetale, animale sau minerale) mărfurilor, al gradului de pelucrare (materii prime, semifabricate şi produse finite) sau un criteriu combinat. Corespunzător fiecărei categorii de mărfuri sunt precizate taxele aplicabile asupra lor la trecerea frontierei. Un număr mic de state (India, China, Brazilia, Pakistan, Malaezia etc.) au înscrise în tarifele lor atât taxe de import, cât şi de export. De regulă, tarifele vamale cuprind numai taxe de import, grupate pe una sau mai multe coloane. După numărul de coloane, tarifele vamale pot fi5: - tarife vamale simple – cuprind o singură coloană de taxe aplicabile importurilor, indiferent de provenienţă (Argenitna, Brazilia, Mexic, Panama, Arabia Saudită, Malaezia, Tunisia, Etiopia); - tarife vamale compuse – cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale, diferenţiate pe mărfuri şi ţări de provenienţă; cele mai întâlnite sunt cele cu trei coloane (una cuprinde taxele vamale autonome, una pentru cele convenţionale şi una pentru cele preferenţiale). EFECTELE TAXELOR VAMALE Pentru început, ar fi utilă studierea efectelor taxelor vamale într-o manieră geometrică, neţinând cont de orice efect secundar pe care acestea l-ar avea. Preţ B Oferta E C P + t2 0 F H K P + t1 I J L D P G R A Cererea 0 Cantitate Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 5 Idem – pag. 120 Efectul taxei vamale este de a creşte preţul bunului asupra preţului căruia se aplică respectiva taxă. Iniţial, înainte de instituirea taxei vamale, preţul este P, OQ5 fiind cantitatea consumată, din care OQ1 fiind produsă în interior, în timp ce Q1Q5 fiind importată. Când taxa vamală are valoarea t1, preţul va creşte la P+t1, ceea ce duce la scderea consumului la OQ4, producţia internă crescând la OQ2 iar importurile scăzând la Q2Q4. Dacă este impusă o taxă vamală mai mare, egală cu t2, preţul va creşte şi mai mult, până la P+t2. Astfel, producţia internă creşte la OQ3 iar consumul va scădea la OQ3. În această situaţie, importurile ar fi zero. Taxa vamală t2 este un exemplu de taxă vamală prohibitivă, suficient de mare pentru a descuraja orice import. S-a demonstrat, astfel, că taxele vamale influenţează mărimea preţurilor, a consumului, a producţiei interne şi a importurilor. În continuare, pot fi analizate aspectele legate de costurile economice ale taxelor vamale. Deoarece se afirmă că liberul schimb este mai benefic decât orice fel de protecţie, înseamnă că practicarea unor taxe vamale implică un cost pentru societate, numit, adesea, cost al protecţiei. Pentru evidenţierea costului protecţiei, vom porni de la situaţia în care se practică un nivel al taxelor vamale t1. Practicarea pe piaţă a unui preţ majorat cu valoarea acestor taxe vamale duce la o pierdere din punctul de vedere al surplusului consumatorului egală cu aria patrulaterului FKDG. O parte din această pierdere pe care o suportă consumatorii se transferă către stat, sub forma veniturilor bugetare rezultate în urma impunerii vamale, corespunzător ariei patrulaterului JHKL. O altă parte merge către producătorii interni, sub forma creşterii surplusului producătorului cu o mărime echivalentă ariei patrulaterului GIHF. Astfel, se poate observa că rămân două triunghiuri – IJH şi KLD, necontabilizate drept câştig pentru nicio altă categorie, ele reprezentând, de fapt, costul protecţiei. Primul dintre triunghiuri (IJH) măsoară costul protecţiei din punctul de vedere al producţiei, în timp ce aria triunghiului KLD măsoară costul protecţiei din punctul de vedere al consumului. În demersul anterior am presupus că preţul va creşte exact cu mărimea taxei vamale impuse. Cu alte cuvinte, termenii/raporturile de schimb nu sunt afectate de taxele vamale, ceea ce reprezintă o ipoteză puţin probabilă în realitate. În mod normal, atunci când sunt mărite taxele vamale pentru un produs anume, ne-am aştepta ca preţul intern să crească, determinând, conform legilor cererii, o scădere a consumului şi o reducere a importurilor. Când se confruntă cu o reducere a vânzărilor (importuri pentru ţara analizată), exportatorii probabil că vor scădea preţul, în speranţa recâştigării pieţelor pierdute. Aceasta face ca termenii de schimb ai ţării analizate să se îmbunătăţească, preţul intern crescând cu o mărime mai mică decât taxa vamală impusă. Doar dacă cererea de pe piaţa ţării care impune aceste taxe vamale este foarte mică, nesemnificativă pentru exportatori, sau dacă elasticitatea cererii ofertei străine este infinit de mare, termenii de schimb nu vor fi afectaţi. O îmbunătăţire a termenilor de schimb va aduce ţării analizate şi o creştere a venitului naţional, care, există posibilitatea, ar putea depăşi costul protecţiei, ceea ce ar face ca rezultatul global al impunerii de taxe vamale să fie favorabil. Impactul pe care impunerea de taxe vamale îl are asupra bunăstării cetăţeanului de rând a făcut ca această chestiune să dobândească o importanţă din ce în ce mai mare în plan politic. 3. Politica comercială netarifară Barierele netarifare cuprind o mare varietate de măsuri şi instrumente de natură diferită, aplicate în afara tarifului vamal, în scopul distorsionării volumului, structurii sau orientării geografice a fluxurilor de comerţ exterior6. Cel mai frecvent, ele vizează limitarea importurilor, având fie o acţiune directă, de limitare cantitativă, fie una indirectă, creând un cadru comercial restrictiv. Instrumentele de politică comercială netarifară ar putea fi clasificate după natura lor în următoarele grupe7: - instrumente de limitare directă a cantităţilor importate; - instrumente de limitare indirectă a volumului importurilor, prin mecanismul preţului; - bariere netarifare valutare şi financiar-bancare; - măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic. 6 A. Ghibuţiu – Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti., 1984, pag. 107-127 7 Spiridon Pralea – Op. cit., pag. 123-124 3.1. Instrumente de limitare cantitativă directă a importurilor8: - Embargoul – reprezintă, din punct de vedere comercial, ansamblul de măsuri aplicate de un stat pentru interzicerea importului de mărfuri (şi capitaluri) dintr-o ţară sau a exporturilor sale, spre o anumită ţară; în caz de conflict, aceste măsuri pot fi însoţite şi de oprirea ieşirii din porturi a navelor ţării vizate şi/sau sechestrarea tuturor bunurilor sale aflate pe teritoriul naţional al ţării care instituie embargoul; - Interdicţiile sau prohibiţiile la import – sunt instrumente cu caracter radical, care interzic total sau parţial, pe durată nelimitată sau, temporar, importul unor mărfuri din alte sau din anumite ţări; ele pot fi practicate din motive economice (de protecţie a unor ramuri economice, de echilibrare a balanţei de plăţi) sau politice; - Contingentarea importurilor – constă în limitarea fermă şi, adesea, diferenţiată pe ţări, a cantităţii sau valorii importurilor unor mărfuri pentru o anumită perioadă de timp, de regulă, un an; contingentele pot fi globale (instituie plafoane pentru anumite mărfuri indiferent de ţara de origine) şi bilaterale/individuale (stabilesc limite cantitative sau valorice numai pentru anumite ţări şi sunt înscrise, de obicei, în acordurile comerciale încheiate de statele respective); - Licenţele de import – însoţesc restricţia impusă de contingentare, îmbrăcând forma unor autorizaţii, eliberate de autorităţile centrale, care conferă dreptul importatorului de a achiziţiona de pe una sau mai multe pieţe externe, într-o perioadă dată de timp, o anumită marfă, specificată cantitativ sau valoric; licenţele pot fi automate (nu au scop restrictiv, acordându-se necondiţionat, la cerere şi au doar un scop administrativ şi statistic) şi neautomate (se acordă pe baza unor anumite criterii şi cuprind o serie de restricţii); - Restricţiile „voluntare” la export – constau într-un angajament al exportatorului de a-şi limita exporturile sale, la anumite limite convenite, situate mult sub nivelul posibil al importului, în condiţii normale; exportatorii acceptă aceste limitări pentru a evita instituirea de taxe autonome, cu acţiune mai restrictivă şi de mai lungă durată; - Acordurile sectoriale de comercializare ordonată – se încheie cu participarea deschisă şi oficială a guvernelor şi cuprind, pe lângă limitarea volumului importurilor, şi prevederi privind preţurile, clauzele de salvgardare etc. („Aranjamentul Multifibre” a stat la baza comerţului internaţional cu textile în ultimele decenii). 8 Idem, pag. 124-124 3.2. Instrumente de limitare indirectă indirectă a importurilor prin mecanismul preţului 9: - Prelevările variabile – constau în aplicarea unor taxe care acoperă ca mărime diferenţele dintre preţurile interne şi cele externe, la anumite produse sau grupe de produse; spre deosebire de taxele vamale, nivelul acestor prelevări diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de evoluţia decalajului de preţuri (de exemplu, politica agricolă a Uniunii Europene presupune protejarea producţiei comunitare prin practicarea unor astfel de prelevări în cazul produselor agricole); - Preţurile minime sau maxime de import – distorsionează volumul valoric al importurilor efectuate, prin condiţionarea încadrării într-un anumit plafon al preţului produselor achiziţionate din exterior; preţurile minime de import se aplică la mărfurile pentru care preţurile interne sunt mai ridicate decât cele mondiale; preţurile maxime de import reprezintă plafoane peste care importurile nu sunt admise, aplicându-se pentru contracarea strategiei unilaterale de ridicare a preţului de către exportator, mai ales atunci când acesta se bucură de o situaţie de cvasi-monopol pe o piaţă; - Impozitele şi alte taxe fiscale – deşi prevederile GATT şi convenţiile dintre state cu privire la evitarea dublei impuneri susţin că mărfurile din import trebuie supuse la acelaşi regim fiscal ca şi cele indigene, pot apărea discriminări, ca urmare a diferenţelor dintre sistemele naţionale de impunere, a sistemului complicat şi diversificat de taxe fiscale practicate, a bazelor diferite de impunere fiscală etc. 3.3. Barierele netarifare valutare şi financiar-bancare10: - Restricţiile valutare limitează importul prin plafonarea sau interzicerea completă a acordării sumei de valută pentru efectuarea plăţilor; - Controlul plăţilor în valută se poate realiza prin numeroase măsuri ca: obligativitatea obţinerii autorizaţiilor prealabile pentru efectuarea plăţilor în valută, verificarea preţului de import şi a volumului valoric al importului pentru a evita depunerea valutei necheltuite la băncile 9 Idem – pag. 127-137 10 Idem – pag. 138-139 străine, limitarea sau interzicerea exportului de capital sau a plăţilor pentru dobânzi, dividende etc.; - Devalorizarea monedei naţionale generează un puternic efect restricţionist asupra importurilor, prin scumpirea acestora în monedă naţională; - Diferenţierea cursurilor de schimb constituie un important instrument de discriminare a importurilor pe categorii de produse, operaţiuni şi ţări partenere; acordarea valutei pentru achitarea importurilor la un curs de schimb mai mare (devalorizat) atrage scumpirea mărfurilor respective în monedă naţională; - Depozitele prealabile la import presupun obligativitatea agentului economic importator de a depune, de regulă cu şase luni înaintea efectuării operaţiunii, a unei cote-părţi din valoarea importurilor, în valută, la dispoziţia statului, în contul organelor vamale; nefiind purtătoare de dobândă, aceste depozite determină apariţia de pierderi care trebuie recuperate prin creşterea preţului pe piaţa internă; - Discriminările în regimul acordării creditelor de import prin plafonarea acestora, practicarea unor dobânzi şi scheme de plată dezavantajoase etc. 3.4. Măsuri şi reglementări restrictive de ordin administrativ şi tehnic11: - Activitatea statului ca agent economic poate fi de natură să limiteze importurile, prin practici variate, începând cu acordarea comenzilor guvernamentale cu prioritate producătorilor naţionali şi până la exercitarea monopolului de stat asupra comerţului exterior cu anumite produse; - Procedeele arbitrare de determinare a valorii vamale – cu toate eforturile depuse în cadrul GATT pentru reglemntarea uniformă a determinării valorii în vamă pe baza preţurilor CIF (Cost Insurance Freight) înscrise în factură, numeroase state practică alte procedee care permit supraevaluarea vamală şi, respectiv, majorarea impunerii fiscale; - Detalierea excesivă a nomenclatorului vamal poate crea posibilitatea încadrării arbitrare a mărfurilor în tariful vamal; 11 Idem – pag. 140-143 - Formalităţile complicate la import obstrucţionează derularea normală a achiziţiilor din exterior, prin formularistica comercială, vamală şi consulară sofisticată şi, adesea, inutilă, prin formalităţile vamale complexe şi îndelungate de control, carantină etc.; - Propaganda comercială în favoarea produselor autohtone prin campanii susţinute de orientare a cererii interne spre produsele indigene („buy American goods”, „buy British goods” etc.); - Barierele netarifare de ordin tehnic rezultă din caracterul excesiv de sever, complicat şi, mai ales, lipsit de transparenţă al normelor tehnice şi de calitate (atunci când ele se abat de la normele şi standardele internaţionale), al normelor de ambalare, marcare şi etichetare (afectează mai ales ţările în curs de dezvoltare care nu beneficiază de mijloacele tehnice şi financiare necesare pentru a răspunde cerinţelor ridicate ce caracterizează la acest capitol piaţa ţărilor dezvoltate), al normelor de protecţie a mediului înconjurător (apar cheltuieli suplimentare pentru producători în sensul respectării anumitor parametrii legaţi de protecţia mediului) şi al normelor sanitare şi fito-sanitare (se aplică mai ales în cazul importurilor de produse alimentare, de medicamente, produse chimice, animale vii, seminţe, fructe, legume) etc. 4. Politica comercială promoțională Politica promoţională cuprinde ansamblul instrumentelor şi a măsurilor cu caracter macroeconomic, aplicate de stat pentru încurajarea producţiei de export şi facilitarea pătrunderii, menţinerii şi dezvoltării poziţiei pe pieţele externe, în scopul maximizării încasărilor din export. Mecanismul naţional de dezvoltare a exporturilor reuneşte „ansamblul instrumentelor economice specifice cu caracter tactic, utilizate atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic în scopul creşterii şi diversificării volumului exporturilor, în strânsă concordanţă cu obiectivele strategice urmărite”12. Gama instrumentelor şi măsurilor de politică promoţională este destul de variată. După natura efectelor pe care le generează, putem distinge13: 12 A. Constantinescu – Mecanisme de stimulare a exporturilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag. 53-54 13 Spiridon Pralea – Op. cit., pag. 147 - măsuri şi instrumente de stimulare a exporturilor care vizează cointeresarea producătorilor şi, respectiv, a exportatorilor în creşterea volumului livrărilor lor pe piaţa internaţională, în general, sau pe anumite pieţe externe, precum şi ridicarea nivelului lor de competitivitate; - măsuri şi instrumente de promovare a exporturilor care vizează facilitarea pătrunderii pe pieţele externe şi crearea printre clienţii externi efectivi sau potenţiali a unei imagini favorabile asupra produselor şi firmelor de export. După natura lor şi modul în care sunt administrate de către stat, putem distinge: - măsuri şi instrumente de stimulare de natură financiar-bancară: creditele utilizate pentru stimularea exporturilor (credite pentru prefinanţarea, postfinanţarea exporturilor sau credite de export propriu-zise), condiţii avantajoase de creditare (perioadă de rambursare, costul creditului, rata dobânzii etc.), nivelul taxei de scont etc.; - mecanisme de stimulare valutare – cel mai elocvent exemplu îl constituie devalorizarea monedei naţionale sau practicarea de cursuri de schimb diferenţiate; - concesii în ceea ce priveşte regimul fiscal: degrevarea de impozite directe (reducerea, exonerarea sau rambursarea impozitului pe venitul firmei exportatoare, proporţional cu volumul exporturilor), exonerarea mărfurilor exportate de impozitele indirecte pe consum (de genul TVA etc.), certificatele de credit pentru impozit (presupun acordarea de credite exportatorilor pentru achitarea impozitelor, proporţional cu valoarea exporturilor), reducerea, scutirea sau rambursarea de impozite şi taxe vamale pentru materiile prime, materialele şi echipamentele importate în vederea realizării producţiei de export (admisia temporară, sistemul draw-back); aceste facilităţi fiscale se acordă, de obicei, diferenţiat, în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: natura mărfii, procentul exporturilor în valoarea totală a cifrei de afaceri, vârsta firmei, numărul de locuri de muncă nou create, gradul de acoperire a producţiei prin contracte ferme de export, costul acţiunilor de promovare a exporturilor întreprinse pe piaţa externă, ritmul de creştere a exporturilor etc.; - măsuri de stimulare de ordin comercial general – cea mai importantă este crearea de antrepozite vamale, de zone libere şi porturi franco, la care se adaugă şi: încheierea de acorduri comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică bilaterale sau multilaterale, convenirea acordării prin aceste înţelegeri a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a clauzei regimului naţional, participarea şi adoptarea de poziţii principiale în cadrul organizaţiilor şi aranjamentelor internaţionale multilaterale, sprijinirea reprezentării comerciale în străinătate prin organizarea de reprezentanţe şi agenţii comerciale şi prin consilierii şi ataşaţii comerciali permanenţi din cadrul ambasadelor, încurajarea participării la târguri şi expoziţii internaţionale, crearea de institute de cercetare, de oficii de informare şi documentare, birouri de consultanţă, pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor din domeniul comerţului exterior, crearea şi menţinerea unei imagini favorabile a ţării pe arena internaţională; - stimulentele bugetare – subvenţii şi prime de export14; subvenţiile sunt destinate acoperirii unei părţi din costurile de producţie, astfel sporindu-se nivelul de competitivitate (sub raportul preţului) al produselor autohtone. 14 Idem – pag. 148-163 Liviu-George Maha (coord.) Claudia Bobâlcă, Paula-Elena Diacon Mediul european al afacerilor Lucrarea a beneficiat de sprijin financiar în cadrul proiectului nr. 140954-LLP-1-2007-1-RO-AJM-MO, Modul Jean Monnet: Mediul european al afacerilor, derulat în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în perioada 2007-2012. Prezenta publicație reflectă numai poziția autorilor, iar Comisia Europeană nu poate fi considerată responsabilă pentru utilizările date informațiilor conținute în aceasta. Referenți științifici: Prof.univ.dr. Ion Ignat Prof.univ.dr. Spiridon Pralea Redactor: Tamara Botez Tehnoredactor: Luminiţa Răducanu Coperta: Manuela Oboroceanu ISBN: 978-973-640-664-5 © Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2015 700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947 http://www.editura.uaic.ro e-mail: [email protected] Liviu-George Maha (coord.) Claudia Bobâlcă, Paula-Elena Diacon Mediul european al afacerilor Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2015 Liviu-George Maha este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și desfășoară activități didactice și de cercetare științifică în domeniul relațiilor economice internaționale, principalele domenii de interes fiind cele legate de comerțul internațional și politicile comerciale, procesul de integrare economică, afacerile internaționale, fondurile structurale și de coeziune etc. Deține, de asemenea, o experiență semnificativă în coordonarea și implementarea de proiecte naționale și internaționale de cercetare, mobilități și dezvoltare instituțională, dar și în utilizarea fondurilor europene destinate mediului de afaceri. Claudia Bobâlcă este conferențiar universitar doctor în cadrul Departamentului de Management, Marketing și Administrarea Afacerilor al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Are o experiență de peste 10 ani în desfășurarea de activități didactice și de cercetare în domeniul marketingului, în general, și al unora mai specifice, cum ar fi marketingul serviciilor turistice, managementul relațiilor cu clienții, loialitatea clienților etc. A beneficiat de stagii de cercetare și documentare în țară și în străinătate (Germania, Croația), a publicat articole de specialitate în reviste de prestigiu și a participat la manifestări științifice naționale și internaționale de referință pentru tematica abordată. Paula-Elena Diacon este doctorand în domeniul Economie al Școlii Doctorale de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Preocupările legate de activitatea de cercetare științifică includ, pe lângă aspectele aparținând economiei comportamentale, și subiecte aparținând relațiilor economice internaționale, acesta fiind domeniul ei de specializare în ceea ce privește studiile de licență și de masterat. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MAHA, LIVIU-GEORGE Mediul european al afacerilor / Liviu-George Maha (coord.), Claudia Bobâlcă, Paula-Elena Diacon. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2015 Bibliogr. ISBN 978-973-640-664-5 I. Bobâlcă, Claudia II. Diacon, Paula-Elena 336(100) CUPRINS INTRODUCERE........................................................................................ 7 I. AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN.................................................. 9 1.1. Afaceri europene: delimitări conceptuale......................................... 9 1.2. Tipologia afacerilor europene......................................................... 14 1.3. Small Business Act......................................................................... 25 1.4. Revizuirea „Small Business Act” pentru Europa............................ 38 Anexă: Exemple de bune practici de punere în aplicare a celor zece principii ale „Small Business Act”......................................................... 44 II. COMPONENTELE MEDIULUI EUROPEAN DE AFACERI...... 53 2.1. Mediul de afaceri al firmei.............................................................. 53 2.2. Mediul extern.................................................................................. 56 2.2.1. Factorii politici........................................................................ 58 2.2.2. Factorii economici................................................................... 60 2.2.3. Factorii culturali...................................................................... 64 2.2.4. Factorii tehnologici................................................................. 74 2.2.5. Factorii legislativi.................................................................... 75 2.2.6. Mediul înconjurător şi etica în afaceri..................................... 80 2.3. Mediul intern................................................................................... 81 2.3.1. Mediul concurenţial................................................................ 81 2.3.2. De ce este importantă concurenţa?.......................................... 83 2.3.3. Modelul lui Michael Porter..................................................... 85 III. OBIECTIVE ŞI STRATEGII DE AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN.............................................................................................. 89 3.1. Formularea obiectivelor şi strategiilor de afaceri............................ 89 3.1.1. Termeni cheie.......................................................................... 90 3.1.2. Planificarea strategică............................................................. 95 3.2. Rolul auditului strategic................................................................ 101 3.3. Stabilirea obiectivelor globale...................................................... 106 3.4. Strategiile competitive.................................................................. 109 3.4.1. Strategii generice................................................................... 109 5 3.4.2. Adoptarea strategiei competitive........................................... 111 3.5. Decizia de internaționalizare a afacerilor...................................... 115 3.6. Tipologia formelor de afaceri internaționale................................. 121 3.6.1. Exportul................................................................................. 122 3.6.2. Contractele de colaborare...................................................... 123 3.6.2.1. Licenţierea şi francizarea............................................... 124 3.6.2.2. Alianţele strategice........................................................ 125 3.6.2.3. Contractarea managementului....................................... 125 3.6.2.4. Exporturile complexe.................................................... 125 3.6.3. Investiţiile străine directe...................................................... 126 3.7. Natura şi obiectivele organizării afacerilor europene.................... 128 IV. MIXUL DE EUROMARKETING.................................................. 133 4.1. Conceptul de „euromarketing”...................................................... 133 4.2. Rolul cercetării de marketing în cunoaşterea pieţei europene....... 135 4.2.1. Segmentarea şi alegerea pieţei ţintă...................................... 136 4.2.2. Poziţionarea mărcii................................................................ 140 4.3. Mixul de marketing....................................................................... 145 4.3.1. Politica de produs.................................................................. 147 4.3.2. Politica de preţ....................................................................... 153 4.3.3. Politica de promovare............................................................ 158 4.3.3.1. Publicitatea.................................................................... 160 4.3.3.2. Promovarea vânzărilor................................................... 162 4.3.3.3. Relaţii publice................................................................ 164 4.3.3.4. Vânzarea personală........................................................ 164 4.3.3.5. Marketingul direct......................................................... 165 4.3.4. Politica de distribuţie............................................................. 166 BIBLIOGRAFIE.................................................................................... 171 6 INTRODUCERE Lucrarea de faţă se adresează tuturor celor care au urmat sau urmează cursurile derulate în cadrul Modulului European Jean Monnet – European Business Environment, finanţat de Comisia Europeană prin proiectul Jean Monnet nr. 07/0201, dar şi celor care, prin natura preocupărilor didactice, studenţeşti sau profesionale, intră în contact cu mediul european al afacerilor, atât din perspectiva consumatorului, cât şi, mai ales, din cea a antreprenorului. Cartea reuneşte o parte din materialele didactice utilizate pe parcursul desfăşurării activităţilor de curs şi seminar în cadrul modulului, la realizarea lui participând un colectiv de cadre didactice şi cercetători ai Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. În plus, sunt utilizate o serie de studii și documente oficiale ale Uniunii Europene, relevante pentru tematica abordată în cadrul lucrării Cititorul va obţine, prin lectura acestui volum, informaţii rele- vante privind caracteristicile specifice ale mediului european al afacerilor, va dobândi competenţe specifice derulării de afaceri pe pieţele internaţionale, va descoperi aspectele particulare ale euromar- ketingului etc. Speranţa celor care au participat la derularea acestui modul european este ca studenţii economişti, precum şi ceilalţi potenţiali cursanţi, să dobândească abilităţi şi competenţe specifice, în perspec- tiva creşterii nivelului lor de calificare profesională, premisă pentru creşterea competitivităţii şi performanţei economice şi dezvoltarea economiei româneşti. 7 I. AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN 1.1. Afaceri europene: delimitări conceptuale Până în prezent, Uniunea Europeană reprezintă cel mai avansat proces de integrare economică la scară regională. Fiind vorba de o structură complexă, înţelegerea ei nu poate fi realizată fără a ţine cont de specificul fiecărei părţi componente (cele 28 state membre), relaţiile care se stabilesc între acestea, dar şi relaţiile Uniunii Euro- pene, ca entitate de sine stătătoare, cu alte țări sau blocuri comer- ciale. În acest context, al unităţii în diversitate1, mediul european de afaceri impune o anume specificitate şi adaptare a comportamentului entităţilor din piaţă. În ultimele decenii, disponibilitatea unei firme de a-şi extinde activitatea dincolo de graniţele naţionale ale statului în care funcţionează a devenit din ce în ce mai mare, motivele unei astfel de decizii strategice fiind variate (Ișan, 2005), de la necesitatea aplicării unor metode de reducere a costurilor, până la caracteristicile pieţei, resursele disponibile, specificul tehnologic, natura competiţiei, politicile guvernamentale şi posibilele facilităţi oferite de alte state, nevoia de diversificare a riscurilor etc. Această tendinţă se manifestă şi în spaţiul european, tot mai multe companii părăsind cadrul intern al ţării de origine, în scopul extinderii sau diversificării activităţii economice în alte ţări gazdă. Putem vorbi, astfel, de afaceri europene, concept care se referă la o varietate de activităţi economice, cu caracter agricol, industrial sau din domeniul serviciilor, care implică agenţi economici de pe tot 1 Unitate în diversitate (eng. United in diversity) este deviza Uniunii Europene - http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm. 9 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR cuprinsul Europei. În această categorie intră entităţi de afaceri foarte diverse (Harris, 1999), de la firme transnaţionale precum Volkswagen, cu fabrici în Germania (VW şi Audi), Spania (Seat), Cehia (Skoda) şi Marea Britanie (Bentley), şi Renault, care produce în România modelele de automobile Dacia, companii de telecomunicaţii private, ca Deutsche Telekom din Germania sau Telecom Italia din Italia, până la fermele puternic mecanizate întâlnite în ţările performante în domeniul agricol. Dar conceptul este unul foarte larg, incluzând şi instituţiile financiare americane care îşi desfăşoară activitatea, 24 ore pe zi, în cele mai importante centre financiare ale Europei (Londra, Frankfurt, Milano etc.), pieţele bursiere din principalele oraşe europene, inclusiv cele localizate în cele mai tinere democraţii ale continen- tului, marii producători de bere, cum sunt Carlsberg din Danemarca şi Heineken din Olanda, cei de medicamente, cum e Bayer şi Roche din Germania, sau de haine, ca Benetton şi Stefanel din Italia. Şi enumerarea poate continua, menţionând cazul unui club de fotbal ca Manchester United, cotat la Bursa din Londra încă din 1991 şi răscumpărat, în iunie 2005, cu 1,47 miliarde dolari, şi cel al unei familii care locuieşte într-un sătuc din Corfu, cultivă măsline sau viţă de vie, are o barcă de pescuit şi oferă turiştilor mâncare tradiţională. Putem aprecia, astfel, că o afacere europeană poate fi reprezen- tată, în egală măsură, de o singură persoană autorizată să desfăşoare activităţi cu caracter comercial, de o firmă mică sau mijlocie sau de o organizaţie cu câteva mii de angajaţi, cu active de sute de milioane sau, chiar, miliarde de euro, care desfăşoară activităţi de cercetare- dezvoltare, producţie sau comercializare în două sau mai multe ţări europene. Mai mult, pentru ca afacerea să fie considerată ca fiind euro- peană, este important ca firma să fie prezentă pe piaţa europeană (pe una sau mai multe pieţe naţionale ale statelor membre), fără a conta faptul că sediul principal al companiei mamă se află într-o locaţie de pe un alt continent sau că firma respectivă este deţinută de una sau mai multe persoane care nu sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene. Un exemplu în acest sens îl constituie firma IBM 10 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN (International Business Machines), corporaţie americană cu sediul la New York, care operează în întreaga lume, având numeroase filiale în multe state europene. În acelaşi timp, vom include în categoria afacerilor europene şi companiile cotate pe una dintre bursele europene (OMV și Erste Group Bank AG din Austria, Allianz și BMW din Germania, Antibiotice și Banca Transilvania din România etc.), dar şi firmele private închise (necotate pe piaţa bursieră) şi cele care se află, încă, în proprietatea statului (cum sunt numeroase societăți comerciale, regii autonome şi companii naţionale din România, dar şi alte firme neprivatizate din Europa Centrală şi de Răsărit, precum Gazprom din Federaţia Rusă și MOL Group din Ungaria, sau, chiar, companii mari din state ale Europei Occidentale, aşa cum e cazul ABN AMRO din Olanda, naționalizată în 2008, sau al BBC din Maria Britanie). Aceste firme creează valoare adăugată şi oferă locuri de muncă, obiectivul lor principal fiind maximizarea profitului, acest lucru presupunând o atenţie deosebită acordată minimizării costurilor de producţie, inclusiv prin folosirea mai eficientă a resurselor, dar și prin dezvoltarea de noi tehnologii, investiții în cercetare, dezvoltare, inovare etc. Însă un astfel de comportament este, adesea, nuanţat de conjunctura macroeconomică şi de faza ciclului economic prin care trece economia în care activează firma respectivă. De exemplu, în fazele de recesiune, companiile vor încerca să supravieţuiască pe piaţă, făcând, uneori, sacrificii din punctul de vedere al profitabilităţii. În acelaşi timp, unele firme consideră că practicarea unei rate a profitului considerate rezonabilă poate fi mai avantajoasă decât maximizarea cu orice preţ a profitului. Într-o situaţie particulară se află companiile care beneficiază de subvenţii de la bugetul de stat sau din alte fonduri publice, pentru acestea supravieţuirea pe piaţă fiind asigurată prin sprijinul financiar al autorităţilor (Harris, 1999). Acest tip de comportament al firmelor de stat se constituie într-un argument forte în favoarea privatizării. Modul de organizare a afacerilor europene a prezentat dife- rențe semnificative față de cel întâlnit în cazul companiilor americane și japoneze. Astfel, firmele mari europene, mai ales cele 11 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR din sectorul manufacturier, se caracterizau prin existența unei linii de producție pentru fiecare produs, schimbarea destinației acesteia antrenând costuri considerabile, dar și pierderea timpului necesar acestei modificări, lipsa unui interes deosebit pentru managementul calității, constituirea unor stocuri semnificative de produse finite, campanii de marketing costisitoare, dar ineficiente etc. Din cauza deficiențelor legate de modul de organizare a procesului de producție, managementul ineficient al costurilor de producție și al problemelor legate de managementul calității, înce- pând cu anii ’70, în contextul dezvoltării fără precedent a tehno- logiilor informaționale și a telecomunicațiilor, a automatizării proceselor de producție și a unei scăderi a competitivității în raport cu produsele japoneze, firmele europene și cele europene au fost puse în situația de a-și reevalua modul de organizare a activității și procesele interne. Modelul de organizare a afacerilor japoneze a presupus orien- tarea către reducerea costurilor, concomitent cu o calitate superioară a produselor realizate, ceea ce a antrenat o dezvoltare spectaculoasă a economiei japoneze începând cu anii ’70 și a impus o reconsiderare a metodelor de management aplicabile în firmele europene. Modelul de producție japonez presupunea, în primul rând, adoptarea unui sistem flexibil de management, concretizat în utilizarea aceleiași linii de producție pentru realizarea mai multor produse, trecerea de la unul la altul fiind făcută relativ ușor. Pentru a obține o astfel de flexibilitate, era necesară acordarea unei atenții deosebite eficienței muncii, nivelului de calificare a resursei umane, cunoașterea foarte bună a cerințelor pieței și alegerea acelor utilaje și echipamente care să permită o astfel de abordare. În același timp, companiile japoneze foloseau sistemul de producție just-in-time, apărut în SUA, dar asimilat de japonezi încă din anii ’50, și opus modelului european just-in-case. Un astfel de sistem vizează realizarea unui control foarte riguros la nivelul tuturor stadiilor procesului de producție și de a se produce exact atât cât este nevoie. În plus, companiile japoneze adoptau sisteme de manage- ment al calității, ceea ce presupunea și costuri pentru implementarea 12 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN sistemului, dar constituiau, alături de așa-numitele circuite ale calității, și premise solide pentru reducerea riscurilor de neconfor- mitate și creșterea competitivității economice și consolidarea poziției firmei pe piață. Astfel, firmele europene preiau, pe parcursul anilor ’80, elemente aparținând modelului japonez de organizare a afacerilor, apărând primele sisteme computerizate de control: Materials Requirement Planning (MRP) – folosit pentru planificarea și calculul necesarului de materii prime și materiale pentru procesul de producție; Materials Requirement Planning II (MRP II) – versiunea extinsă a MRP, este folosit pentru planificarea și monitorizarea tuturor operațiunilor și proceselor derulate în cadrul firmei, vizând inclusiv aspectele financiare, comerciale, achiziții, marketing, gestiunea stocurilor etc. Anii ’90 aduc în prim plan noi teorii de management, dintre care putem menționa, de exemplu, benchmarking-ul, proces prin care firma își raportează continuu activitatea la cei mai puternici competitori de pe piață, atât din punct de vedere al prețului produ- selor, dar și al calității acestora, serviciilor postvânzare, marketin- gului etc. Spre sfârșitul secolului trecut, apar modificări majore pe piață, în contextul noilor evoluții din economia mondială: intensificarea interdependențelor economice, procesele de integrare economică, dezvoltarea noilor tehnologii informaționale și de comunicare, îmbătrânirea populației, migrația forței de muncă etc. Astfel au apărut noi forme de ocupare a forței de muncă: flexitime (permite angajatului realizarea numărului săptămânal de ore de muncă după un program ales de el, care prmite și rezolvarea unor probleme personale și creează condițiile unei productivități superioare a muncii), job sharing (cazul în care două persoane împart același loc de muncă, fiecare primind jumătate din salariul corespunzător postului respectiv), munca la domiciliu (care aduce și alte avantaje, dincolo de beneficiile pentru angajat, prin reducerea costurilor legate de amenajarea spațiilor de lucru sau transportul între domiciliu și serviciu), teleworking (favorizat de dezvoltarea fără precedent a telecomunicațiilor), eliminarea barierelor convenționale 13 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR dintre birouri, folosirea în comun a spațiilor largi, posibilitatea de a organiza întâlniri prin teleconferință sau videoconferință, comuni- carea online etc. 1.2. Tipologia afacerilor europene Afacerile europene se prezintă sub diferite forme, ele fiind mici sau mari, locale, naţionale sau internaţionale, autohtone sau străine, caracterul eterogen al acestora putând fi analizat utilizând cinci criterii (Mercado et al., 2001): a) dimensiunea firmelor În Uniunea Europeană poate fi observată o discrepanţă evidentă între numărul de firme incluse într-o anumită categorie de mărime şi impactul acestora asupra economiei europene. Mai exact, există un număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii, care, analizate individual, au o cotă mică de piaţă şi o influenţă redusă, dar şi un număr mai mic de companii mari și foarte mari, care au, însă, o importanţă economică şi, chiar, politică semnificativă. Nu există, deocamdată, un consens cu privire la caracteristicile firmelor aparţinând categoriei întreprinderilor mici şi mijlocii, elementele luate, de obicei, în considerare fiind cele legate de numărul de salariaţi, mărimea activelor, cifra de afaceri etc. De exemplu, încadrarea unei companii într-o anumită categorie pentru verificarea eligibilităţii în ceea ce priveşte accesul la fondurile structurale şi de coeziune se face, la fel ca și în cazul statisticilor oficiale ale Uniunii Europene, prin verificarea îndeplinirii următoa- relor condiţii: - microîntreprinderi – au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane de euro; - întreprinderi mici – au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane de euro; - întreprinderi mijlocii – au între 50 şi 249 de salariaţi şi reali- zează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 de milioane 14 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN de euro sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 de milioane de euro. Deşi afacerile europene sunt asociate, cel mai adesea, corpora- ţiilor multinaţionale, realitatea e că majoritatea sunt companii mici şi mijlocii, reprezentând peste 99% din totalul firmelor europene. Afacerile de familie reprezintă o formă de organizare des întâlnită în această parte a lumii (foarte răspândită, mai ales, în cazul unor ţări precum Spania, Italia, Germania sau Grecia), motiv pentru care acestea s-au bucurat, de-a lungul timpului, de o atenţie deosebită din partea Comisiei Europene (Comisia Europeană, 2009). Însă, la începutul anilor ’90, acestea înregistrează un declin important, evoluţia nefavorabilă fiind determinată, printre altele, şi de faptul că noile generaţii nu au dorit să preia afacerile familiei, companiile devenind disponibile pentru a fi preluate de manageri şi, chiar, de asociaţi externi. În această situaţie s-au aflat şi unele firme renumite din Italia, precum Fiat (automobile), Marzotto (textile) şi Pirelli (cauciucuri şi cabluri), familiile fondatoare fiind nevoite să cedeze controlul afacerilor unor persoane din exterior. Tabelul 1.1. Numărul firmelor, mărimea forţei de muncă angajate şi a valorii adăugate produse în UE 28 (2013) Micro Mici Mijlocii IMM-uri Mari Total Întreprinderi Număr 19.969.338 1.378.374 223.648 21.571.360 43.517 21.614.908 % 92,4% 6,4% 1,0% 99,8% 0,2% 100% Forţă de muncă angajată Număr 38.629.012 27.353.660 22.860.792 88.843.464 44.053.576 132.897.040 % 29,1% 20,6% 17,2% 66,9% 33,1% 100% Valoare adăugată brută Mil. 1.362.336 1.147.885 1.156.558 3.666.779 2.643.795 6.310.557 EUR % 21,6% 18,2% 18,3% 58,1% 41,9% 100% Sursa: European Commission – A Partial and Fragile Recovery - Annual Report on European SMEs 2013/2014, Directorate General for Enterprise and Industry, Directorate D: SMEs and Entrepreneurship, Unit D4: SME Policy Development and Small Business Act, 2014, p. 15. 15 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR În prezent, putem constata că rolul întreprinderilor mici şi mijlocii este unul deosebit de important în cadrul Uniunii Europene, acestea putând fi comparate cu o adevărată coloană vertebrală a economiei europene, cele peste 21,5 milioane de firme oferind peste două treimi din totalul locurilor de muncă disponibile. Tabelul 1.2. Creşterea anuală a numărului de firme, a forţei de muncă angajate şi a valorii adăugate produse în Uniunea Europeană, în perioada 2008-2013 (%) Anul Micro Mici Mijlocii IMM-uri Mari Total Întreprinderi 2008 2,1 1,3 0,7 2,0 2,0 2,0 2009 -2,0 -3,2 -3,1 -2,1 -3,1 -2,1 2010 0,1 -1,0 -1,1 0,0 -0,9 0,0 2011 - - - 0,64 2,38 0,64 2012 - - - -0,35 -0,17 -0,35 2013 - - - -0,89 -0,34 -0,89 Forţă de muncă angajată 2008 1,9 1,1 0,7 1,3 1,9 1,5 2009 -2,0 -3,4 -3,2 -2,7 -2,9 2,8 2010 -0,8 -1,0 -1,0 -0,9 -0,6 -0,8 2011 - - - 0,16 1,45 0,58 2012 - - - -0,85 -0,08 -0,06 2013 - - - -0,51 0,08 -0,32 Valoare adăugată brută 2008 1,6 1,2 0,1 1,0 -0,2 0,5 2009 -4,8 -6,3 -8,5 -6,4 -7,6 -6,9 2010 2,6 3,1 4,6 3,4 4,8 3,9 2011 - - - 4,2 2,89 3,64 2012 - - - 1,52 1,62 1,56 2013 - - - 1,11 -0,03 0,63 Sursa: Wymenga, P., Spanikova, V., Derbyshire, J., Barker, A., Are EU SMEs recovering from the crisis?, Annual Report on EU Small and Medium sized Enterprises 2010/2011, European Commission, DG-Enterprise, 2011; European Commission – A Partial and Fragile Recovery - Annual Report on European SMEs 2013/2014, Directorate General for Enterprise and Industry, Directorate D: SMEs and Entrepreneurship, Unit D4: SME Policy Development and Small Business Act, 2014. În ciuda climatului economic încă nesigur, putem observa, analizând datele prezentate în Tabelul 1.2., faptul că întreprinderile 16 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN mici şi mijlocii din Uniunea Europeană au început să îşi revină în 2010 după recesiunea ce s-a manifestat, mai ales, în 2009. În acest context, deşi numărul de firme înregistrează creşteri nesemnificative, pe fondul unei relative stabilităţi a forţei de muncă angajate, observăm o creştere semnificativă a valorii adăugate brute, de 3,4%, evoluţia pozitivă din acest punct de vedere fiind şi mai evidentă în cazul companiilor mari. Tendințele se păstrează și în anii următori, dar ritmul de creștere este din ce în ce mai mic. b) dimensiunea pieţei vizate Majoritatea firmelor europene – ţinând cont, de exemplu, de faptul că peste 90% din toate întreprinderile mici şi mijlocii din Uniunea Europeană sunt microîntreprinderi – adoptă o strategie locală, regională sau naţională, acestea operând şi deservind pieţe în interiorul limitelor impuse de graniţele naţionale. Putem face, astfel, o distincţie între companiile locale, care se bazează pe o zonă geografică redusă ca întindere, companiile regio- nale, care îşi extind afacerile dincolo de piaţa locală, fără a acoperi, însă, întreaga ţară, şi companiile naţionale, capabile să deservească întreaga economie naţională. Evoluţia unei firme prin extinderea ariei de activitate de pe plan local pe plan regional şi, mai apoi, naţional poate fi un proces gradual, menit să asigure creşterea afacerii. Nu trebuie neglijate numeroasele afaceri europene care au un caracter preponderent internaţional. Importanţa acestora nu este dată de numărul lor, ci de contribuţia acestora la PIB, companii renumite, precum Renault, British Telecom sau Bosch, fiind implicate în interacţiuni competitive pe diferite pieţe, având activităţi şi interese care depăşesc graniţele naţionale şi putând fi considerate, în consecinţă, corporaţii multinaţionale. c) sectorul de activitate Sectorul serviciilor ajunsese, în 2011, să reprezinte peste 70% din valoarea totală a PIB-ului cumulat al ţărilor membre ale Uniunii Europene, cu o medie naţională de 73,2%, conform estimărilor făcute de CIA (2012), şi să angajeze aproximativ 69% din forţa de muncă, conform estimărilor realizate de ADP Europe (2011). Trebuie 17 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR menţionat, totuşi, faptul că ponderea pe care o deţine sectorul terţiar, în ceea ce priveşte atât formarea PIB, cât şi ocuparea forţei de muncă, înregistrează o serie de variaţii semnificative de la ţară la ţară, statele membre din Europa Centrală şi de Răsărit înregistrând valori dintre cele mai scăzute. Astfel, la nivelul anului 2011, în România, conform aceloraşi surse, aportul serviciilor la formarea PIB era de numai 59,2%, o diferenţă şi mai notabilă fiind observată, de exemplu, în ceea ce priveşte ponderea forţei de muncă angajate în agricultura românească de 20%, faţă de media europeană de numai 5%. Din punctul de vedere al distribuţiei firmelor pe diferite domenii de activitate, în anul 2001, în Uniunea Europeană existau peste 5,5 milioane de firme care desfăşurau activităţi comerciale în retail şi distribuţie. Sectorul HORECA (hoteluri, restaurante, cafenele) cuprindea peste 1,3 milioane de companii, în timp ce doar 1 milion de firme prestau servicii de transport sau activau în domeniul comunicaţiilor (Mercado et al., 2001). În anul 2010, Uniunea Europeană era gazda a peste 21,7 mili- oane de firme din toate ramurile de activitate, cu excepţia sectorului financiar şi al asigurărilor (EUROSTAT). În prezent, conform statisticilor Comisiei Europene, turismul a devenit un sector cheie, reprezentând peste 5% din PIB, fiind vizat ca obiect de activitate de aproximativ 1,8 milioane de firme şi angajând, astfel, în jur de 5,2% din totalul forţei de muncă. În comparaţie cu întreprinderile mari, întreprinderile mici şi mijlocii se implică mai mult în domeniul serviciilor şi mai puţin în activităţi de producţie. Motivul principal este legat de faptul că activităţile vizând prestarea de servicii sunt, de obicei, mai puţin intensive în capital, firmele mici şi mijlocii întâmpinând dificultăţi mai mari în mobilizarea şi acumularea de capital. În 2010, de exemplu, aproximativ 12,6 milioane de între- prinderi mici şi mijlocii, ceea ce înseamnă mai mult de jumătate din total, s-au angajat în comerţ şi în activităţi economice din domeniul imobiliar şi al închirierilor. La cealaltă extremă, dacă, de exemplu, 40% dintre întreprinderile mari au fost active în industria prelucră- toare, ponderea deţinută de întreprinderile mici şi mijlocii în totalul 18 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN firmelor din acest sector fiind de doar puţin peste 10% (Wymenga et al., 2011). Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în anul 2011, aşa cum con- firmă şi datele din tabelul următor: Tabelul 1.3. Numărul de întreprinderi mici şi mijlocii şi firme mari angajate în activităţi de producţie şi în prestarea de servicii în Uniunea Europeană (2011) Întreprinderi mici Sectorul de activitate Firme mari şi mijlocii Producţie 2.229.666 22.258 Servicii 15.418.171 23.482 Sursa: ECORYS, EU SMEs in 2012: at the crossroads, Annual report on small and medium-sized enterprises in the EU, 2011/12, European Commission, DG- Enterprise, 2012. Cele mai importante sectoare de activitate în care activează întreprinderile mici și mijlocii din Uniunea Europeană sunt: comerțul cu ridicata și cu amănuntul, producție, construcții, activități profe- sionale, științifice și tehnice, cazare și alimentație. d) nivelul tehnologic al activității desfășurate Analiza poate fi continuată prin aprofundarea acestei clasi- ficări, împărţind întreprinderile mici şi mijlocii prestatoare de servicii în mai multe subcategorii, în funcţie de măsura în obiectul lor de activitate este intensiv din punctul de vedere al cunoştinţelor folosite, după cum urmează: Tabelul 1.4. Repartizarea întreprinderilor prestatoare de servicii în funcţie de utilizarea cunoştinţelor de înalt nivel (UE27-2012) Număr de Număr de Pondere Pondere Tipul de servicii prestate întreprinderi IMM (%) (%) mari Servicii intensive în cunoştinţe (KIS - 4.378.853 28,93% 7.594 32,93% Knowledge Intensive Services), din care: 19 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR Număr de Număr de Pondere Pondere Tipul de servicii prestate întreprinderi IMM (%) (%) mari - Servicii intensive în cunoştinţe destinate pieţei: consultanţă legală, consultanţă de 3.433.896 78,42% 5.049 66,49% afaceri şi management, evidenţă şi expertiză contabilă etc. - Servicii intensive în cunoştinţe de înalt nivel tehnic: audiovizual, TV, 788.695 18,01% 1.970 25,94% cercetare-dezvoltare etc. - Alte servicii intensive în cunoştinţe: editare, 156.262 3,57% 575 7,57% medicină veterinară, administraţie etc. Servicii puţin intensive în cunoştinţe (LKIS – Less Knowledge Intensive Services): comerţ cu 10.754.614 71,07% 15.469 67,07% ridicata şi cu amănuntul, service, reparaţii şi întreţinere, depozitare, curierat etc. Totalul firmelor specializate în prestarea 15.133.467 100% 23.063 100% de servicii Sursa: European Commission – A Recovery on the Horizon – Annual Report on European SMEs 2012/2013. Se poate observa, astfel, menţinerea tendinţei conform căreia majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii specializate în prestarea de servicii desfăşoară activităţi care nu necesită un nivel înalt în ceea ce priveşte deţinerea de cunoştinţe de înalt nivel, tocmai din pricina dificultăţilor mai mari în ceea ce priveşte obţinerea capitalului 20 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN necesar prestării unor servicii cu un nivel mai mare al intensităţii folosirii cunoştinţelor. Tabelul 1.5. Numărul de locuri de muncă create de firme, în funcție de mărimea acestora și intensitatea lor în cunoștințe (UE27-2012) Pondere Întreprinderi Pondere Tipul de servicii prestate IMM (%) mari (%) Servicii intensive în cunoştinţe (KIS - 14.139.295 25,00% 8.677.442 31,37% Knowledge Intensive Services), din care: - Servicii intensive în cunoştinţe destinate pieţei: consultanţă legală, consultanţă de 10.454.208 73,94% 5.900.439 68,00% afaceri şi management, evidenţă şi expertiză contabilă etc. - Servicii intensive în cunoştinţe de înalt nivel 2.957.116 20,91% 2.397.652 27,63% tehnic: audiovizual, TV, cercetare-dezvoltare etc. - Alte servicii intensive în cunoştinţe: editare, 727.971 5,15% 379.351 4,37% medicină veterinară, administraţie etc. Servicii puţin intensive în cunoştinţe (LKIS – Less Knowledge Intensive Services): comerţ cu ridicata 42.411.283 75,00% 18.982.568 68,63% şi cu amănuntul, service, reparaţii şi întreţinere, depozitare, curierat etc. Totalul firmelor specializate în prestarea de 56.550.578 100% 27.660.010 100% servicii Sursa: European Commission – A Recovery on the Horizon – Annual Report on European SMEs 2012/2013. 21 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR Tabelul 1.6. Valoarea adăugată creată de întreprinderi, în funcție de mărimea acestora și intensitatea lor în cunoștințe (UE27-2012) Pondere Întreprinderi Pondere Tipul de servicii prestate IMM (%) mari (%) Servicii intensive în cunoştinţe (KIS - 698.090 32,15% 548.130 43,14% Knowledge Intensive Services), din care: - Servicii intensive în cunoştinţe destinate pieţei: consultanţă legală, consultanţă de 489.489 70,12% 226.309 41,29% afaceri şi management, evidenţă şi expertiză contabilă etc. - Servicii intensive în cunoştinţe de înalt nivel tehnic: audiovizual, TV, 171.212 24,52% 292.852 53,43% cercetare-dezvoltare etc. - Alte servicii intensive în cunoştinţe: editare, 37.389 5,36% 28.969 5,28% medicină veterinară, administraţie etc. Servicii puţin intensive în cunoştinţe (LKIS – Less Knowledge Intensive Services): comerţ cu 1.473.526 67,85% 722.325 56,86% ridicata şi cu amănuntul, service, reparaţii şi întreţinere, depozitare, curierat etc. Totalul firmelor specializate în prestarea 2.171.615 100% 1.270.455 100% de servicii Sursa: European Commission – A Recovery on the Horizon – Annual Report on European SMEs 2012/2013. 22 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN Sunt interesante pentru a suprinde principalele caracteristici ale sectorului productiv european și informațiile privind numărul de firme aparținând acestui sector, numărul de locuri de muncă create și valoarea adăgată realizată de acestea. Tabelul 1.7. Distribuția firmelor din sectorul productiv în funcție de mărime și de intensitatea tehnologică (UE-27, 2012) IMM Întreprinderi mari Număr Pondere Număr Pondere Low-tech 1.077.914 52,43% 5.291 32,24% Medium-low-tech 720.416 35,04% 4.326 26,36% Medium-high-tech 210.268 10,23% 5.569 33,93% High-Tech 47.269 2,30% 1.225 7,47% Total Manufacturing 2.055.867 100% 16.411 100% Sursa: European Commission – A Recovery on the Horizon – Annual Report on European SMEs 2012/2013. Tabelul 1.8. Numărul de locuri de muncă din firme cu profil productiv, în funcție de mărimea acestora și de intensitatea lor tehnologică (UE-27, 2012) IMM Întreprinderi mari Număr Pondere Număr Pondere Low-tech 7.947.153 43,87% 3.124.645 24,86% Medium-low-tech 6.137.985 33,88% 2.814.075 22,39% Medium-high-tech 3.383.648 18,68% 5.575.815 44,37% High-Tech 647.885 3,57% 1.052.593 8,38% Total Manufacturing 18.116.671 100% 12.567.128 100% Sursa: European Commission – A Recovery on the Horizon – Annual Report on European SMEs 2012/2013. Tabelul 1.9. Valoarea adăugată în cadrul firmelor cu profil productiv, în funcție de mărimea acestora și de intensitatea lor tehnologică (UE-27, 2012) IMM Întreprinderi mari Mil. EUR Pondere Mil. EUR Pondere Low-tech 246.336 34,87% 185.238 20,92% Medium-low-tech 248.255 35,14% 178.329 20,14% 23 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR IMM Întreprinderi mari Mil. EUR Pondere Mil. EUR Pondere Medium-high-tech 172.870 24,47% 403.360 45,55% High-Tech 39.051 5,52% 118.589 13,39% Total Manufacturing 706.512 100% 885.516 100% Sursa: European Commission – A Recovery on the Horizon – Annual Report on European SMEs 2012/2013. Întreprinderile mici și mijlocii au fost afectate serios de criza economică și financiară globală, atât din punctul de vedere al numărului de locuri de muncă create, cât și din perspectiva valorii adăugate. După căderea bruscă din anul 2008, asistăm la un proces dificil de revenire din criză, numai opt state (Germania, Franța, Suedia, Belgia, Austria, Luxemburg, Marea Britanie și Malta) înregistrând, în 2013 față de 2008, plusuri nete din ambele puncte de vedere, în timp ce alte patru țări (Estonia, Lituania, Danemarca și Finlanda) au înregistrat plusuri nete doar în ceea ce privește valoarea adăugată. d) forma de proprietate (publică sau privată) În ciuda predominanţei afacerilor aparţinând sectorului privat, entităţile de afaceri aflate în proprietatea statului constituie o prezenţă deloc de neglijat în toate ţările Uniunii Europene, acestea fiind întâlnite, mai ales, în sectoare cheie ale economiei (apărare, transport, servicii publice etc.). Aceste firme se pot afla în proprie- tatea guvernelor naţionale sau federale, a autorităţilor locale sau regionale, ultimele decenii aducând o diminuare a ponderii acestui sector, mai ales pe seama privatizărilor pe care le-a implicat tranziţia la economia de piaţă a statelor din Europa Centrală şi de Est. Raportul dintre sectorul public şi cel privat ţine, într-o oarecare măsură, şi de ideologia economică a fiecărui stat membru. Astfel, în mod tradiţional, Franţa şi Germania pledează spre un capitalism continental, Marea Britanie este susţinătoarea paradigmei economice anglo-saxone, în timp ce statele nordice sunt adeptele unei demo- craţii sociale (Bomberg și Stubb, 2005). În acest sens, pe continentul european au fost identificate următoarele tipuri concrete de economie de piaţă (Ignat et al., 2004): 24 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN - tipul anglo-saxon – se referă la economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai puţin înclinate spre dirijism şi intervenţie a statului în economică, adepte ale principiului conform căruia întreprinderea privată şi libera iniţiativă sunt superioare intervenţiei guvernamentale; - tipul vest-european – cuprinde economiile de piaţă caracte- rizate printr-un pronunţat caracter dirijist, intensitatea acestuia variind în funcţie de orientarea politică a guvernu- lui, şi adepte ale intervenţiei active a statului în economie; - tipul de economie socială de piaţă – reprezintă un sistem economic care tinde spre asigurarea libertăţii pieţei conco- mitent cu existenţa unei armonii sociale, în care sectorul privat cooperează cu cel public, cu scopul satisfacerii cores- punzătoare a unor cerinţe economico-sociale. 1.3. Small Business Act Adoptat în iunie 2008, Small Business Act for Europe (SBA) are la bază voința politică exprimată la nivelul Comisiei Europene în ceea ce privește recunoașterea rolului central pe care întreprinderile mici și mijlocii îl au în cadrul economiei Uniunii Europene, creând, de asemenea, un cadru strategic pentru îmbunătățirea premiselor care stau la baza dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Așa cum este menționat încă din introducerea acestui docu- ment, necesitatea unei astfel de „legi a întreprinderilor mici și mijlocii” derivă din faptul că una dintre cele mai importante provo- cări ale Uniunii Europene este „gestionarea tranziției către o econo- mie bazată pe cunoaștere”, de reușita unui astfel de demers urmând să depindă nivelul de competitivitate și dinamism al economiei europene, capacitatea acesteia de a oferi locuri de muncă „mai numeroase și mai bune” și „un nivel mai ridicat de coeziune socială”. Documentul confirmă rolul pe care întreprinderile mici și mijlocii îl au în calitate de „creatori de oportunități de angajare și de actori-cheie ai prosperității colectivităților locale și regionale”, fiind conștientizat faptul că de capacitatea Uniunii Europene de a valoriza potențialul acestora de creștere și de inovare va depinde viitoarea 25 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR prosperitate a economiei europene, mai ales în condițiile noilor evoluții la nivel mondial. O altă premisă care a stat la baza elaborării și adoptării acestui document este reprezentată de conștientizarea diferențelor dintre mediile locale, regionale și naționale în care activează întreprinderile mici și mijlocii, ca și a caracterului eterogen al acestor activități economice, atât în ceea ce privește dimensiunea, obiectul de activitate, modul de funcționare, nevoile specifice etc., dat fiind faptul că SBA se referă la acele companii cu mai puțin de 250 de angajați, reprezentând 99% din totalul firmelor europene. Un prim obiectiv al SBA este cel legat de schimbarea perspec- tivei pe care societatea o are în ceea ce privește antreprenoriatul și a importanței pe care aceasta i-o conferă antreprenorului. Pentru a fructifica la maximum potențialul pe care întreprinderile mici și mijlocii îl dețin, este necesară crearea unui mediu de afaceri în care potențialii întreprinzători să fie încurajați să ia în considerare dema- rarea propriei afaceri, spiritul antreprenorial și asumarea de riscuri fiind apreciate și de către decidenții de politici, dar și de media și de simplii cetățeni. La baza întregii viziuni strategice privind întreprinderile mici și mijlocii stă principiul „Gândiți mai întâi la scară mică”, cadrul legal și orice decizie cu impact asupra mediului de afaceri urmând să respecte majoritatea celor cărora li se adresează, SBA propunându-și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii și eliminarea obstacolelor care stau în calea creșterii acestora. Comisia Europeană folosește SME Performance Review pentru a monitoriza și evalua progresul anual pe care statele membre îl fac în ceea ce privește implementarea Small Business Act. Deși nu este vorba de vreo lege sau de vreun act normativ a cărui aplicare să fie obligatorie, SBA încorporează, totuși, o serie de linii directoare și măsuri care pot fi adaptate condițiilor specifice din fiecare stat membru, contribuind, în același timp, la creșterea gradului de armonizare la nivelul Uniunii Europene. Instrumentele folosite în formularea acestei strategii comu- nitare privind întreprinderile mici și mijlocii se referă la: un set de 10 principii care ar trebui să ghideze procesul de elaborare și de 26 AFACERI ÎN MEDIUL EUROPEAN aplicarea a politicilor cu impact asupra întreprinderilor mici și mijlocii, atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivelul statelor membre; o serie de propuneri legislative care au la bază principiul „Gândiți mai întâi la scară mică” privind ajutoarele de stat, statutul de societate privată europeană, taxa pe valoare adăugată etc.; noi măsuri strategice prin care să fie puse în aplicare principiile enunțate anterior, în concordanță cu nevoile specifice ale întreprinderilor mici și mijlocii, atât la nivel comunitar, cât și la nivelul statelor membre. În continuare vor fi prezentate cele 10 principii, rațiunea care a stat la baza adoptării lor și măsurile concrete propuse pentru transpunerea în practică a acestora, în conformitate cu Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, „Gândiți mai întâi la scară mică”: Prioritate pentru IMM-uri, un „Small Business Act” pentru Europa: I. UE și statele membre trebuie să creeze un mediu în care antreprenorii și întreprinderile familiale să poată prospera și unde spiritul antreprenorial să fie recompensat. Aceștia trebuie să acorde o atenție deosebită viitorilor antreprenori, încurajând, în special, spiritul antreprenorial și talentul, mai ales în rândul tinerilor și al femeilor, și simplificând condițiile transmiterii de întreprinderi. Luarea în considerare a acestui principiu a avut la bază faptul că ponderea europenilor care iau în calcul posibilitatea demarării unei afaceri era mult mai mică decât cea pe care o întâlneam, de exemplu, în cazul americanilor. De asemenea, sistemul de învăță- mânt, mai ales prin programa școlară, nu stimulează dezvoltarea spiritului antreprenorial și nici nu contribuie în vreun fel la valorizarea antreprenoriatului, elevii neputând dobândi competențele necesare în cazul alegerii unui astfel de parcurs profesional. În același timp, dificultățile pe care le întâmpină transmiterea companiilor de la un proprietar la altul cresc riscul închiderii acestor afaceri odată cu înaintarea în vârstă a proprietarilor acestora. În plus, întreprinderilor familiale, care au asigurată premisa de continuitate, 27 MEDIUL EUROPEAN AL AFACERILOR și rolului tradițional al acestora în economie („caracter tipic local”, „comportament responsabil din punct de vedere social”, „capacitatea de a combina tradiția și inovația”) li se acordă o importanță foarte redusă. Nu trebuie neglijate nici problemele induse de decalajele tot mai mari dintre femei și bărbați în ceea ce privește antreprenoriatul, ca și insuficienta exploatare a potențialului antreprenorial al imigranților. Pentru traspunerea în practică a acestui principiu, Comisia Europeană își propunea să promoveze cultura antreprenorială și să încurajeze schimburile de bune practici, în ceea ce privește formarea spiritului antreprenorial, să organizeze o săptămână europeană a întreprinderilor mici și mijlocii, să inițieze programe de stimulare a spiritului antreprenorial în rândul tinerilor, să sprijine inițiativele de tutorat și să stimuleze antreprenoriatul în rândul femeilor cu studii superioare etc. În același timp, statele membre erau invitate să includă antre- pren

Teoria Uniunii Vamale - Note de Curs PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue