Curs 3-4 Structura Financiara a Agentului Economic PDF

STRUCTURA FINANCIARA A AGENTULUI ECONOMIC  In vederea desfasurarii activitatii curente, entitatea economica sau compania are nevoie de capitaluri. Acestea sunt necesare pentru constituirea procesului de productie, adica a activelor imobilizate precum si pentru achizitionarea obiecte...

STRUCTURA FINANCIARA A AGENTULUI ECONOMIC  In vederea desfasurarii activitatii curente, entitatea economica sau compania are nevoie de capitaluri. Acestea sunt necesare pentru constituirea procesului de productie, adica a activelor imobilizate precum si pentru achizitionarea obiectelor muncii, respectiv activele circulante. In acest scop, acest proces de constituire a capitalurilor trebuie sa se fnalizeze cu o anumita structura financiara Structura financiara a întreprinderii reprezinta, ansamblul complex si coordonat al diverselor surse de finantare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finantat. În alte opinii se considera ca structura financiara exprima raportul existent între finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung.  La nivelul întreprinderii, structura financiara reflecta compozitia capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura financiara mai poarta numele de structura capitalurilor întreprinderii. În consecinta, structura financiara sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finantare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi. În conditiile economiei de piata, stabilirea modalitatilor de finantare exercita un impact deosebit asupra activitatii agentilor economici. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se finanteaza în totalitate din fonduri proprii, ele apelând concomitent si la resurse externe. Prin urmare, selectarea mijloacelor de finantare externa si ponderea acestora în raport cu finantarea interna reprezinta o decizie majora a politicii financiare a întreprinderii.  In acest fel se decide asupra structurii financiare a întreprinderii si se iau masuri pentru asigurarea caracterului optim al acesteia. Pentru structura financiara este relevant capitalul permanent (format din capitalul propriu la care se adauga datoriile), cu o alocare mai mare de un an, deoarece este destinat ciclului de investitii. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilectie ciclului de exploatare si, în mare parte, se acorda gratuit pe termene rezonabile, determinate de nevoile exploatarii. Cu toate acestea, daca necesarul de finantat (nevoia de fond de rulment) nu este acoperit integral din fondul de rulment, se va recurge la credite pe termen scurt ale caror costuri se vor lua în calculul capitalurilor investite.  Capital Social = Nr act./ Parti sociale x Nr act/ Parte sociala Capital propriu = Capital social+ Rezerve Capital permanent= Capital propriu+ Imprumuturi pe termen mediu si lung Capital total= Capital permanent+ Capital atras pe termen scurt Structura capitalului permanent si a resurselor de trezorerie (capitaluri pe termen scurt) este prezentata în CPR Capital propriu Datorii pe termen mediu Capitalul Active si lung permanent (CP) imobilizate Credite comerciale (furnizori) Resurse de Active circulante trezorerie (Rt) Credite bancare pe termen scurt Capitalul permanent se compune din capitaluri proprii şi împrumuturi pe termen mediu şi lung (CP = CPR + DAT). Capitalurile proprii cuprind: ! capital social (sume puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter permanent de asociaţi / acţionari, sub forma aportului în numerar / natură); ! creşteri ulterioare de capital; ! diferenţe pozitive din reevaluări; ! beneficii nedistribuite; ! rezultate pozitive ale exerciţiului curent înainte de repartizări; ! subvenţii primite. Dacă din capitalul propriu se deduc subvenţiile primite pentru echipamente şi rezervele reglementate, se obţine situaţia netă a capitalului propriu, care reprezintă măsura contabilă a patrimoniului juridic al întreprinderii.  Sub aspect financiar, capitalul propriu indică dacă întreprinderea a fost rentabilă până la un moment dat. Sub aspect juridic, pentru companiile care inregistreaza pierderi au existat si se doreste reintroducerea unor prevederi legislative care impuneau dizolvarea acestora. Capitalul propriu nu este rambursabil, remuneraţia lui depinde de performanţele întreprinderii şi nu este garantată în nici un fel. Resursele de trezorerie cuprind credite bancare pe termen scurt, precum şi credite comerciale, adică datorii faţă de furnizori. Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o importantă decizie financiară a întreprinderii.  Astfel, finanţarea prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii; spre deosebire de aceasta, finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi, deci, mai avantajoasă. Deşi criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia privind structura financiară ţine seama şi de alte elemente ca suma totală a nevoilor de finanţat şi natura diverselor trebuinţe. Decizia privind structura capitalului implică o opţiune între risc şi profit (venit); utilizînd într-o proporţie mai mare datoriile pentru finanţare, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un indice ridicat al datoriilor, conduce la o rată ridicată a rentabilităţii.  Riscul ridicat asociat cu mari datorii, tinde să scadă preţul acţiunilor, în schimb rata aşteptată a rentabilităţii creşte. Aşadar, structura optimă a capitalului este acea structură care asigură un echilibru optim între risc şi venit (profit) şi, astfel, maximizează valoarea acţiunilor (şi a firmei). Deciziile luate de firmă în privinţa structurii capitalului sunt influenţate de factori precum: riscul afacerilor, situaţia impozitării, flexibilitatea financiară etc. Riscul afacerilor este inerent (nelipsit) activelor firmei dacă aceasta nu utilizează pentru finanţare datoriile. Situaţia impozitării îşi face efectul prin deducerea dobânzii din profitul impozabil, ceea ce înseamnă scăderea costului efectiv al datoriei.  Flexibilitatea financiară este abilitatea de a creşte capitalul, în condiţii rezonabile, în cazul unor circumstanţe nefavorabile. Astfel, trezorierul firmei trebuie să ştie că pentru a asigura stabilitatea activităţii, este necesară o ofertă constantă de capital. Trezorierul trebuie să cunoască, de asemenea, că atunci când oferta de bani în economie este restrânsă sau când o firmă este confruntată cu dificultăţi de exploatare, furnizorii de capital preferă să avanseze fondurile firmelor cu situaţie economico-financiară solidă. În ultimă instanţă, adoptarea unei structuri a capitalului este determinată de creditori, care au în vedere riscul la care se expun creditând întreprinderea. Riscul creditorului poate fi: risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa datoria, risc de dobândă, când debitorul nu poate plăti dobânzile la termen, dar şi risc de imobilizare care există şi atunci când debitorul îşi achită obligaţiile la termen. Prin urmare, creditorul îşi blochează capitalul, fiind obligat să se refinanţeze în condiţii de dobândă şi de timp ce nu-i sunt totdeauna asigurate.  Pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, creditorul (banca) cere garanţii asiguratorii şi, totodată, participarea debitorului la finanţarea cu capital propriu. Dacă rentabilitatea este scăzută, debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu fonduri proprii pentru a asigura pe creditor, şi invers. Finanţarea prin îndatorare, în cazul unei rentabilităţi nesatisfăcătoare, accentuează riscul de insolvabilitate şi lipsă de lichidităţi. Abordarea structurii financiare necesită o anumită prudenţă, deoarece modalităţile de procurare a resurselor în raport cu destinaţiile lor, influenţează semnificativ prezentul şi viitorul unei întreprinderi. Gradul de responsabilitate în materie decizională sporeşte foarte mult, ţinând cont de transformările înregistrate în structura capitalului firmelor, în timp.  Exista o preocuparea permanentă a întreprinderilor, din ţări cu veritabile economii de piaţă, de a-şi construi aşa numita structură optimă a capitalului; ea este reprezentată de acea “combinaţie între capitalul propriu şi împrumutat care duce la maximizarea preţului pe piaţă al acţiunilor firmei respective”. În fiecare moment, echipa managerială a întreprinderii are în vedere o structură obiectiv a capitalului specifică, de obicei, cea optimă; însă acest obiectiv se poate modifica în decursul timpului, impunând un caracter flexibil structurii financiare. Dincolo de acest aspect, se mai poate constata diversitatea structurii financiare a întreprinderilor, punând sub semnul întrebării aşa numitul “pericol” al globalizării. Prin urmare, globalizarea financiară nu trebuie abordată mecanic, nefiind vorba nici despre omogenizarea mijloacelor financiare, nici despre omogenizarea plasamentelor întreprinderilor. Sistemele naţionale de finanţare se află într-un permanent proces de transformare, încurajând noile produse existente pe piaţă, de la titlurile negociabile la contractele asociate acestora (produse derivate). Acestea exercită o influenţă pozitivă asupra activităţii de finanţare, contribuind la reducerea costului capitalului şi la diversificarea riscului. Companiile, in functie de caracteristicile pe care le prezinta, adopta o structura financiara personalizata, determinata de capacitatea profesionala a echipei manageriale. Structura financiara depinde nu numai de vointa managerilor si a actionarilor sai, ci si de mediul in care agentul economic isi desfãsoara activitatea, sub impactul cadrului juridic reglementat prin decizia autoritâtilor publice. Decizile privind structura capitalului sunt influentate de o serie de factori si anume: gradul de risc al afacerilor firmei („firm 's business risk") sau gradul de risc inerent activelor firmei, dacà nu s-ar utiliza deloc capitalul imprumutat. Cu cât gradul de risc al afacerilor este mai mare, cu atât rata optima a îndatorarii pentru firma respectiva este mai mic.  pozitia firmei in ceea ce priveste impozitele. Principalul motiv al utilizarii capitalului împrumutat este acela ca dobânda este o cheltuialã deductibila din punct de vedere fiscal, fat ce determina scaderea costului efectiv al capitalului împrumutat. Cu toate acestea, daca o mare parte din veniturile brute ale unei întreprinderi este deja neimpozabilã ca urmare a deducerii amortizarii sau preluarii pierderilor din ani anteriori, rata impozitului va fi redusa. In acest caz, capitalul împrumutat nu este atât de avantajos ca în cazul unei întreprinderi cu o ratà mai ridicata a impozitului; flexibilitatea financiara sau capacitatea de a obtine capital in conditii rezonabile, atunci când mediul economic este advers. Manageri financiari stiu ca pentru a asigura stabilitatea activitatii, este necesar furnizarea de capital in mod regulat; la rândul lor, activitatile stabile sunt vitale pentru obtinerea succesului pe termen lung. De asemenea, managerii sunt constienti ca in conditiile unei politici monetare restrictive, vor primi credite numai întreprinderile cu o situatie financiar - contabila buna. In consecintã, disponibilitatea potentiala a fondurilor in vitor, precum si consecintele une crize de resurse bânesti, pot avea o influentà majorà asupra structuri-obiectiv a capitalului. Criteriile de alegere a structurii financiare a intreprinderii a) Riscul afacerilor (economic) In general, firmele au un anumit grad de risc, inerent activitarilor pe care le desfasoara,. Acesta este riscul afacerilor (risc economic) si se defineste ca schimbarea intervenita in proiectile (previziunile) veniturilor viitoare aferente activelor sau actiunilor, daca firma nu utilizeaza datorii pentru finantarea activitâtii sale" Riscul afacerilor variaza de la o ramurà de activitate la alta si de la o firmà la alta, in cadrul aceleiasi ramuri de activitate. In plus, riscul afacerior poate fi schimbator în timp.  In general, firmele mici si cu un singur produs, au un grad ridicat a riscului afacerilor. In literatura de specialitate se apreciaza cá riscul economic depinde de urmatorii factori: 1. variabilitatea cererii; cu cât cererea pentru produsele unei firme este mai instabila, cu atât riscul economic este mai mare; 2. variabilitatea pretului de vânzare; firmele ale caror produse sunt vândute pe piete caracterizate de fluctuatii însemnate, sunt expuse unui risc economic mai ridicat, comparativ cu firmele ale caror produse sunt vândute pe piete stabile; 3. variabilitatea costurilor intrarilor (aprovizionarilor), în sensul in care firmele care se aprovizioneaza la costuri incerte, sunt expuse unui risc economic ridicat; 4. capacitatea de a ajusta preturile produselor la costurile intrarilor. Astfel, cu cât capacitatea firmei de a ajusta pretul produselor la modificarea costului de productie este mai mare, cu atât nivelul riscului economic este mai scazut; 5. ponderea cheltuielilor fixe in totalul cheltuielilor firmei; dacà cheltuielile fixe defin o pondere însemnatã în valoarea cheltuielilor totale si nu se pot diminua pe masurà ce scade cererea pentru produsele firmei, riscul economic este mai ridicat.  Riscul economic depinde si de structura cheltuielilor, respectiv de comportamentul acestora fat de volumul de activitate Cheltuielile variabile sunt direct proportionale cu nivelul productiei (materii prime si materiale directe, salariile personalului direct productiv etc.) Chelnielile fixe, independente de nivelul activitati, sunt angajate in scopul functionarii normale a întreprinderii, find platite chiar in absenta cifrei de afaceri (apà, electricitate, întretinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea etc.). Aceast grupare trebuie abordata prin prisma timpului, deoarece pe termen lung, practic toate cheltuielile sunt considerate variabile. In plus, unele dintre aceste costuri (de exemplu salarile si cheltuielile administrative generale) pot varia într-o anumita masurã. Totusi, companiile nu sunt dispuse, de regulã, sã reduca aceste cheltuieli, ca raspuns la fluctuatiile cifrei de afaceri. Astfel de costuri sunt denumite adesea, costuri semivariabile.  Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, acelasi nivel al cheltuielilor fixe find mai bine absorbit de o cifra de afaceri mai mare. Structura cheltuielilor, în special repartitia între cheltuielile fixe si cheltuielile variabile in raport cu cifra de afaceri, exercita o influenta semnificativa asupra rentabilitatii, ceea ce justifica determinarea unui „efect de levier operational/al exploatarii". Acesta indica influenta cheltuielilor fixe de exploatare asupra profitului din exploatare (profit înainte de plata impozitelor si dobânzi - „earnings before interests and taxes" - EBIT). Studiul sãu este asociat cu analiza Cost - Profit - Volum si cu ca a punctului neutru sau „mort" In mod concret, pentru un produs dat, problema este aceea de a sti care trebuie sa fie cantitatea produsa si respectiv vândutã, astfel încât volumul vânzarilor (cifra de afaceri) sa acopere cheltuielile totale (fixe si variabile).  Altfel spus, acest punctul denumit si prag de rentabilitate evidentiazã nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depasind acest nivel, activitatea întreprinderii devine rentabila. Riscul economic va fi cu atât mai mic, cu cât nivelul acestui punct va fi mai redus. Determinarea pragului de rentabilitate se face, dupa caz, în unitati fizice, valorice sau în numar de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii. La intreprinderile monoproductive (care fabrica un singur produs) pragul de rentabilitate in unitati fizice se determina pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant in raport cu cresterea volumului productiei.  Aceasta inseamna ca, indiferent de volumul fizic al productici vandute (Q,) cheliuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind in schimb volumul total al acestora (CV). De asemenea, se porneste de la in preful unitar de vânzare (P) este constant, indiferent de volumul produselor fizice vândute (Q). Altfel spus, piata absoarbe toata productia la acelasi pret. In baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate reprezinta volumul fizic al productiei vândute care acoperà totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe+ cheltuieli variabile), iar rezultatul exploatarii este nul. Pragul de rentabilitate se mai determina dupà relatia: CA = CT CA = CF + CV. * Q  P x Q = CF + CV x Q Q (P - CVu) = CF 𝑪𝑭 Q= 𝑷$𝑪𝑽𝒖 Analiza pragului de rentabilitate examineaza relatia dintre venturi si vânzari, pe baza costurilor fixe si variabile si reprezinta o analizà pe termen scurt. Ca urmare, cheltuielile cu dobânzile nu se includ in analiza, ele reprezentând costuri financiare si nu costuri de exploatare (operationale) si cu impact pe termen lung. Din acest motiv, analiza pragului de rentabilitate calculeaza pragul de rentabilitate inaintea platii dobânzilor.  Pentru a masura efectul unei schimbari in volumul vânzarilor asupra profitabilitatii, se calculeaza gradul levierului operational (GLO); GLO (degree of operating leverage") reprezinta raportul dintre modificarea procentuala a profiturilor din exploatare (EBIT) si modificarea procentuala a cifrei de afaceri: ∆()*+/()*+ GLO = ∆-/- în care: ∆ EBIT = cresterea profiturilor din exploatare (u.m.) O = productia (unitäti fizice) ∆ Q = cresterea productiei (în unitäti fizice)  Analiza pragului de rentabilitate evidentiaza o serie de limite ce decurg din aplicarea in practica a acesteia si anume: 1) cheltuielile fixe se repartizeaza asupra intregii productii si vor fi cu atât mai reduse pe unitatea de produs, cu cât volumul productiei este mai mare. Ele se recupereaza prin vânzarile initiale (realizate pâna la atingerea punctului critic). Insã, in realitate, cheltuielile fixe nu sunt constante pentru toate nivelurile de activitate. In asemenea cazuri, chiar daca costurile fixe sunt direct proportionale cu volumul productiei, modificarea costurilor totale genereazà un nou prag de rentabilitate; 2) in conditiile economiei de piata, pretul de vânzare nu poate ramane constant, datorita modificarilor specifice mediului concurential. Astfel, in cazul scaderii cererii pe piatã (neprevazuta de întreprindere), preturile vor scadea. Acest fenomen va fi însotit de intârzierea platilor, cresterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, si a celor pentru riscuri si cheltuieli. Ca urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scadere semnificativã. In consecintã, va creste nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafica acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor; 3) în cazul în care pe piata creste cererea de produse, atât preturile cât si profitul vor creste, determinând o scadere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor. In concluzie, punctul de echilibru nu reprezinta un concept static, nu exista un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. b) Criteriul rentabilitatii in alegerea structurii financiare Atat capitalul propriu, cât si cel, împrumutat presupun costuri. Diferenta fundamentala dintre costul capitalului propriu si cel al capitalului imprumutat consta in faptul ca fondurile proprii nu sunt remunerate decat in cazul in care intreprinderea obtine beneficii; in timp ce capitalul imprumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea companiei. O intreprindere puternic indatorata va avea sistematic cheltuieli financiare mari (imprumutal plus dobânda), cea ce micsoreaza posibilitatile de autofinantare. Prin urmare, intreprinderca respectiva trebuie sa recurga le noi credite pentru a-si acoperi nevoile de finantare care, la rândul lor, vor contribui la cresterea cheltuielilor financiare. In aceste conditii, criteriul rentabilitati este hotarâtor.  Daca compania este rentabila, adica rate rentabilitati este superioara ratei dobânzii, este posibila si indicata apelarea la credite, in opozitie cu alternativa de a astepta sã se formeze treptat fonduri proprii pentru finantarea unui proiect. Efectul de indatorare se obtine comparând rentabilitatea economica a companiei cu costul capitalului împrumutat. Daca rentabilitatea economica > rata dobânzi, rezult un efect de îndatorare pozitiv/favorabil. Daca rentabilitatea economica < rata dobânzii, rezultã un efect de îndatorare negativ/nefavorabil Randamentul final al capitalului propriu (Rf): Profit net Rf = Capital propriu  Efectul de indatorare (E): Datorii E= x(Re -Rd) Capital propriu Rentabilitatea financiara este proportional cu structura financiarã (Datorii/Capital propriù) si cu diferenta dintre rata rentabilitatii economice (Re) si rata dobânzii (Rd). Practic, rentabilitatea financiarà este cu atât mai mare cu cât structura financiarã este mai îndatoratà si cu cât este mai mare diferenta dintre rata rentabilitâtii economice si rata dobânzii. Rf = Re + E Datorii Rf = Re + (Re - Rd) Capital propriu dacã: Datorii = 0 => R f= Re Datori > 0 =* Re+ Rd  Este avantajos ca întreprinderea sa se finanteze concomitent cu fonduri proprii si fonduri împrumutate, când Re > Rd, întrucât eficienta capitalului propriu (Rf) este mai mare. Ritmul de crestere a rentabilitati financiare este mai mare la întreprinderile îndatorate, cu conditia ca Re > Rd. c) Criteriul destinatiei resurselor in alegerea structuri financiare Activele imobilizate reprezinta nevoi cu caracter permanent si de aceca este eficient sã fie acoperite cu capital permanent. La rândul lor, activele circulate (cheltuielile ciclului de exploatare), formate in principal din stocuri de marfuri si alte valori materiale, din creante asupra clientilor si diverse lichiditäti primare, pot fi acoperite prin fondul de rulment (care este un capital permanent) dar si prim datorii pe termen scurt (credite de trezorerie si din obligatii fata de furnizori). Astfel, se pot stabili umätoare. relatii: Cheltuielile ciclului de exploatare (active circulante)= Fondul de rulment+ Resursele de trezorerie Fondul de rulment = Capital permanent + Imobilizari in mijloace fixe, terenuri etc Fondul de rulment = Active circulante- Resurse de trezorerie Capital permanent= Fonduri proprii + Datorii pe termen mediu si lung  Este important ca fiecare agent economic sã-si adapteze decizia de finantare conform caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finantat. Structura financiara a unei întreprinderi se exprimã nu numai ca un raport între datorii si capital propriu, ci si ca raport între finantârile pe termen scurt si finantärile pe termen lung. Datorii Sf = Capital propriu Finantari pe termen scurt Resurse de trezorerie Sf = = Finantari pe termen lung Capital permanent d) Capacitatea de îndatorare Stabilirea structurii financiare este important pentru fiecare societate comerciala, in vederea aprecieri propriei situatii si edificarii in raporturile cu banca. Este util sa se procedeze, in cazul unor analize financiare, la stabilirea unor indicatori care sa marcheze gradul in care sunt utilizate capitalurile proprii, in comparatie cu împrumuturile pe termen mediu si lung sau cu totalul împrumuturilor. coeficientul de indatorare globala (CIG) coeficientul indatorarii la termen (CIT) Datorii totale CIG1 = ≤ 2/3 Total Pasiv Datorii totale Datorii totale CIG, = ≤2 Capital propriu  Datoriile totale de la numarator cuprind atât imprumuturile pe termen (mediu si lung), cât si cele pe termen scurt. Indicatoral CIG exprima in maniera cea mai largã, situafia structurii financiare. Desi indicatorul este prezentar in doua variante, este suficienta doar una dintre ele (de regula a doua, conform câreia datorile totale nu trebuie sã fie de doul ori mai mari decat capitalul propriu). Temporar aceste norme se pot reconsidera de catre banci. Cand seating aceste limite de indatorare ale indicatorilor, capacitatea de indatorare se considera, in principiu, saturatã. Un alt indicator cu o mare expresivitate financiari se numeste coeficient de indatorare la termen (CIT), care se exprima astfel: Datorii la termen CIT1 = ≤ 1/2 Capital permanent Datorii la termen CIT2 = ≤1 Capital propriu  Indicatorii prezentati anterior exprima elemente esentiale care caracterizeaza situatia financiara a intreprinderii. Insã, pentru desfâsurarea unor relatii normale cu bâncile, acestea se preocupa de situatia clientilor si sub aspectul posibilitatilor lor de achitare a obligatiilor asumate, in cuantumul si la termenele stabilite. Asadar, bancile sunt interesate sa cunoasca din timp daca rambursarea si plata dobânzilor aferente, pot fi realizate de debitori in conditii normale, farà sa le creeze greutati financiare. In acest scop, pot fi utilizati unii indicatori care sa exprime posibilitatile acceptate de banci, de onorare a obligatiilor de câtre debitori. in cazul creditelor de trezorerie, intereseaza ponderea costului creditelor în totalul beneficiului brut: Costul creditului pe termen scurt ≤1 Beneficiul brut  In mod normal, indicatorul trebuie sa fie subunitar. Cu cât indicatorul este mai mic, cu atât situatia întreprinderii este mai buna. In cazul datorilor la termen, indicatorul care se utilizeaza este dat de raportul dintre cheltuielile financiare (împrumut + dobândã) si capacitatea de autofinantare: Cheltuieli financiare la credite pe termen mediu si lung Capacitatea de autofinantare ≤1 Numaratorul reprezinta efortul financiar anual al debitorului; capacitatea de autofinantare cuprinde beneficiul si fondul de amortizare.  Din formula rezulta ca intreprinderea trebuie sã aiba o capacitate de autofinantare care sã satisfaca cel putin 25% din obligatiile anuale decurgând din rate scadente, dobânzi, comisioane si alte cheltuieli bancare. Capacitatea de indatorare exprima posibilitatile unei societati comerciale de a primi credite care sa fie garantate si a caror rambursare, inclusiv plata dobânzilor, sa nu creeze greutati financiare de nesuportat. In determinarea capacitatii de îndatorare sunt interesate atat compania, cât si banca. Astfel, compania care doreste sã se imprumute pentru finantarea unui proiect, trebuie sa-si calculeze atat garantiile disponibile, cât si fluxurile financiare pozitive vitoare, astfel incat rambursarea la scadentã a creditelor si plata dobânzilor aferente, sà se poati realiza fara dificultati. La rândul sau, creditorul/banca, intrucât acorda credite, isi asuma anumite riscuri (de nerambursare, de neplata a dobânzilor, de imobilizare, de devalorizare a monedei). Prin urmare, aceasta doreste sa cunoasca situatia economico - financiara a vitorului debitor, pentru a decide daca accepta cererea de credit sau o respinge.