Curs SPV 2024-2025 PDF

MEDICINĂ VETERINARĂ ṢI SĂNĂTATEA PUBLICĂ 2024-2025 1  CUPRINS CUPRINS........................................................................................................................................ 2 1....

MEDICINĂ VETERINARĂ ṢI SĂNĂTATEA PUBLICĂ 2024-2025 1  CUPRINS CUPRINS........................................................................................................................................ 2 1. SĂNĂTATEA PUBLICĂ VETERINARĂ ŞI SIGURANŢA ALIMENTELOR................... 7 Introducere................................................................................................................................... 7 1.1. Conceptul de Sănătate publică veterinară............................................................................. 9 1.1.1. Domeniile de bază ale sănătății publice veterinare (SPV)..................................... 13 1.1.2. Sisteme de control în locul testării produsului final.............................................. 13 1.2. Sănătatea publică veterinară în secolul XXI....................................................................... 15 1.3. Tendințe viitoare care vor provoca sănătatea publică veterinară în secolul XXI............... 16 1.4. Programe coordonate și sustenabile de supraveghere umană și veterinară pentru zoonoze și pericole asociate animalelor...................................................................................................... 16 1.5. Programe practice și realiste pentru îmbunătățirea siguranței alimentelor și apei împotriva contaminării cu agenți patogeni zoonotici................................................................................. 17 2. CONCEPTUL „O SĂNĂTATE - ONE HEALTH”.................................................................. 19 2.1. Conceptul și mișcarea „O Medicină/O Sănătate” în secolele XIX, XX și XXI.............. 19 2.1.2. Principalii medici care au promovat conceptul “One Medicine/One Health” şi evoluţia conceptului „One Health” în timp......................................................................................... 19 2.2. Prezentarea generală a conceptului „One Health”.............................................................. 21 2.3. Fapte relevante despre „One Health”................................................................................. 22 2.4. Grupul de experți la nivel înalt pentru „One Health” (OHHLEP)...................................... 23 2.5. Planul comun de acțiune „One Health” (2022-2026)......................................................... 25 2.6. Dezvoltarea curriculumului: Competențe de bază pentru „One Health”............................ 28 2.7. Rolul medicului veterinar în sănătatea publică/One Health............................................... 29 2.7.1. Diagnosticarea, supravegherea, epidemiologia, controlul, prevenirea, eradicarea bolilor zoonotice.................................................................................................................... 29 2.7.2. Managementul aspectelor legate de sănătate în spaţiile pentru animale de laborator și laboratoarele de diagnostic.................................................................................................... 30 2.7.3. Cercetare biomedicală................................................................................................. 31 2.7.4. Educație pentru sănătate și extindere........................................................................... 31 2.7.5. Producția și controlul produselor biologice și dispozitivelor medicale....................... 32 2.7.6. Activitatea guvernamentală/legislativă........................................................................ 32 2.7.7. Realizări semnificative în domeniul sănătății publice veterinare................................ 33 2 3. ORGANIZAREA ȘI MANAGEMENTUL PROGRAMELOR DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VETERINARĂ.............................................................................................................................. 35 4. EDUCAȚIE, INSTRUIRE ȘI EXTINDERE ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE VETERINARE (SPV)................................................................................................................... 37 5. COLABORĂRI PROFESIONALE ÎN DOMENIUL SIGURANȚEI ALIMENTARE ȘI SĂNĂTĂȚII PUBLICE VETERINARE...................................................................................... 39 5.1. Organizația Mondială a Sănătății (WHO).......................................................................... 39 5.1.1. WHO și „One Health”................................................................................................. 39 5.1.1.1.Rezistența antimicrobiană (AMR)......................................................................... 40 5.1.1.1.1. Prezentare generală........................................................................................ 40 5.1.1.1.2. Situația actuală privind rezistența la medicamente........................................ 43 5.1.1.1.3. Necesitatea acțiunii coordonate..................................................................... 44 5.1.1.1.4. Planul global de acțiune împotriva rezistenței antimicrobiene (GAP).......... 45 5.1.1.1.5. Săptămâna Mondială a Conștientizării Rezistenței Antimicrobiene............. 45 5.2.1.1.6. Sistemul Global de Supraveghere a Rezistenței și Utilizării Antimicrobienelor (GLASS)......................................................................................... 46 5.1.1.2. Siguranța alimentară (WHO)................................................................................ 47 5.1.1.2.1. Prezentare generală........................................................................................ 47 5.1.1.2.2. Provocări și evoluții în siguranța alimentară................................................. 47 5.1.1.2.3. Siguranța alimentară și bolile transmise prin alimente.................................. 48 5.1.1.2.3.1. Magnitudinea bolilor transmise prin alimente........................................ 50 5.1.1.2.3.2. Principalele boli transmise prin alimente (TIA) și cauzele acestora....... 51 5.1.1.2.3.3. Povara bolilor transmise prin alimente................................................... 53 5.1.1.2.4. Siguranța alimentară – O prioritate pentru sănătatea publică........................ 54 5.1.1.2.5. Răspunsul WHO............................................................................................ 56 5.1.1.2.6. Strategia Globală pentru Siguranța Alimentară 2022-2030........................... 57 5.1.1.2.6.1. Obiectivele și prioritățile strategice........................................................ 59 5.1.1.2.7. Direcții viitoare pentru siguranța alimentară la Organizația Mondială a Sănătății (WHO)............................................................................................................ 61 5.1.1.3. Siguranța chimică................................................................................................. 62 5.1.1.3.1. Prezentare generală........................................................................................ 62 5.1.1.3.2. Probleme de sănătate publică......................................................................... 63 5.1.1.4. Alimente modificate genetic (GMF)......................................................................... 63 3  5.1.1.4.1. Prezentare generală........................................................................................ 63 5.1.1.4.2. Evaluarea siguranței alimentelor modificate genetic..................................... 64 5.2. Codex Alimentarius............................................................................................................ 65 5.2.1. Prezentare generală...................................................................................................... 65 5.2.2. Scopul și domeniul de aplicare al Codex Alimentarius............................................... 66 5.2.3. Rolul Codex Alimentarius........................................................................................... 66 5.2.4. Plan strategic 2020-2025............................................................................................. 68 5.3. Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO).......................... 69 5.3.1. Prezentare generală...................................................................................................... 69 5.3.2. Sistemele alimentare.................................................................................................... 69 5.3.2.1. Cronologia FAO și sistemele alimentare.............................................................. 70 5.3.2.2. Programul Strategic privind Sistemele Alimentare.............................................. 71 5.3.2.2.1. One Health - siguranța alimentară, sănătatea plantelor și animalelor (Codex Alimentarius)................................................................................................................. 71 5.3.3. Cadrul Strategic FAO 2022-2031................................................................................ 72 5.3.4. Divizia pentru Producția și Sănătatea Animalelor (NSA)........................................... 74 5.3.5. Sistemul de Prevenire a Urgențelor pentru Sănătatea Animalelor (EMPRES-AH).... 76 5.3.6. Rezistența la antimicrobiene (FAO)............................................................................ 79 5.4. Organizația mondială pentru sănătatea animalelor (WOAH, fondată ca OIE)................... 84 5.4.1. Prezentare generală...................................................................................................... 84 5.4.2. Misiunea WOAH......................................................................................................... 85 5.4.2.1. Misiuni de bază..................................................................................................... 89 5.4.3. Planul Strategic al Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor pentru perioada 2021-2025............................................................................................................... 90 5.4.3.1. Viziunea Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor............................ 91 5.4.3.2. Principii directoare................................................................................................ 91 5.4.3.3. Obiective strategice.............................................................................................. 91 5.4.4. Inițiative globale ale WOAH....................................................................................... 94 5.4.4.1. Boli cu strategie de eradicare................................................................................ 94 5.4.4.1.1. Pesta porcină africană.................................................................................... 95 5.4.4.1.2. Tuberculoza bovină....................................................................................... 98 5.4.4.1.3. Febra aftoasă................................................................................................ 101 4  5.4.4.1.4. Pesta micilor rumegătoare........................................................................... 103 5.4.4.1.5. Rabia............................................................................................................ 106 5.4.4.2. Rezistența la antimicrobiene (WOAH)............................................................... 108 5.4.4.2.1. Impactul RAM asupra sănătății animalelor, oamenilor, plantelor și mediului..................................................................................................................................... 109 5.4.4.2.2. Strategia privind rezistența la antimicrobiene și utilizarea prudentă a antimicrobienelor......................................................................................................... 111 5.4.4.2.3. Un răspuns One Health la rezistența la antimicrobiene............................... 114 5.4.4.2.4. Crearea unei guvernanțe globale privind AMR........................................... 115 5.4.4.3. One Health (WOAH).......................................................................................... 116 5.4.4.3.1. Colaborarea pentru o sănătate globală mai bună......................................... 116 5.4.4.3.2. O abordare multisectorială pentru a combate rezistența la antimicrobiene. 116 5.4.4.3.3. Reducerea riscului de boli zoonotice emergente și neglijate....................... 117 5.4.4.3.3.1. Influenţa aviară..................................................................................... 117 5.4.4.4. Siguranța alimentară (WOAH)........................................................................... 125 9.4.4.1. Prezentare generală......................................................................................... 125 5.4.4.4.2. Asigurarea siguranței alimentare de la fermă la furculiță............................ 125 5.4.4.4.3. Construirea unor sisteme eficiente de siguranță alimentară la nivel mondial..................................................................................................................................... 126 5.4.4.4.4. Rolul serviciilor veterinare.......................................................................... 126 5.4.4.4.5. Activitățile WOAH...................................................................................... 128 6. BOLI ZOONOTICE................................................................................................................ 130 6.1. Zoonoze și sănătatea publică............................................................................................ 131 6.1.1. Boli emergente și re-emergente................................................................................. 135 6.1.1.1. Factori care influențează răspândirea bolilor emergente și reemergente............ 136 6.1.1.2. Măsuri de prevenire și control............................................................................ 138 6.1.1.2.1. Hepatitele virale........................................................................................... 141 6.1.1.2.2. Ciuma........................................................................................................... 143 6.1.1.2.2. Tularemia..................................................................................................... 145 6.1.2.2.3. Bolile tropicale neglijate.............................................................................. 147 6.1.2.2.3.1. Prezentare generală............................................................................... 147 6.1.2.2.3.2. Impactul................................................................................................ 148 5  6.1.2.2.3.3. Noua strategie a OMS: poate elimina suferința cauzată de bolile tropicale neglijate până în 2030?............................................................................................ 149 6.1.2.2.3.4. Echinococoza........................................................................................ 149 6.1.2.2.3.5. Infecții neglijate cu trematode transmise prin alimente........................ 152 6.1.2.2.3.6. Teniazele și cisticercozele.................................................................... 155 6.1.2.2.3.6. Helmintiaze transmise prin sol neglijate............................................... 157 6.2. Supravegherea bolilor....................................................................................................... 158 6.2.2. Investigarea focarelor de boli transmise prin alimente (TIA) în UE......................... 161 6  1. SĂNĂTATEA PUBLICĂ VETERINARĂ ŞI SIGURANŢA ALIMENTELOR Introducere Sănătatea publică veterinară contribuie la sănătatea publică prin cunoștințele, abilitățile și resursele științei veterinare. Aceasta se referă, în general, la înțelegerea, prevenirea și controlul bolilor zoonotice și la problemele de siguranță alimentară. Domeniul sănătății publice veterinare este în mod clar multidisciplinar, implicând nu doar medici veterinari din sectoarele public și privat, ci și alți profesioniști din domeniul sănătății și agriculturii, experți în comunicare și oameni de știință, precum și paraprofesioniști. O abordare interdisciplinară a soluționării problemelor, a cercetării, a programelor de control și a comunicării este esențială pentru îmbunătățirea sănătății umane într-un mod semnificativ și sustenabil. În cei 25 de ani de la adoptarea raportului din 1975, Contribuția veterinară la practica sănătății publice, au avut loc multe dezvoltări semnificative în domeniul sănătății publice veterinare (SPV). O revizuire a acestui domeniu a fost astfel oportună, iar participanții au salutat ocazia de a reexamina rolul și funcțiile SPV. Preocuparea predominantă a SPV în anii 1970 și în cea mai mare parte a anilor 1980 era legată de riscurile poluării chimice a mediului și a lanțului alimentar (de exemplu, pesticide, poluarea apei subterane de către deșeuri animale, toxine naturale și reziduuri de medicamente în alimente). Cu toate acestea, în ultimele două decenii, bolile zoonotice emergente și re-emergente au căpătat o semnificație globală pentru SPV. Acestea includ Salmonella enteritidis la păsări, cea mai frecvent raportată boală zoonotică în multe țări, Salmonella Typhimurium rezistentă la multiple medicamente, febrele hemoragice virale Marburg și Ebola în Africa, febra Valea Riftului în Africa de Est, Peninsula Arabă și Egipt și noi virusuri rabice asemănătoare la lilieci în Australia și Europa. Legătura neașteptată dintre encefalopatia spongiformă bovină (BSE) și varianta bolii Creutzfeldt–Jakob (vCJD) a necesitat o cooperare intersectorială strânsă pentru elucidarea acestei conexiuni. Hantavirusurile și, mai recent, virusul West Nile în Americi sunt exemple suplimentare de agenți zoonotici care provoacă îmbolnăviri și decese umane, necesitând răspunsuri rapide și colaborare între medici, veterinari și biologi. Rezistența la antimicrobiene în rândul bacteriilor zoonotice a devenit, de asemenea, o problemă de îngrijorare crescândă pentru producția animală și sănătatea umană. În ultimii ani, amenințarea unei pandemii globale de influenţă a dus la noi acțiuni de cercetare în ceea ce privește rezervoarele mamiferelor și păsărilor. Problemele comune tuturor acestor situații emergente includ noi tendințe în practicile de producție animală, schimbarea modelelor populațiilor de animale sălbatice, schimbări demografice, cum ar fi creșterea populației, mobilitatea și urbanizarea, și 7 globalizarea industriei alimentare. Aceste evoluții cer niveluri crescute de supraveghere epidemiologică și pregătire, precum și abordări noi pentru control și prevenție. Cu toate acestea, conștientizarea acestor evoluții nu se traduce întotdeauna în acțiuni eficiente. Având în vedere aceste evoluții, organizațiile internaționale vor trebui să își intensifice implicarea la interfața dintre sănătatea animală și cea umană. Asigurarea unor alimente sigure este esențială pentru protecția sănătății umane și pentru îmbunătățirea calității vieții. Alimentele sigure joacă un rol important, fie că sunt produse și consumate pe plan local, fie importate sau exportate. În plus, producția de alimente sigure reprezintă o oportunitate de generare de venituri și acces la piețe. În ultimele decenii, abordarea pe lanțul alimentar a fost recunoscută ca un pas important pentru a asigura siguranța alimentelor, de la producție până la consum. Această abordare necesită angajamentul tuturor actorilor din lanțul alimentar, implicând producători, comercianți, procesatori, distribuitori, autorități competente și consumatori. Rolul hranei pentru animale în producerea alimentelor sigure este, de asemenea, recunoscut pe plan mondial, iar mai multe evenimente au subliniat impactul acesteia asupra sănătății publice, comerțului cu hrană și alimente și asupra securității alimentare. Problemele generate de izbucnirea encefalopatiei spongiforme bovine (BSE) și alte probleme alimentare comune, cum ar fi Salmonella, Escherichia coli enterohemoragică și alți contaminanți, i-au determinat pe profesioniști și pe industria furajelor să analizeze mai îndeaproape cauzele acestor boli și metodele lor de control. Măsurile pot necesita limitarea utilizării unor ingrediente sau schimbarea radicală a modului în care acestea sunt preparate (procesate) sau obținute. În unele cazuri, locațiile în care sunt pășunate animalele trebuie să fie restricționate. FAO oferă cunoștințe actualizate despre hrana pentru animale și impactul acesteia asupra siguranței alimentare, precum și orientări și sfaturi în această privință. Transmiterea bolilor între animale și oameni (zoonoze) are loc zilnic în întreaga lume, fie prin practici agricole, fie prin activități cotidiene. Zoonozele includ o gamă largă de boli, de la zoonoze endemice, precum bruceloza, antraxul, tuberculoza bovină, bolile parazitare (echinococoza, trichineloza) și rabia, la zoonoze emergente, precum influenţa aviară înalt patogenă, boala Nipah/Hendra și encefalopatia spongiformă bovină. Impactul asupra sănătății publice și a activităților productive este considerabil. Programele bazate pe risc ar trebui să urmărească prevenirea sau reducerea transmisiei zoonozelor prin cadre de politici adecvate, măsuri de prevenire și control și educație. De asemenea, ar trebui acordată atenție aspectelor ecologice, culturale, sociale și etice în ceea ce privește implementarea programelor de control. În plus față de prevenirea și controlul zoonozelor, programul FAO urmărește, de asemenea, minimizarea riscului de contaminare (biologică, chimică și fizică) care intră în lanțul alimentar prin produsele de origine animală. FAO este angajată să prevină și să controleze răspândirea zoonozelor și a bolilor 8 transmise prin alimente, cum ar fi salmoneloza, campilobacterioza și sindromul hemolitic- uremic (HUS) cauzat de E.coli O157, și contaminarea prin programe adecvate care:  promovează dezvoltarea și adoptarea unor cadre de reglementare internaționale, regionale și naționale adecvate;  îmbunătățesc comunicarea și cooperarea între sectoarele de sănătate umană și animală;  îmbunătățesc livrarea serviciilor și întăresc capacitățile;  cresc conștientizarea profesională și publică privind sănătatea publică veterinară și problemele de siguranță alimentară;  dezvoltă și oferă informații relevante;  promovează parteneriatele, coordonarea și colaborarea între părți interesate;  dezvoltă instrumente pentru elaborarea politicilor. Acest obiectiv se urmărește prin înființarea de rețele internaționale și regionale, platforme de discuții și schimb de informații, precum și prin consultări de experți, întâlniri tehnice, implementarea de proiecte și diseminarea informațiilor relevante. O colaborare strânsă este stabilită cu alte organizații internaționale, cum ar fi WHO și WOAH, precum și cu instituții regionale și naționale, ONG-uri și asociații din sectorul privat. De-a lungul anilor, domeniul sănătății publice veterinare și al siguranței hranei și alimentelor a evoluat. Acest lucru necesită ca profesioniștii activi în acest domeniu să posede cunoștințele și abilitățile necesare pentru a aborda problemele utilizând noile perspective și instrumente. În mod special, este nevoie să se revizuiască și să se actualizeze curricula universitară existentă și să se promoveze educația continuă. 1.1. Conceptul de Sănătate publică veterinară Conceptul sănătăţii publice veterinare s-a dezvoltat în SUA la sfârșitul anilor 1940, pornind de la conceptul Sănătăţii publice. WHO (1948) a definit cinceptul “Sănătate”, ca fiind „o stare de bine completă din punct de vedere fizic, mental și social, și nu doar absența bolii sau a infirmității”. De la această definiţie, WHO, în 1952 a definit conceptul “Sănătate publică”, ca fiind „Știința și arta prevenirii bolilor, prelungirii vieții și promovării sănătății și eficienței prin eforturi organizate ale comunității”, respective „Știința și arta de a preveni bolile, de a prelungi viața și de a promova sănătatea prin eforturile organizate și alegerile informate ale societății, organizațiilor publice și private, comunitățilorşi indivizilor.” Importanța acestui concept a fost resimțit de țările europene înainte de 1950. Ca urmare, WHO a înființat un departament de SPV în 1949 în Europa. În 1950, pentru prima dată, WHO și FAO au formulat împreună o definiție a sănătăţii publice veterinare: „cuprinde toate eforturile comunității care influențează și sunt 9 influențate de artele și științele medico-veterinare aplicate pentru prevenirea bolilor, protecția vieții și promovarea bunăstării și eficienței omenirii.” În 1956, FAO și WHO au actualizat definiţia SPV, ca fiind: „domeniul de activități care protejează și promovează bunăstarea umană prin utilizarea cunoștințelor și resurselor combinate ale tuturor celor implicați în sănătatea umană și animală și interrelațiile acestora. În 1999, Organizația Mondială a Sănătății (WHO) a organizat o conferință intitulată „Tendințe viitoare în sănătatea publică veterinară”, la care au participat experți invitați din 18 țări industrializate, în tranziție și în curs de dezvoltare. Conferința a avut loc la Teramo, Italia, în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) și Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor (WOAH). Principalul scop al conferinței a fost să examineze contribuțiile pe care programele de sănătate publică veterinară (SPV) le pot aduce sănătății umane la nivel global, cu un accent special pe țările în curs de dezvoltare. La întâlnirea de la Teramo, s-a stabilit prin consens următoarea definiție pentru SPV, în vigoare şi azi: „totalitatea contribuțiilor la bunăstarea fizică, mentală și socială a oamenilor prin înțelegerea și aplicarea științelor veterinare”. Această definiție a înlocuit definiția originală, stabilită în raportul tehnic comun FAO/WHO din 1975 (WHO, 1975), care descria SPV drept „o componentă a activităților de sănătate publică dedicată aplicării competențelor, cunoștințelor și resurselor profesionale pentru protecția și îmbunătățirea sănătății umane.” Noua definiție a fost considerată mai coerentă cu definiția originală a sănătății propusă de WHO și cu valorile, obiectivele și țintele viziunii WHO „Sănătate pentru toți în secolul XXI”. Domeniul SPV este clar multidisciplinar, implicând nu doar medici veterinari din sectoarele guvernamentale și non-guvernamentale, ci și alți profesioniști din domeniul sănătății, oameni de știință și paraprofesioniști care tratează, controlează sau previn bolile de origine animală. Un aspect recurent al întâlnirii a fost faptul că o abordare de echipă în soluționarea problemelor, cercetare, programe de control și comunicare este esențială pentru ca contribuțiile veterinarilor la îmbunătățirea sănătății umane să fie semnificative și sustenabile. Ca generalizare, activitățile SPV din tările industrializate şi cele în curs de dezvoltare sunt variate și limitate ca domeniu și livrare. Zonele lor prioritare pentru îmbunătățirea sănătății umane și animale diferă semnificativ față de cele ale țărilor dezvoltate. Pe lângă lipsa resurselor, problemele reale cu care se confruntă aceste țări sunt diferite. Totuși, nu doar că se pot învăța lecții de la țările dezvoltate, dar există și oportunități mai mari pentru cooperare la toate nivelurile. Problemele de sănătate nu sunt limitate doar la anumite regiuni, nici nu respectă granițele internaționale, ele putându-se extinde dincolo de diviziunile etnice și politice. 10  Fig. 1. Legătura dintre sănătatea umană, sănătatea animalelor, producțiile animaliere și mediul înconjurător Boli tropicale neglijate Boli emergente (rabia, leptospiroza, bruceloza, etc) Zoonoze; Siguranța alimentară; SPV Fig. 2. Interconexiunea între sănătatea animală, sănătatea umană şi zoonoze Sănătatea umană este strâns legată de sănătatea și producția animală. Această legătură dintre populațiile umane și animale, și cu mediul înconjurător, este deosebit de 11 puternică în regiunile în curs de dezvoltare, unde animalele oferă transport, forță de tracțiune, combustibil și îmbrăcăminte, precum și proteine (carne, ouă și lapte). Totuși, în ambele tipuri de țări, acest lucru poate duce la riscuri serioase pentru sănătatea publică, cu consecințe economice severe. O serie de boli transmisibile (cunoscute sub denumirea de zoonoze) sunt transmise de la animale la oameni. Medicina veterinară are o istorie lungă și distinsă în contribuția la menținerea și promovarea sănătății publice. Obiectivul principal al întâlnirii a fost să ofere un forum deschis pentru planificarea strategiilor în dezvoltarea sau revitalizarea serviciilor SPV pentru a îmbunătăți atât sănătatea umană, cât și cea animală. Aceste strategii trebuie să fie bine fundamentate tehnic, rentabile, disponibile în mod echitabil și să beneficieze de avantajele economiilor de scară asociate cu livrarea de servicii de interes public. Activitățile tradiționale ale SPV au inclus (WHO, 1975; FAO, 1990), dar nu se limitează la:  diagnosticarea, supravegherea, controlul, prevenirea și eradicarea zoonozelor;  dezvoltarea și producția de produse biologice;  controlul populațiilor de animale care pot servi drept rezervoare de boli sau pot fi nocive;  prevenirea și controlul bolilor transmise prin alimente de origine animală;  inspecția antemortem și postmortem a cărnii și păsărilor;  certificare oficiala a produselor alimentare;  riscuri ocupaționale și boli asociate cu animalele vii și produsele acestora;  participarea la investigațiile epidemiologice privind izbucnirea bolilor;  activități de mediu, inclusiv controlul vectorilor, apei, faunei sălbatice și utilizarea animalelor ca indicatori;  cercetări biomedicale;  intervenții de urgență, inclusiv dezastre naturale și provocate de om;  aspecte sociale, inclusiv animale de serviciu și relația om-animal. Certificare oficială este procedura prin care autoritățile competente atestă conformitatea (Reg. UE 625/2017):  alimentelor și siguranța alimentelor;  integritatea și salubritatea în orice etapă de producție, prelucrare și distribuție a alimentelor;  furaje și siguranța furajelor;  cerințele cu privire la sănătatea animalelor;  prevenirea și minimizarea riscurilor pentru sănătatea umană și a animalelor determinate de subprodusele de origine animală și produsele derivate;  cerințele cu privire la bunăstarea animalelor;  măsurile de protecție împotriva organismelor dăunătoare plantelor; 12   cerințele privind introducerea pe piață și utilizarea produselor de protecție a plantelor și utilizarea durabilă a pesticidelor;  producția ecologică și etichetarea produselor ecologice;  utilizarea și etichetarea denumirilor de origine protejate, a indi cațiilor geografice protejate și a specialităților tradiționale garantate. Exemple de riscuri ocupaţionale:  Riscuri fizice: muscaturi, zgarieturi, lovituri, fracturi, sectionari (abator), intepaturi (corn, ace seringa).  Riscuri chimice: dezinfectanti, antiseptice, pesticide, antimicrobiene, antitumorale, hormoni.  Riscuri zoonotice: agenţii etiologici ai următoarelor boli: antrax, rujet, leptospiroza, febra Q, TBC, bruceloza, tetanos, CJDv, salmoneloza, listerioza, influenza, hepatita A, Norovirus, toxoplasmoza, scabia, dermatofitoze.  Riscuri psihologice: stress, ca urmare a epuizării fizice şi psihice. 1.1.1. Domeniile de bază ale sănătății publice veterinare (SPV) Domeniile de bază ale sănătății publice veterinare includ următoarele:  diagnosticare, supraveghere, epidemiologie, control, prevenire și eliminare a zoonozelor;  protecția alimentelor;  gestionarea aspectelor de sănătate ale facilităților pentru animale de laborator și ale laboratoarelor de diagnostic;  cercetare biomedicală;  educație pentru sănătate și extensie;  producția și controlul produselor biologice și al dispozitivelor medicale. Alte domenii de importante ale sănătății publice veterinare pot include:  gestionarea populațiilor de animale domestice și sălbatice;  protecția apei potabile și a mediului;  gestionarea situațiilor de urgență în sănătatea publică. Sănătatea publică veterinară este o parte esențială a sănătății publice și implică diferite tipuri de cooperare între discipline, care leagă triada sănătății – oameni-animale- mediu – și toate interacțiunile dintre acestea. 1.1.2. Sisteme de control în locul testării produsului final Focarele recente de TIA din UE cauzate de Listeria monocytogenes, Salmonella spp., Campylobacter spp. și Escherichia coli STEC au evidențiat limitele de a se baza 13 exclusiv pe testarea produsului finit. Deși se acceptă că o abordare proactivă este preferabilă uneia reactive, aceasta este rar implementată corespunzător. Testarea produsului finit este, cu siguranță, modalitatea cea mai utilizata pentru a asigura conformitatea producției, însă este defectuoasă prin design când produsul testat este obținut pe baza unui proces heterogen și neuniform. Aceasta este valabilă pentru majoritatea (dacă nu chiar pentru toti) parametrilor de siguranță și igienă alimentară (microbiologici și chimici) Fig. 3. Exemplu de sistem de control pe filiera alimentară, în locul testării produsului final (François Bourdichon, 2021) Definiții: Nivel Adecvat de Protecție (Appropriate level of protection - ALOP) (Organizaţia Mondială a Comerţului, 1995): Nivelul de protecție considerat adecvat de către țara membră care stabilește o măsură sanitară sau fitosanitară pentru a proteja sanatatea oamenilor, animalelor, plantelor la nivel national Obiectiv de siguranţă alimentară (Food Safety Objective - FSO): frecvența și/sau concentrația maximă a unui pericol într-un aliment la momentul consumului, care asigură sau contribuie la nivelul adecvat de protecție a sănătății (ALOP). Obiectiv de performanţă (Performance Objective – PO): frecvența și/sau concentrația maximă a unui pericol într-un aliment într-o etapă specificată a lanțului alimentar înainte de momentul consumului, care asigură sau contribuie la asigurarea unui Obiectiv de Siguranță Alimentară (FSO) sau a Nivelul Adecvat de Protecție (ALOP). 14  Criteriu de performanță (Performance criterion – PC): efectul în termeni de frecvență și/sau concentrație a unui pericol care trebuie atins prin aplicarea uneia sau mai multor măsuri de control pentru a asigura sau contribui la atingerea unui Obiectiv de Performanță (PO) sau Obiectiv de Siguranță Alimentară (FSO), (Codex Alimentarius Comission, 2004). Criteriu microbiologic (Microbiological criterion – MC): acceptabilitatea unui produs sau a unui lot de alimente, pe baza prezenței, absenței sau numărului de microorganisme, inclusiv paraziți, și/sau a cantității de toxine/metaboliți ai acestora, per unitate de masă, volum, suprafață sau lot (CAC, 2001). Măsură de control (Control measure – CM): Orice acțiune și activitate care poate fi utilizată pentru a preveni sau elimina un pericol privind siguranța alimentelor sau pentru a-l reduce la un nivel acceptabil. 1.2. Sănătatea publică veterinară în secolul XXI Principiul de bază al programelor de sănătate publică veterinară (SPV) din țările în curs de dezvoltare ar trebui să fie implementarea elementelor fundamentale ale programelor de sănătate publică cât mai aproape de individ, grupuri mici sau comunități. Aceste elemente ar trebui să includă principii de igienă de bază, carantină și izolare, biosecuritate și vaccinuri accesibile, precum și priorități mai sofisticate, cum ar fi sistemele de supraveghere, capacitățile de diagnosticare, opțiunile de tratament și capacitatea de depopulare. Programele ar trebui să evolueze în complexitate tehnică și scop pe măsură ce se dezvoltă în timp. Aceasta implică o abordare coerentă și coordonată. Idealul ar fi programe de control al bolilor zoonotice și de siguranță alimentară care să educe indivizii cu privire la metode și practici ce pot fi realizate la costuri mici sau inexistente, cu echipamente și materiale minime. Aceste programe ar necesita în cele din urmă resurse umane considerabile, dar investiții financiare reduse, mai ales dacă resursele umane provin din comunitatea locală. Instruirea la nivel înalt ar putea fi furnizată de agenții externe. În stabilirea obiectivelor și priorităților care vor influența dezvoltarea și eficacitatea programelor SPV din TCD, trebuie să se țină cont întotdeauna de factori precum caracteristicile geografice ale țării, stadiul său de dezvoltare și situația actuală a zoonozelor (impact asupra sănătății și socio-economic). De asemenea, trebuie luate în considerare comerțul de import/export cu animale, produse de origine animală și alimente umane de origine animală. Probabilitatea de succes în orice program de control/eradicare a bolilor zoonotice ar trebui să fie o preocupare majoră. Condițiile prealabile pentru succes includ:  metode eficiente de stopare sau reducere a transmiterii agenților patogeni cu importanță socio-economică ridicată; 15   caracteristici epidemiologice care permit o bună detectare a cazurilor;  supraveghere de calitate pentru a măsura progresul și pentru a furniza informații care pot fi utilizate pentru a ajusta programele după cum este necesar. 1.3. Tendințe viitoare care vor provoca sănătatea publică veterinară în secolul XXI Accesul la informații științifice bazate pe dovezi și transferul rapid al acestora către cei care au nevoie sunt esențiale, alături de necesitatea unor instrumente electronice care nu necesită o putere de calcul ridicată sau conexiuni rapide la internet, cum ar fi:  grupuri de discuții sau conferințe bazate pe liste de e-mail;  buletine electronice de informare cu înregistrarea discuțiilor din timpul prezentărilor lucrărilor ştiinţificee;  acces online la documentele privind sănătatea publică veterinară (adesea nepublicate);  prezentări PowerPoint potrivite pentru cursuri, seminarii etc. Există, de asemenea, o nevoie urgentă de pachete de instruire electronice despre zoonoze, inspecția alimentelor și alte subiecte relevante. Mai mulți specialişti au ridicat problema actualizării și acurateței informațiilor de pe site-urile web dedicate anumitor boli zoonotice. Această problemă nu se limitează doar la aceste site-uri. Adesea, informațiile trebuie să fie accesibile în scurt timp, iar timpul pentru a revizui literatura originală este limitat. În general, site-urile web ale universităților sau ale guvernelor tind să fie mai de încredere decât altele. Se speră ca, în viitor, procesul de recenzie științifică folosit pentru reviste să fie aplicat și pentru clasificarea site-urilor web. Publicațiile originale în extensor sunt, uneori, indisponibile, şi datorită nibvelului ridicat ştiinţific, informaţiile nu sunt posibil de a fi aplicate în scurt timp pentru aplicare practică. Este foarte important ca abilitățile de gestionare a informațiilor să înlocuiască memorarea și intuiția în luarea deciziilor în domeniul sănătății publice veterinare. 1.4. Programe coordonate și sustenabile de supraveghere umană și veterinară pentru zoonoze și pericole asociate animalelor Epidemiologia trebuie să fie utilizată ca principal ghid pentru politicile de sănătate publică veterinară bazate pe prevenție. Supravegherea este unul dintre aspectele cheie și este definită ca „monitorizarea continuă a tuturor aspectelor privind apariția și răspândirea unei boli care sunt relevante pentru controlul, prevenirea și eradicarea eficientă”. Din 16 păcate, în multe țări, colectarea datelor privind zoonozele la animale și oameni este realizată în mod independent, ducând, previzibil, la rezultate nesatisfăcătoare. Sistemele de supraveghere din multe țări în curs de dezvoltare (TCD) se caracterizează prin următoarele:  încercarea de a colecta prea multe informații despre prea multe boli și condiții.  lipsa uniformității și complexitatea excesivă a formularelor.  personalul local are puține sau niciun fel de cunoștințe despre modul în care sunt utilizate datele de supraveghere, deoarece nu li se oferă feedback. Personalul local este, de asemenea, predispus să accepte bolile endemice ca fiind „starea de fapt” și să nu le raporteze. Cu toate acestea, trebuie raportate prompt orice modificări față de această stare. Datele sunt adesea agregate și tabelate, dar rar analizate sau interpretate pentru a obține informațiile necesare practicii SPV. Informațiile despre zoonoze trebuie să aibă o prioritate mai mare la toate nivelurile lanțului administrativ, iar instruirea consecventă și standardizarea raportării trebuie să fie stabilite. O altă barieră care descurajează transparența este percepția că raportarea posibilelor focare de zoonoze poate duce la interdicții comerciale pentru animale și produse și poate afecta turismul. 1.5. Programe practice și realiste pentru îmbunătățirea siguranței alimentelor și apei împotriva contaminării cu agenți patogeni zoonotici Deși unele țări industrializate au date relativ precise despre impactul bolilor transmise prin alimente, este rar posibil să se obțină statistici similare pentru țările în curs de dezvoltare, din cauza lipsei sistemelor de supraveghere care colectează date fiabile. Cu toate acestea, pe măsură ce țările în curs de dezvoltare încep să participe la comerțul internațional cu alimente, ele trebuie să dezvolte sisteme de siguranță alimentară bazate pe știință, care în cele din urmă vor beneficia și populația locală. Asociația Mondială a Veterinarilor a adoptat recent următoarea politică: „Proiectele sau acțiunile destinate restructurării serviciilor de sănătate publică ar trebui să ia în considerare faptul că medicii veterinari cu expertiză în sănătatea publică veterinară și igiena alimentelor pot îndeplini servicii importante în domeniile igienei și siguranței alimentare”. Workshop-urile regionale și naționale ar trebui organizate cu participarea exclusivă a localnicilor pentru a identifica nevoile și prioritățile lor esențiale. Sunt necesare, de asemenea, workshop-uri pentru factorii de decizie, pentru a pune sănătatea publică veterinară pe „harta” sănătății publice/veterinare. De exemplu, conceptul de „de la fermă la furculiță” este utilizat cu succes pentru alimentele de origine animală. O problemă identificată este că, în multe țările în curs de dezvoltare, responsabilitatea pentru inspecția cărnii și a alimentelor aparține Ministerului Sănătății. 17 Instruirea inspectorilor de sănătate, mai ales a celor angajați de autoritățile locale sau municipale, este adesea minimă sau inexistentă în domeniul siguranței alimentare. Sisteme precum bunele practici de fabricație (GMP), analiza riscurilor și punctele critice de control (HACCP) și alte sisteme similare de audit sunt introduse pe scară largă în țările dezvoltate și, de asemenea, în sectoarele de export din unele țările în curs de dezvoltare. Scopul lor principal este reducerea riscului de contaminare cu agenți patogeni transmiși prin carne, precum Salmonella și E. coli O157: H7. Implementarea sistemelor HACCP este costisitoare și necesită competențe, instruire și organizare. În țările în care sistemele de sacrificare, inspecție și procesare sunt prost organizate și gestionate, dezvoltarea programelor HACCP este dificilă. Totuși, în țările în curs de dezvoltare, ar trebui să se depună eforturi mai mari pentru a educa fermierii în privința codurilor de „Bune Practici Agricole” și în lanțurile de comercializare pentru animale, păsări și pești. De obicei, în zonele rurale, mai puțin de 50% din animale sunt sacrificate în abatoare, iar această carne este vândută prin sectorul de retail sau exportată. În aceste piețe, standardele HACCP pot fi potrivite, dar în sectorul informal, unde animalele (în special rumegătoarele mici) sunt sacrificate acasă sau la măcelării locale, carcasele nu sunt inspectate în mod general și, uneori, animalele sunt consumate chiar și după ce au murit din alte cauze. Fermierii au puține stimulente să se alăture sectorului formal de comercializare a cărnii, deoarece cheltuielile pot reprezenta până la 22% din prețul de vânzare. Problema sacrificării ilegale sau neinspectate a animalelor în țările în curs de dezvoltare este semnificativă. Motivele pentru aceasta includ:  obiceiurile alimentare ale populației – oamenii preferă să consume carne doar de la propriile animale, neavând încredere în altcineva să le sacrifice.  cerințele religioase evreiești și islamice, care impun sacrificarea animalelor conform unor metode prescrise.  satisfacția populației rurale privind siguranța cărnii în astfel de condiții, fără a aprecia inspecțiile veterinare.  costul redus al cărnii sacrificate ilegal în comparație cu cea inspectată. Soluțiile acestor probleme sunt complexe, dar trebuie să includă:  aplicarea legislației veterinare;  obligativitatea populației de a achiziționa carne inspectată și identificată doar din unități autorizate;  educarea publicului despre agenți infecțioși comuni, reziduuri de medicamente, metale grele și alți poluanți de mediu. 18  2. CONCEPTUL „O SĂNĂTATE - ONE HEALTH” Organizația Mondială a Sănătății (WHO) definește „One Health” drept o abordare integrată și unificatoare pentru a echilibra și optimiza sănătatea oamenilor, animalelor, plantelor și mediului (definiția din 2021). Este deosebit de importantă pentru prevenirea, anticiparea, detectarea și răspunsul la amenințările globale pentru sănătate. Aceasta recunoaște interdependența și legătura strânsă dintre sănătatea oamenilor, a animalelor domestice și sălbatice, a plantelor și a mediului mai larg (inclusiv ecosistemele). Abordarea mobilizează multiple sectoare, discipline și comunități la diferite niveluri ale societății pentru a promova bunăstarea, a aborda amenințările la adresa sănătății și ecosistemelor și a răspunde nevoilor colective pentru apă curată, energie, aer curat, hrană sigură și nutritivă, luând măsuri împotriva schimbărilor climatice și contribuind la dezvoltarea durabilă. Astfel, se dezvoltă idei noi și mai bune care abordează cauzele profunde și creează soluții durabile pe termen lung. Abordarea „One Health” este relevantă în special pentru siguranța alimentelor și a apei, nutriție, controlul zoonozelor, gestionarea poluării și combaterea rezistenței antimicrobiene (emergența microbilor rezistenți la tratamentul cu antibiotice). Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor (WOAH) promovează conceptul „One Health” de mai bine de un secol, recunoscând că sănătatea umană, animală și a plantelor este interdependentă și legată de sănătatea ecosistemelor în care acestea coexistă. Acest concept subliniază o abordare colaborativă, cu implicarea întregii societăți și a guvernelor pentru a înțelege, anticipa și aborda riscurile pentru sănătatea globală. 2.1. Conceptul și mișcarea „O Medicină/O Sănătate” în secolele XIX, XX și XXI Abordarea „One Health” rezumă un concept care este cunoscut de aproape 2500 ani. Prima menţiune a conceptului “One health” ii revine lui medicului grec Hippocrates, 400 IH, in textul “On airs, waters, and Place”, care a menţionat că factorii de mediu pot afecta sănătatea oamenilor. Hippocrate a promovat conceptul că sănătatea publică depinde de un mediu inconjurător curat. 2.1.2. Principalii medici care au promovat conceptul “One Medicine/One Health” şi evoluţia conceptului „One Health” în timp Originea conceptului „O Medicină” este legată de medicul și patologul german din secolul XIX, Rudolf Virchow, ale cărui descoperiri asupra Trichinella spiralis în carne de porc au condus la măsuri valoroase de sănătate publică. Virchow a introdus termenul 19 „zoonoză” și a afirmat că nu ar trebui să existe o linie de separare între medicina umană și veterinară, deoarece „Obiectul este diferit, dar experiența obținută constituie baza întregii medicini.” Tema „One Medicine” a fost continuată de medicul și patologul canadian Sir William Osler, părintele medicinii moderne și fondatorul patologiei veterinare, care a predat atât studenților la medicină, cât și celor la medicină veterinară în anii 1870, care a spus că “Medicina veterinară și medicina umană se completează reciproc și ar trebui considerate ca One Medicine". James Steele a fondat Divizia de Sănătate Publică Veterinară la Centrul pentru Controlul Bolilor Transmisibile (CDC) în SUA în 1947, concentrându-se pe bolile zoonotice: TBC, bruceloză, rabie și salmoneloză, aplicând principii de sănătate publică pentru prevenirea și eradicarea acestora. Aproape 20 de ani mai târziu, Calvin Schwabe a realizat progrese majore în domeniul sănătății publice, fiind creditat cu introducerea termenului „O Medicină” și pledând puternic pentru colaborarea între profesioniștii din sănătatea publică umană și veterinară pentru a aborda problemele bolilor zoonotice. Acesta a militat pentru colaborarea între profesioniștii din domeniul sănătății publice umane și veterinare pentru a aborda problemele legate de bolile zoonotice, spunând că „Nu există nicio diferență de paradigmă între medicina umană și cea veterinară, fiind o extensie a noțiunilor medicinei comparative. Ambele științe împărtășesc, ca medicină generală, un corp comun de cunoștințe în anatomie, patologie și originea bolilor la toate speciile”. Termenul „O Medicină” a evoluat în „One Health”, punând accent pe promovarea sănătății mai degrabă decât pe tratarea bolilor. Ulterior, conceptul a fost asociat cu o perspectivă de sănătate a ecosistemului, recunoscând că factorii de mediu trebuie incluși în considerarea sănătății umane și animale și că relațiile interdependente dintre oameni, animale și mediu sunt critice pentru sănătate. Inițiativa „One Health”, fondată în 2006, de un medic și un veterinar, reprezentată de organizații veterinare și medicale, având scopul de a promova aplicarea unei abordări transsectoriale și multidisciplinare pentru a reduce riscurile existente sau potențiale pentru sănătate care apar din interacțiunile dintre oameni, animale și mediu. Scopul acestei iniţiative a urmărit educarea comunităților științifice internaționale multidisciplinare, a liderilor politici și guvernamentali, a publicului general și a mass-mediei despre conceptul One Health și ajutarea la promovarea implementării rapide a acestui concept la nivel mondial. Abordarea One Health 2010, s-a concretizat prin realizarea Alianţei Tripartite între FAO, WHO si WOAH Abordarea Onee Health (2022), s-a concretizat prin realizarea Alianţei Cvadripartite între FAO, WHO si WOAH, care au semnat un acord de colaborare cu Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), reprezentând o nouă eră “One Health”. 20  2.2. Prezentarea generală a conceptului „One Health” Scopul abordării „One Health” este prevenirea și tratamentul holistic al bolilor umane și animale, luând în considerare interconexiunile dintre oameni, animale, mediul lor comun și factorii asociați care influențează epidemiologia bolilor zoonotice. În plus, numeroase probleme transversale, cum ar fi rezistența antimicrobiană, siguranța alimentară, schimbările climatice și infrastructura slabă a sistemelor de sănătate, trebuie abordate dintr-o perspectivă multisectorială și multidisciplinară, pe care abordarea „One Health” o garantează. Pe măsură ce populația Pământului crește, conexiunea noastră cu animalele și mediul se schimbă:  oamenii trăiesc mai aproape unii de alții;  schimbări climatice și utilizarea terenurilor;  mai multe călătorii și scimburi comerciale global;  animalele sunt mai mult decât hrană. Acesti factori contribuie la răspândirea mai rapida a bolilor între animale și oameni. Conceptul „One Health” abordează amenințările comune la adresa sănătății din toate perspectivele: umană, animală, plante si mediu. Conform WOAH, riscurile pentru sănătate sunt în creștere. Factori precum schimbările climatice și de utilizare a terenurilor, practicile agricole nesustenabile, globalizarea și comerțul cu animale sălbatice creează oportunități multiple pentru ca agenții patogeni să evolueze în forme noi, făcând evenimentele de transmitere între animale și oameni mai frecvente și mai intense. Riscul nu este doar pentru oameni. Deși majoritatea evaluărilor de risc se concentrează pe transmiterea agenților patogeni de la animale la oameni, bolile pot trece și de la oameni la animale, având un impact major asupra sănătății acestora, fie că sunt domestice sau sălbatice. Gestionarea acestor riscuri globale majore pentru sănătate nu este posibilă individual. Este necesară cooperarea deplină a sectoarelor de sănătate animală, umană, vegetală și a mediului. WOAH contribuie cu expertiza sa în sănătatea și bunăstarea animalelor la parteneriatele multisectoriale necesare, având scopul de a dezvolta strategii globale pentru a aborda rezistența antimicrobiană și alte amenințări majore la adresa sănătății. În conformitate cu CDC (Centrul pentru controlul şi prevenţia bolilor, SUA), aspectele conceptului “One Health” sunt reprezentate de către: boli zoonotice, rezistența la antimicrobiene, siguranța și securitatea alimentară, boli transmise de vectori, sănătatea mediului, boli cronice, sănătatea mintală, sănătatea ocupațională și multe altele! Bolile transmise de vectori sunt o problemă „One Health”, deoarece:  căpușele, țânțarii, puricii și alți vectori se hrănesc cu sânge de la oameni și animale (de companie, de fermă, sălbatice); 21   bolile transmise de vectori pot avea un impact serios asupra sănătății oamenilor și animalelor;  profesionistii care lucrează în sănătatea umană, animala, a mediului și alte sectoare relevante trebuie să colaboreze pentru a preveni și controla bolile transmise de vectori. Prin abordarea “One Health” se poate preveni: declanşarea bolilor zoonotice, îmbunătăți siguranța și securitatea alimentară, reduce infecțiile rezistente la antimicrobiene şi astfel se poate îmbunătăți sănătatea umană și animală. 2.3. Fapte relevante despre „One Health” Sănătatea la nivel global:  60% dintre agenții patogeni care cauzează boli umane provin de la animale domestice sau sălbatice.  75% dintre bolile infecțioase emergente la oameni au o origine animală.  80% dintre agenții patogeni care prezintă un risc de bioterorism au origine animală. Securitatea alimentară:  Aproximativ 811 milioane de oameni merg la culcare flămânzi în fiecare noapte.  Peste 70% de proteine animale suplimentare vor fi necesare pentru a hrăni populația mondială până în 2050.  Mai mult de 20% din pierderile globale de producție animală sunt legate de bolile animalelor. Mediul înconjurător:  Oamenii și animalele lor domestice sunt mai susceptibile să intre în contact cu fauna sălbatică atunci când mai mult de 25% din pădurea inițială este pierdută.  Aceste contacte pot crește probabilitatea transmiterii bolilor.  Acțiunile umane au modificat sever 75% din mediile terestre și 66% din mediile marine. Economie:  Bolile animalelor reprezintă o amenințare directă la adresa veniturilor comunităților rurale care depind de creșterea animalelor.  Mai mult de 75% dintre cei un miliard de oameni care trăiesc cu mai puțin de 2 USD/zi depind de agricultura de subzistență și creșterea animalelor pentru a supraviețui. 22  2.4. Grupul de experți la nivel înalt pentru „One Health” (OHHLEP) Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO), Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor (WOAH), Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) și Organizația Mondială a Sănătății (WHO) au format Grupul de experți la nivel înalt pentru „One Health” (OHHLEP) pentru a consilia asupra problemelor „One Health”. Membrii acestui grup reprezintă o gamă largă de discipline din știință și politici relevante pentru conceptul „One Health” la nivel global. Obiectivele grupului OHHLEP includ:  recomandări pentru cercetarea amenințărilor emergente de boli.  dezvoltarea unui plan global pe termen lung pentru prevenirea focarelor de boli precum influenţa aviară H5N1, MERS, Ebola, Zika și, posibil, COVID-19. Investigarea impactului activităților umane asupra mediului și habitatelor faunei sălbatice, precum și modul în care acestea generează amenințări de boli. Domenii critice de interes includ:  producția și distribuția de alimente.  urbanizarea și dezvoltarea infrastructurii.  călătoriile și comerțul internațional.  activități care duc la pierderea biodiversității și la schimbările climatice. Contribuțiile grupului OHHLEP vor îmbunătăți orientările strategice și coordonarea, oferind, în același timp, vizibilitate politică ridicată subiectului „One Health”. Analizele științifice realizate de grup vor sprijini o înțelegere comună mai bună a impactului sistemelor alimentare, a factorilor ecologici și a celor de mediu care contribuie la apariția/reapariția bolilor zoonotice. Cele patru organizații (FAO, WOAH, UNEP și WHO) au semnat un acord de parteneriat pentru a consolida colaborarea multisectorială în abordarea provocărilor complexe de sănătate la interfața om-animal-ecosistem. Obiectivele acestui acord de parteneriat includ:  sprijinirea coordonării globale pentru rezistența antimicrobiană (AMR).  îmbunătățirea colaborării în evaluarea riscurilor, pregătire și răspuns la boli emergente și neglijate.  dezvoltarea de strategii pentru securitatea alimentară.  crearea unui cod voluntar de conduită pentru utilizarea responsabilă a antimicrobienelor. Prin această colaborare, organizațiile urmăresc să prevină, să detecteze și să răspundă mai eficient amenințărilor globale pentru sănătate, promovând în același timp dezvoltarea durabilă. 23  Fig. 4. Nevoia de acțiuni practice pentru implementarea abordării „One Health” în practică, utilizând: comunicare, colaborare, coordonare și dezvoltarea capacităților (Grupul de experți la nivel înalt pentru „One Health”). Colaborarea inițială în cadrul „One Health” s-a concentrat pe următoarele domenii: rezistența antimicrobiană (AMR); bolile zoonotice emergente și endemice (inclusiv cele transmise prin alimente); schimbul de informații și consolidarea sistemelor de sănătate. Definiția „One Health” dezvoltată de Grupul de experți la nivel înalt pentru „One Health” (OHHLEP) afirmă: „One Health este o abordare integrată și unificatoare care își propune să echilibreze și să optimizeze în mod durabil sănătatea oamenilor, animalelor și ecosistemelor.” Recunoaște că sănătatea oamenilor, a animalelor domestice și sălbatice, a plantelor și a mediului mai larg (inclusiv ecosistemele) sunt strâns legate și interdependente. Abordarea mobilizează multiple sectoare, discipline și comunități la diferite niveluri ale societății pentru a promova bunăstarea, a aborda amenințările la adresa sănătății și a ecosistemelor, în timp ce răspunde nevoii colective de apă curată, energie și aer, hrană sigură și nutritivă, luând măsuri împotriva schimbărilor climatice și contribuind la dezvoltarea durabilă. Deși sănătatea, alimentele, apa, energia și mediul sunt subiecte vaste cu preocupări specifice fiecărui sector, colaborarea între sectoare și discipline va contribui la protejarea sănătății, abordarea provocărilor precum apariția bolilor infecțioase și rezistența antimicrobiană, și la promovarea sănătății și integrității ecosistemelor noastre. Mai mult, conceptul „One Health”, care conectează oamenii, animalele și mediul, poate ajuta la abordarea completă a controlului bolilor – de la prevenire și detectare până la pregătire, răspuns și gestionare – și la îmbunătățirea și promovarea sănătății și sustenabilității. 24  Oficialii guvernamentali, cercetătorii și lucrătorii din diferite sectoare la nivel local, național, regional și global ar trebui să implementeze răspunsuri comune la amenințările la adresa sănătății. Acest lucru include dezvoltarea bazelor de date partajate și a sistemelor de supraveghere între diferite sectoare, precum și identificarea de soluții noi care să abordeze cauzele profunde și legăturile dintre riscuri și impacturi. Implicarea comunității este, de asemenea, esențială pentru a promova obiceiuri și atitudini care reduc riscurile și pentru a sprijini detectarea timpurie și limitarea amenințărilor de boli. Abordarea poate fi aplicată la nivel de comunitate, subnațional, național, regional și global și se bazează pe o guvernanță partajată și eficientă, comunicare, colaborare și coordonare. Cu abordarea „One Health” în vigoare, va fi mai ușor pentru oameni să înțeleagă beneficiile comune, riscurile, compromisurile și oportunitățile de a avansa soluții echitabile și holistice 2.5. Planul comun de acțiune „One Health” (2022-2026) Prin eforturile combinate ale organizațiilor din cadrul Acordului Quadripartit (FAO, WOAH, UNEP și WHO), s-a dezvoltat un plan comun de acțiune „One Health”, sprijinit și consiliat de Grupul de experți la nivel înalt pentru „One Health” (OHHLEP). Scopul acestui plan este de a integra și operaționaliza abordarea „One Health” la nivel global, regional și național, de a sprijini țările în stabilirea și atingerea obiectivelor și priorităților naționale pentru intervenții, de a mobiliza investiții, de a promova o abordare la nivelul întregii societăți și de a permite colaborarea, învățarea și schimbul între regiuni, țări și sectoare. Domeniul de aplicare al planului este ghidat de necesitatea unei abordări incluzive „One Health” pentru a aborda amenințările la sănătate ale oamenilor, animalelor și plantelor într-un mod integrat, promovând totodată protecția mediului și a biodiversității. De asemenea, recunoaște beneficiile mai ample ale colaborării intersectoriale pentru a atinge rezultate comune. Planul de acţiune abordează în mod specific riscurile și consecințele următoarelor:  bolile zoonotice emergente, cu potențial epidemic și pandemic.  bolile infecțioase endemice de origine zoonotică și transmise de vectori.  pericolele pentru siguranța alimentelor și apei.  rezistența antimicrobiană (AMR) și sănătatea mediului. Epidemiile non-zoonotice ale bolilor animale transfrontaliere și factorii lor de risc pot avea un impact serios asupra societății, comerțului economic, securității alimentare, funcției ecosistemului și bunăstării umane. Prevenirea și reducerea acestor riscuri pot beneficia de o abordare „One Health” și sunt descrise în Strategia Globală pentru Controlul Progresiv al Bolilor Transfrontaliere ale Animalelor (FAO și WOAH, 2021). 25  Cadrul legal de acțiune Teoria schimbării este susținută de trei căi de transformare, care reprezintă domeniile în care cele patru organizații au cea mai mare capacitate de a genera schimbări semnificative și sustenabile, în ceea ce privește rezultatele așteptate pe termen mediu și lung, după cum urmează:  Calea 1: Politici, legislație, advocacy și finanțare – include toate aspectele legate de dezvoltarea politicilor, voința politică, crearea unor cadre de reglementare favorabile, investiții și instituționalizarea guvernanței intersectoriale.  Calea 2: Dezvoltare organizațională, implementare și integrare sectorială – cuprinde toate aspectele legate de implementarea abordării „One Health”, inclusiv extinderea dezvoltării capacităților la nivel regional și național, implicarea comunității și mobilizarea pentru acțiune, coordonarea, colaborarea și comunicarea multisectorială, precum și integrarea echitabilă a sectoarelor.  Calea 3: Date, dovezi și cunoștințe – se concentrează pe consolidarea bazei de dovezi științifice, transformarea cunoștințelor în date pentru decizii bazate pe dovezi, dezvoltarea de instrumente tehnice, protocoale, ghiduri, sisteme de informare și supraveghere. Impactul, rezultatele și obiectivele operaționale Viziunea Planului Comun de Acțiune „One Health”, exprimată ca impact dorit pe o perioadă de 15-20 de ani, este: „O lume mai bine pregătită să prevină, să prezică, să detecteze și să răspundă la amenințările pentru sănătate, îmbunătățind sănătatea oamenilor, animalelor, plantelor și mediului, contribuind în același timp la dezvoltarea durabilă.” Obiectivele pe termen lung sunt exprimate în două rezultate principale, care urmează să fie atinse în conformitate cu Agenda 2030:  Rezultat pe termen lung 1: Îmbunătățirea sănătății oamenilor, animalelor, plantelor și a mediului, identificând soluții sustenabile, la nivel de sistem, în cadrul „One Health”, care să permită ecosistemelor noastre să prospere în armonie;  Rezultat pe termen lung 2: Reducerea riscurilor și a impactului amenințărilor la interfața om-animal-plantă-mediu, utilizând abordarea „One Health” în mod eficient, eficace și echitabil. Pentru a atinge aceste rezultate pe termen lung, Planul Comun de Acțiune „One Health” va accelera acțiunile în direcția a patru rezultate cheie pe termen mediu, până în 2026: 26   Rezultat pe termen mediu 1: Colaborare și sinergie eficientă pentru construirea susţinerii, a voinței politice și pentru atragerea de investiții în abordarea „One Health” bazată pe dovezi.  Rezultat pe termen mediu 2: Îmbunătățirea coordonării, comunicării și alinierii activităților și eforturilor de dezvoltare a capacităților „One Health”, inclusiv în furnizarea de sprijin tehnic, cadre normative, cercetare, educație și îndrumare.  Rezultat pe termen mediu 3: Consolidarea capacităților intersectoriale pentru co-proiectarea și implementarea de planuri de lucru și strategii incluzive și echitabile, în conformitate cu principiile „One Health”.  Rezultat pe termen mediu 4: Dezvoltarea, diseminarea și utilizarea de instrumente, tehnologii și practici „One Health” îmbunătățite și armonizate, care integrează datele și cunoștințele utilizate. Fig. 5. Cele șase direcții de acțiune ale Planului Comun de Acțiune „One Health” Obiective operaționale Planul Comun de Acțiune „One Health” stabilește următoarele obiective operaționale orientate spre acțiune, care sunt interconectate cu scopurile și rezultatele OH JPA: 27   Oferirea unui cadru pentru acțiuni colective și coordonate pentru a integra abordarea „One Health” la nivel global, regional, național și comunitar, în vederea atingerii viziunii descrise mai sus.  Furnizarea de orientări privind politicile și legislația, precum și asistență tehnică, pentru a sprijini stabilirea obiectivelor și priorităților naționale între sectoare, în vederea dezvoltării și implementării legislației, inițiativelor și programelor „One Health”.  Promovarea colaborării, învățării și schimbului în cadrul și între națiuni, sectoare, discipline și grupuri din societate, pentru a genera colectiv cunoștințe și soluții, asigurând totodată acces echitabil la tehnologiile și instrumentele actuale și viitoare.  Inventarierea inițiativelor globale și regionale existente care implică mai multe sectoare în jurul „One Health”, identificarea și consilierea cu privire la sinergii și suprapuneri, precum și sprijinirea coordonării.  Mobilizarea și utilizarea mai eficientă a resurselor între sectoare, discipline și părțile interesate. 2.6. Dezvoltarea curriculumului: Competențe de bază pentru „One Health” „One Health” poate fi considerată ca având trei subcomponente curriculare majore:  Științele de bază  Medicina clinică  Sănătatea publică Identificarea competențelor de bază este esențială pentru dezvoltarea unor programe de instruire relevante pentru profesioniștii din domeniul „One Health”. Competențele de bază „One Health” reprezintă competențele unice pe care toți profesioniștii din acest domeniu ar trebui să le dețină, indiferent de disciplina lor de origine. Educația profesioniștilor în domeniul „One Health” Curriculumul multidisciplinar și cursurile de bază în sănătatea publică ar trebui să includă:  Epidemiologie și Biostatistică  Sănătate publică și boli zoonotice  Bolile și managementul faunei sălbatice  Sănătate ambientală 28  Fig. 6. Model pentru competențele „One Health” Acest obiectiv poate fi atins prin predare și cercetare supravegheată, programe de colaborare care conectează cele trei discipline și stagii de practică în laboratoare de cercetare. 2.7. Rolul medicului veterinar în sănătatea publică/One Health Majoritatea medicilor veterinari contribuie, direct sau indirect, la obiectivele și rezultatele sănătății publice. Cele mai importante contribuții ale medicinei veterinare în domeniul sănătății publice sunt: 2.7.1. Diagnosticarea, supravegherea, epidemiologia, controlul, prevenirea, eradicarea bolilor zoonotice Mulți medici veterinari din practica privată contribuie la sănătatea publică în timpul activităților de rutină. Practicanții care lucrează cu animale mari și mici devin diagnosticieni competenți pentru bolile acute și cronice ale animalelor care pot afecta proprietarii lor, familiile acestora și comunitățile înconjurătoare. Exemple specifice de activități în sănătatea publică includ:  efectuarea examinărilor de sănătate de rutină; 29   menținerea regimurilor de vaccinare;  implementarea programelor de control al paraziților;  consilierea privind riscurile asociate contactului cu animalele pentru persoanele imunocompromise;  facilitarea utilizării câinilor-ghid și de asistență pentru persoanele cu dizabilități;  promovarea beneficiilor legăturii om-animal pentru persoanele cu dizabilități, vârstnici, veterani de război și alte persoane care suferă de tulburare de stres post-traumatic (PTSD). Pe lângă gestionarea bolilor zoonotice directe la animale, medicii veterinari diagnostichează, investighează și controlează zoonozele indirecte și bolile transmisibile non-zoonotice care afectează sănătatea umană, precum boala West Nile, coccidioidomicoza, leucemia bovină, febra aftoasă, variola păsărilor etc., care au impact asupra aprovizionării cu alimente, economiei naționale și mijloacelor de trai ale fermierilor. Factori care contribuie la vulnerabilitatea sporită a animalelor la bolile infecțioase:  intensitatea și concentrarea crescute ale agriculturii de producție;  convergența genetică a multor specii producătoare de hrană;  accesibilitatea animalelor la contact extern (în ciuda măsurilor riguroase de biosecuritate);  amploarea și frecvența transportului animalelor (pe plan intern și internațional);  creșterea dimensiunilor fermelor și a unităților de creștere intensivă;  lipsa imunității față de bolile străine ale animalelor;  caracterul relativ poros al granițelor naționale;  deficitul semnificativ de diagnosticieni și epidemiologi instruiți pentru bolile străine ale animalelor. Deși multe boli importante transmise de animalele producătoare de hrană, precum bruceloza, tuberculoza și febra Q, au fost eradicate sau controlate în America de Nord și Europa prin pasteurizare și inspecții în abatoare la sacrificarea animalelor, alte boli rămân omniprezente: listerioza, salmoneloza, stafilococoza, campilobacterioza, yersinioza etc., având o contribuţie semnificativă la povera naționale privind morbiditatea și mortalitatea consecutiv consumului de alimente. În fiecare an, numai în SUA, sunt raportate aproximativ: 20.000 de cazuri de îmbolnăviri transmise prin alimente, 4.200 de spitalizări şi 80 de decese, majoritatea fiind cauzate de agenți patogeni de origine animală. 2.7.2. Managementul aspectelor legate de sănătate în spaţiile pentru animale de laborator și laboratoarele de diagnostic 30  Provocările de a recunoaște bolile infecțioase reemergente și de a dezvolta noi terapii au pus un accent fără precedent pe gestionarea și menținerea coloniilor de animale de laborator pentru cercetare și diagnostic. Furnizarea acestor servicii într-un mod atât de succes, cât și uman, revine medicilor veterinari din aceste instituții. Deoarece puține națiuni au capacitatea individuală de a furniza aceste servicii pe plan intern, se pune un accent tot mai mare pe colaborarea internațională și pe centrele de referință, multe dintre ele axându-se pe bolile zoonotice și medicina comparativă. Deoarece majoritatea focarelor de boli zoonotice apar în regiunile tropicale lipsite de capacități locale de supraveghere, diagnostic și răspuns, rolul acestor centre internaționale de colaborare și referință probabil se va extinde, necesitând un număr mai mare de personal veterinar instruit și experimentat. 2.7.3. Cercetare biomedicală Pe baza informațiilor obținute din supravegherea sănătății publice, instituțiile de cercetare trebuie să aprofundeze înțelegerea interacțiunilor dintre gazde, paraziți, vectori, agenți patogeni și mediul înconjurător. Stabilirea unei legături cauzale între bolile umane și cele animale depinde de aceste eforturi de cercetare, adesea printr-o combinație de studii moleculare, teorii matematice și epidemiologie experimentală, utilizând cercetări de teren sau de laborator. Așa cum subliniază Organizația Mondială a Sănătății, cercetarea privind zoonozele endemice și reemergente este adesea limitată de lipsa cunoștințelor fundamentale despre interacțiunile gazdă-parazit. Pentru multe specii zoonotice, chiar și calea de transmitere la oameni rămâne incertă. În unele cazuri, biologia moleculară a agenților patogeni la gazdele umane și animale poate fi foarte diferită. De exemplu, există eforturi majore de cercetare axate pe identificarea factorilor de virulență pentru E. coli O157:H7 și motivele diferențelor de expresie la oameni și vite. 2.7.4. Educație pentru sănătate și extindere Deși instruirea absolvenţilor veterinari și diseminarea de noi cunoștințe către cei deja în practică revin în principal instituțiilor academice naționale, respectiv autorităţii competente (ANSVSA), practic toți medicii veterinari contribuie la educarea publicului cu privire la amenințările reprezentate de bolile infecțioase și non-infecțioase. La nivel universitar, acest lucru va implica din ce în ce mai mult relații multidisciplinare între facultăţile de medicină, medicină veterinară, sociologie și științe fundamentale. Asigurarea cunoștințelor și conștientizării adecvate în rândul publicului necesită un amestec abil de percepție și conștientizare a riscurilor, mai ales deoarece părțile interesate din comunitate joacă un rol semnificativ în soluționarea riscurilor. Majoritatea 31 epidemiologilor sunt angajați de părți interesate guvernamentale sau industriale, care, în mod tradițional, nu au fost considerate reprezentanți valizi pentru public. Aceasta reprezintă o oportunitate importantă, poate chiar o responsabilitate, pentru practicienii veterinari, de a rămâne informați despre amenințările legate de boli și de a fi surse credibile de cunoștințe pentru comunitățile lor. 2.7.5. Producția și controlul produselor biologice și dispozitivelor medicale În cadrul agențiilor guvernamentale, medicii veterinari sprijină dezvoltarea de produse noi și, în același timp, protejează consumatorii acestor produse împotriva afirmațiilor false sau înșelătoare. O altă funcție importantă în ceea ce privește agenții biologici este reglementarea depozitării, utilizării și transferului acestora. Datorită virulenței și transmisibilității inerente, accesul la mulți agenți patogeni, denumiți agenți selectați, a fost din ce în ce mai mult limitat la facilități legitime pentru utilizări legitime. Aceste eforturi supraveghează posesia, utilizarea și transferul anumitor agenți biologici și toxine care au potențialul de a reprezenta o amenințare severă pentru public, pentru sănătatea animalelor sau a plantelor, sau pentru produsele de origine animală sau vegetală. 2.7.6. Activitatea guvernamentală/legislativă Un număr semnificativ de medici veterinari sunt angajați la diferite niveluri ale guvernului de stat. Alte organizații internaționale care angajează un număr mare de veterinari includ CDC (Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor), EFSA (Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară), FDA (Administrația pentru Alimente și Medicamente), WHO (Organizația Mondială a Sănătății) și WOAH (Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor). Majoritatea acestor oportunități sunt în cadrul programelor de sănătate publică, îngrijirea directă a animalelor reprezentând doar o mică parte. Principalele responsabilități includ:  supravegherea programelor de inspecție a siguranței alimentare;  supravegherea bolilor;  investigarea focarelor de boli;  îngrijirea animalelor de laborator;  cercetare biomedicală;  gestionarea și conducerea programelor de sănătate publică. La nivel regional fiecare departament are, de obicei, mai mulți medici veterinari de stat /inspectori, care sunt responsabili pentru: 32   protejarea industriei de creștere a animalelor, păsărilor și acvaculturii în mod direct;  protejarea indirectă a publicului prin prevenirea, detectarea timpurie, limitarea și eradicarea bolilor animalelor economice (animale, păsări, pești) care, în multe cazuri, sunt transmisibile oamenilor. Responsabilitățile medicului veterinar de stat includ:  reglementarea importului, transportului și procesării animalelor;  controlul și eradicarea bolilor la păsări și animale de fermă;  reglementarea pisciculturii;  programele de răspuns la urgențe;  monitorizarea bunăstării animalelor de fermă. Atunci când este necesar, biroul medicului veterinar de stat desfășoară investigații și urmăriri penale în cazurile de cruzime față de animale. Medicii veterinari pentru sănătate publică îşi desfăşoară activitatea, în general, în controlul și prevenirea bolilor zoonotice, concentrându-se direct pe protejarea sănătății publice. De obicei, ei sunt localizați în departamente de sănătate, în divizii de epidemiologie, toxicologie sau sănătate ambientală. Activitatea legislativă O categorie specifică este cea legislativă, în care un număr relativ mic de medici veterinari lucrează la diferite niveluri pentru a elabora legi, reguli și reglementări care servesc la protejarea sănătății publice, la pregătirea națională și la apărarea națională. Ei sunt sprijiniți în eforturile lor legislative de acțiunea comunicativă a medicilor veterinari practicieni din întreaga țară. 2.7.7. Realizări semnificative în domeniul sănătății publice veterinare 1. Eradicarea bolilor animale Grație eforturilor programatice naționale implicând medici veterinari la nivel local, de stat și federal, următoarele boli au fost declarate eliminate din populațiile de animale din SUA:  Pleuropneumonie contagioasă (1892)  Pesta aviară (1929)  Febra aftoasă (1929)  Morva (1934)  Dourina (1942)  Febra căpușelor la bovine (1943)  Exantemul vezicular al porcilor (1959)  Miază provocată de viermele de șurub (1959) 33   Scabia la ovine (1973)  Boala Newcastle exotică (1974)  Pesta porcină clasică (holera porcină, 1978) 2. Controlul bolilor infecțioase În 1900, tuberculoza era principala cauză de deces în SUA și adesea cauza malformații osoase la copii. Aproximativ 40%-50% din povara acestei boli era atribuită consumului de lapte nepasteurizat de origine bovină. Măsurile constante de sănătate publică (Pasteurized Milk Ordinance, FDA) și control veterinar al bolii (programul USDA de eradicare) au eliminat această cale de transmitere în SUA. La începutul anilor 1900, s-au descoperit agenții etiologici pentru multe boli animale prevalente, precum: boala africană a cailor (1900), pesta bovină (1902), variola ovinelor (1902), rabia (1903), holera porcină (1903) și primul virus asociat unui cancer, leucemia aviară (1908). Vaccinurile preventive împotriva cancerului, dezvoltate pentru boala Marek și virusul leucemiei feline, sunt contribuții ale medicilor veterinari și susțin dezvoltarea aplicațiilor pentru oameni. 3. Sănătatea efectivelor de animale și optimizarea producției Primele inseminări artificiale reușite au fost realizate în 1937–1938. Primul vițel conceput prin inseminare artificială cu material seminal congelat s-a născut în 1953. Practicile moderne de medicină preventivă și cele mai bune practici de sănătate ambientală au eliminat aproape complet laptele ca sursă de boli alimentare. Producția anuală de lapte pe vacă a crescut de la 2.500 l la 10.000 l. 4. Siguranța alimentară Contribuția Dr. Salmon la controlul bolilor alimentare a fost atât de valoroasă încât specia Salmonella îi poartă numele. În 1900, prima comunitate locală a instituit examinarea microbiologică de rutină a laptelui. În 1908, Chicago a impus pasteurizarea produselor lactate, iar Michigan a devenit primul stat care a cerut pasteurizarea laptelui în 1948. În anii 1920, medicii veterinari au contribuit la dezvoltarea Ordonanța și Codul privind Laptele Pasteurizat (USPHS, FDA). În 1999, iradierea alimentelor a fost aprobată pentru reducerea bacteriilor în carnea congelată și subproduse. 5. Recunoașterea și îmbunătățirea legăturii om-animal De-a lungul istoriei, oamenii au beneficiat de parteneriatul cu animalele domestice. Vacile sunt recunoscute drept „mamele adoptive ale rasei umane,” iar caii, boii, măgarii, cămilele, bivolii de apă, renii și iacii au oferit mii de ani transport și forță de tracțiune. 34 Înțelegerea aprofundată a acestei legături a condus la utilizarea câinilor-ghid pentru persoanele cu deficiențe vizuale sau auditive și a câinilor și delfinilor în scopuri militare. Relațiile om-animal aduc beneficii fizice și psihologice, cum ar fi reducerea tensiunii arteriale și sprijin pentru persoanele în vârstă, bolnave sau traumatizate. 6. Inspecția şi supravegherea la frontiere Guvernele au responsabilitatea principală de a preveni introducerea sau reintroducerea bolilor străine ale animalelor. Inspecția probelor reprezentative de animale și subproduse revine medicilor veterinari de stat. Veterinarii din Divizia de Migrație Globală și Carantină a CDC gestionează programe pentru controlul importului de primate non-umane, specii de vectori și specii sălbatice potențial periculoase. 7. Medicină veterinară în serviciile armate În al Doilea Război Mondial, medicii veterinari din armată au îmbunătățit calitatea rațiilor pentru trupe și au economisit spațiu pentru armament pe navele de marfă prin congelarea produselor din carne în recipiente compacte. Astăzi, medicii veterinari din armată, forțele aeriene și serviciile de sănătate publică contribuie semnificativ la misiunile de sănătate publică, inclusiv la controlul bolilor umane și animale, sănătatea ocupațională, siguranța alimentară, cercetarea medicală, supravegherea sănătății în timpul desfășurărilor și apărarea împotriva războiului biologic/terorismului. 8. Integrarea cu practicienii de sănătate publică Fundația Hooper de Cercetare Medicală a devenit un institut de lider pentru studiul medicinei comparative și al bolilor zoonotice. A dezvoltat curriculumul original pentru Școala de Sănătate Publică a Universității din California, iar Dr. James H. Steele a ridicat statutul medicilor veterinari în SUA de la sanitari la ofițeri medicali veterinari. 3. ORGANIZAREA ȘI MANAGEMENTUL PROGRAMELOR DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VETERINARĂ Sănătatea publică veterinară (SPV) este în esență o activitate considerată „bun public,” definită ca „contribuțiile la bunăstarea fizică, mentală și socială a oamenilor prin înțelegerea și aplicarea științei veterinare.” Cum pot guvernele care își privatizează activ serviciile veterinare să fie convinse să păstreze un serviciu de bază pentru a asigura protecția comunităților împotriva bolilor zoonotice, infecțiilor transmise prin alimente și 35 apă și altor probleme de mediu asociate cu animalele sau producția animalieră? Bunurile publice sunt acelea de care beneficiază toată lumea și de la care nimeni nu poate fi exclus. Acestea includ activități precum carantina, supravegherea bolilor și inspecția cărnii și a alimentelor, care sunt cel mai bine furnizate de stat. Pe de altă parte, bunurile private sunt cele ale căror beneficii aparțin doar indivizilor sau grupurilor și nu sunt resimțite de întreaga comunitate. Serviciile clinice sunt un exemplu, deoarece singurul beneficiar este proprietarul animalului care primește îngrijiri. Totuși, nu toate serviciile pentru societate pot fi clar clasificate ca bunuri publice sau private. De exemplu, vaccinarea câinilor împotriva rabiei protejează nu doar câinele, ci și alte animale și oameni, fiind descrisă ca un bun public cu externalități. Funcțiile care furnizează instrumentele și mijloacele necesare pentru protecția sănătății populației și a efectivelor de animale domestice și sălbatice ale unei țări nu ar trebui privatizate. Economiile de resurse financiare și umane ar trebui utilizate pentru a consolida infrastructura de reglementare și furnizare a serviciilor (activități de bun public). Acestea includ programe pentru controlul bolilor, servicii epidemiologice și de supraveghere, controlul calității și înregistrarea produselor biologice. Serviciile de extensie și cercetare ar trebui desfășurate de instituții guvernamentale, de preferat în colaborare cu universitățile (în special cele cu facultăți de medicină veterinară) și cu ONG-uri. Asociația Mondială a Medicilor Veterinari a adoptat o politică privind implicarea veterinarilor în restructurarea serviciilor de sănătate publică. Această politică recunoaște contribuția vitală pe care veterinarii o pot aduce sănătății publice, în special în domeniul siguranței alimentelor. De asemenea, recunoaște că controlul bolilor transfrontaliere și siguranța alimentară sunt bunuri publice, deoarece au o dimensiune multidimensională, iar în țările în curs de dezvoltare, acestea nu pot fi delegate sectorului privat pentru profit. Medicii veterinarii privați și asociațiile veterinare pot juca un rol foarte important în programele de control al bolilor transfrontaliere, în special în raportarea coordonată a bolilor, distribuirea informațiilor și dezvoltarea profesională continuă. Serviciile de bază, cum ar fi testarea pentru tuberculoză și bruceloză, inspecția cărnii și carantina, nu ar trebui privatizate. Comitete multidisciplinare de control al bolilor zoonotice Comitetele de control al bolilor zoonotice ar trebui formate la toate nivelurile și să fie multidisciplinare, incluzând medici, veterinari, epidemiologi, sociologi și alți profesioniști necesari din guvern și ONG-uri. De asemenea, este de dorit și reprezentarea din partea comunității locale. Importanța cercetării sistemelor de sănătate și colaborării intersectoriale în sănătatea publică veterinară Un raport al WHO (1989) subliniază importanța cercetării sistemelor de sănătate și a colaborării intersectoriale în sănătatea publică veterinară. Prin introducerea legislației sau 36 reglementărilor pentru controlul bolilor zoonotice, proprietarii de animale, producătorii de produse animale, medicii veterinari și practicienii medicali ar putea deveni mai responsabili și mai implicați. Crearea grupurilor de lucru cu reprezentanți ai guvernelor centrale, provinciale și locale care au interese în SPV și zoonoze ar încuraja colaborarea productivă. Comunicare și schimb de informații între medicina umană și veterinară Se recomandă înființarea unui centru de informare despre bolile zoonotice, a unui server de fișiere și a unei pagini web pentru a încuraja comunicarea și schimbul de informații între medicina umană și veterinară. De asemenea, cursurile despre zoonoze și bolile transmise prin alimente ar trebui să fie predate împreună de medici și veterinari, iar prelegerile să fie frecventate atât de studenți la medicină, cât și de studenți la medicină veterinară. Scopul este de a consolida relațiile de lucru dintre cele două grupuri profesionale. În zonele rurale din țările în curs de dezvoltare, cooperarea între cele două grupuri poate fi încurajată prin desfășurarea de campanii comune de vaccinare veterinară și umană. Utilizarea responsabilă a antibioticelor Controversa actuală privind utilizarea prudentă a antibioticelor de către ambele profesii este un alt exemplu în care colaborarea activă este urgent necesară. În timp ce în țările dezvoltate există dovezi clare ale rezistenței microbiene a microorganismelor de origine animală care infectează oamenii, situația în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare este necunoscută. Asociația Mondială a Medicilor Veterinari (WVA) a adoptat o poziție de lider în acest domeniu, susținând că antibioticele terapeutice ar trebui utilizate sub supravegherea unui medic veterinar și doar în situațiile în care este probabil să fie prezent un agent infecțios susceptibil la terapie. 4. EDUCAȚIE, INSTRUIRE ȘI EXTINDERE ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE VETERINARE (SPV) Deși curriculumul facultăților de medicină veterinară este din ce în ce mai presat să includă mai mult material, s-a exprimat îngrijorarea că sănătatea publică veterinară nu primește suficientă prioritate, mai ales în țările în curs de dezvoltare. Ar trebui încurajate prelegerile i