Funcția Renală PDF

Principalele modificări acido-bazice sunt structurate în tabelul 3.3. Tabel 3.3. Principalele modificări acido-bazice Acidoză...

Principalele modificări acido-bazice sunt structurate în tabelul 3.3. Tabel 3.3. Principalele modificări acido-bazice Acidoză Alcaloză (pH7,44) metabolică respiratorie mixtă metabolică respiratorie mixtă HCO3 27 (mmol/l) pCO2 34-44 >44 >44 34-44 60 ml/min. c) Explorarea funcţiei de concentrare şi diluare a urinei  Explorarea funcţiei de concentrare pune în evidenţă alterarea capacităţii de concentrare renale. În condiţii normale, diminuarea aportului hidric are ca şi consecinţă scăderea eliminării apei şi creşterea osmolarităţii urinare. Această probă este importantă în evaluarea poliuriei. Capacitatea de concentrare este alterată în: diabetul insipid hipofizar (secreţie scăzută de ADH), hiperglicemie, insuficienţă renală cronică, diabet insipid nefrogen (sensibilitate scăzută a tubilor colectori la ADH). 92  Pentru realizarea probei de concentrarea a urinii pacientul este supus la un consum de lichide de 500 ml/zi şi este solicitat să recolteze urina la fiecare 3 ore în recipiente separate. În mod normal diureza nu va depăşi 700 ml şi cel puţin într-una dintre probe densitatea urinară va fi ≥1024 (eustenurie). În condiţii patologice densitatea urinară nu atinge cifra de 1024 (hipostenurie) sau se situează în jurul valorii de 1011 (izostenurie). In acest din urma caz densitatea urinară este egală cu cea plasmatică ceea ce înseamnă că practic se elimină urina filtrată glomerular, fără ca tubii sa fi intervenit asupra acesteia. Valorile de 1003-1009 (subizostenurie) se întâlnesc în faza de reluare a diurezei din IRA. Proba de concentrare a urinii este contraindicată în caz de edeme, insuficiență renală sau cardiacă avansată, hipertensiune arterială severă. In aceste cazuri se efectuează proba densitometriei în micţiuni separate care presupune recoltarea în recipiente separate a micţiunilor pacientului si determinarea densităţii urinare în fiecare dintre acestea.  Proba de diluţie evaluează mecanismul hormonal ce intervine în excreţia apei. Această probă este indicată pentru evaluarea hiponatremiei şi a diagnosticului de secreţie inadecvată de ADH. d) Examinări biochimice urinare  Ionograma urinară serveşte la interpretarea tulburărilor hidro-electrolitice sanguine, în special pentru hiponatremie şi hipokaliemie. Se poate calcula osmolaritatea urinară, folosind formula: Osm urinară = [(natremie + kaliemie) x 2] + ureea urinară Natriureza (eliminarea Na în urină) creşte secreţie inadecvată de ADH, iar kaliureza (eliminarea K în urină) în nefropatii şi tratament cu diuretice hipokaliemiante. Raportul Na/K urinar >1 apare în insuficienţa renală organică, iar 10. Acest raport creşte în stări cu catabolism crescut (infecţii, postoperator, efort) şi în insuficienţa renală. Ureea urinară scade în malnutriţie şi insuficienţa renală avansată.  Creatinina urinară scade de asemenea în insuficienţa renală cronică. Are valoare normală între 9-18 mmol/zi (1-2 g/zi). EXPLORAREA IMAGISTICĂ A APARATULUI RENAL a) Ecografia este o metodă de explorare de tip morfologic, neinvazivă a aparatului renal. A devenit o explorare de primă intenţie a aparatului renorinar. Permite aprecierea parenchimului renal, a bazinetului, a regiunii perirenale (colecţii) şi a vascularizaţiei renale (pentru studiul stenozei de arteră renală sau a trombozei de venă renală utilizând ecografia Doppler). Se poate analiza prezenţa litiazei renale, diferitelor tumori renale (poate diferenţia tumorile neoplazice de chiste). Permite ghidarea puncţiilor diagnostice. Ecografia vezicii urinare se efectuează cu vezica plină permiţând astfel evaluarea conţinutului şi a pereţilor vezicii. b) Radiografia renală simplă evidenţiază talia şi conturul rinichilor, eventualele imagini de calculi radioopaci, nefrocalcinoza, şi precede întotdeauna urografia cu substanţă de contrast. 93  c) Urografia intravenoasă cu substanţă de contrast este o examinare obligatorie la pacienţii cu boli renale. Permite explorarea anatomiei (conturul, forma, numărul rinichilor, parenchimul renal) şi a funcţiei aparatului renal. Riscurile acestei metode sunt de natură toxică şi alergică (alergie la substanţa de contrast). d) Arteriografia renală este indicată în suspiciunea de stenoză de arteră renală, pentru explorarea unor malformaţii renale, traumatisme, anevrisme în cadrul panarteritei nodoase, tromboza de venă renală. e) Tomografia computerizată (CT) este indicată pentru explorarea afecţiunilor renale parenchimatoase (tumori renale, infarct renal, infecţii renale, traumatisme). f) Imagistica prin Rezonanţă magnetică (IRM) se indică la pacienţii care au contraindicaţii pentru efectuarea tomografiei computerizate, la cei cu transplant renal, cu tumori renale (vizualizează invazia tumorală în venele renale). g) Angio-CT şi angio-RM sunt investigaţii neinvazive indicate la pacienţii cu stenoză de arteră renală. h) Metode radioizotopice. Nefrograma izotopică este o explorare radioizotopică indicată la pacienţi cu suspiciune de hipertensiune arterială renovasculară, evaluarea funcţiei renale, supravegherea transplantaţilor. Scintigrafia renală cu Tc99m permite evaluarea dimensiunilor, localizarea şi conturul rinichilor. PUNCŢIA BIOPSIE RENALĂ Se efectuează transcutanat după anestezie locală, şi aduce informaţii suplimentare în stabilirea diagnosticului, evaluarea prognosticului, aprecierea conduitei terapeutice şi monitorizarea evoluţiei bolii. Este indicată la pacienţi cu sindrom nefrotic, unele forme de glomerulonefrite, boli de sistem (lupus eritematos sistemic, vasculite, rejet de transplant renal), unele tipuri de insuficienţă renală acută de etiologie neprecizată, modificări urinare asimptomatice. 94  SINDROAME ALE APARATULUI RENOURINAR Bolile renale se manifestă tipic prin unul sau mai multe sindroame: proteinurie şi sindrom nefrotic, hematurie şi sindrom nefritic, durere renourinară şi disurie, oligurie şi poliurie, insuficienţă renală acută, insuficienţă renală cronică sau asimptomatic (silenţios), suferinţa renală fiind descoperită la examenul urinei sau sângelui. Din punct de vedere a structurii anatomice afectate primar sindroamele renale pot fi clasificate în: Sindroame glomerulare 1. Sindromul nefrotic 2. Sindromul nefritic -glomerulonefrita acută difuză poststreptococică -glomerulonefrita rapid progresivă -sindromul hematuriei macroscopice recidivante -glomerulonefrita cronică Sindroame tubulointerstiţiale 1. pielonefrita acută 2. pielonefrita cronică Nefropatii vasculare 1. stenoza de arteră renală 2. tromboza de venă renală 3. consecinţele renale ale HTA Alterarea bruscă sau progresivă a funcţiilor renale are ca şi consecinţă apariţia sindromului de insuficienţă renală acută sau cronică SINDROMUL NEFROTIC Definiţie: Sindromul nefrotic (SN) se caracterizează prin prezenţa unei proteinurii abundente, de peste 3,5 g/24 (selectivă sau neselectivă) care determină hipoproteinemie