Cursul nr. 9 - Conținutul raportului juridic PDF

Cursurile nr. 9 Conținutul raportului juridic Conținutul raportului juridic constă în ansamblul drepturilor subiective și al obligațiilor ce se stabilesc între participanții (subiectele) acelui raport juridic. Între aceste drepturi și obligații se stabilesc anumit...

Cursurile nr. 9 Conținutul raportului juridic Conținutul raportului juridic constă în ansamblul drepturilor subiective și al obligațiilor ce se stabilesc între participanții (subiectele) acelui raport juridic. Între aceste drepturi și obligații se stabilesc anumite legături (corelații) guvernate de anumite principii: i. NU există drept subiectiv fără o obligație corelativă : o fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă. o fiecărei obligații îi corespunde un drept subiectiv corelativ. ii. dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect (bun sau prestație), iii. dreptul subiectiv aparține unui subiect de drept iar obligația corelativă aparține celuilalt subiect de drept.  unul dintre participanți, în calitate de subiect activ își exercită dreptul împotriva celuilalt participant, subiect pasiv, care și-a asumat obligația (îndatorirea) corelativă; = subiectul activ opune subiectului pasiv dreptul său.  de regulă, fiecare din părțile raportului cumulează calitatea de subiect activ cu cea de subiect pasiv, fiind în același titular de drepturi și de obligații. Drepturile subiective 1. Definiție Dreptul subiectiv este posibilitatea titularului său (denumit subiect activ), recunoscută ab initio de lege, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv (titularul obligației corelative) o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului. Aşadar, se observă că: dreptul este o posibilitate (facultate/ putere), desigur recunoscută de lege subiectului activ (titularului său), dreptul subiectiv încapsulează un interes personal ocrotit de lege, dreptul conferă titularului său următoarele prerogative: - de a avea el însuși o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege; - de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului pasiv (titularul obligației) să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva); - de a recurge la forța de constrângere a statului, dacă dreptul său este nesocotit sau încălcat. N.B.→ existența dreptului subiectiv nu trebuie confundată cu exercițiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este același lucru cu valorificarea concretă a potențialității prevăzute de lege. 2. Clasificarea drepturilor subiective i. după gradul de opozabilitate1, distingem între : drepturi absolute = conferă titularului său posibilitatea de a acționa individual (singur), fără a avea nevoie de concursul altei persoane pentru a fi exercitate. = sunt opozabile tuturor (erga omnes). de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la nume) și drepturile reale (dreptul de proprietate). Dreptul absolut prezintă următoarele caractere: - numai titularul său este determinat, în calitate de subiect activ al raportului juridic în al cărui conținut intră (de ex.proprietarul), - titularul obligației corelative este format din toate celelalte persoane, în calitate de subiect pasiv nedeterminat; - îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere  obligația de a nu îl încălca revine tuturor subiectelor pasive (erga omnes). drepturi relative = titularul poate pretinde subiectului pasiv, bine determinat, o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs). Dreptul relativ prezintă următoarele caractere: - sunt bine determinate atât subiectul activ (=titularul dreptului), cât şi subiectul pasiv (=titularul obligației); - îi corespunde o obligație corelativă bine determinată, care nu are întotdeauna același conținut, în sensul că aceasta poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face ceva anume); - obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv, este opozabil numai subiectului pasiv. ii. în funcție de natura conținutului lor, distingem între : drepturi nepatrimoniale (denumite şi drepturi personal-nepatrimoniale) = au un conținut care NU poate fi exprimat în bani. → drepturile nepatrimoniale pot fi împărțite în: o drepturi care privesc existența şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (de ex. dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.); o drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică); o drepturi decurgând din creația intelectuală (dreptul de autor, în măsura în care nu sunt patrimoniale); o drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conținutul raporturilor de familie. drepturi patrimoniale = au un conţinut care poate fi exprimat în bani. → drepturile patrimoniale se împart în : Drept real (jus in re) = în temeiul căruia titularul său își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. (de ex. dreptul de proprietate) 1 opozabilitatea vizează modul în care titularul își exercită dreptului = modul cum își raportează dreptul la ceilalți.  Drept de creanță (jus ad personam) = în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat. (dreptul cumpărătorului de a primi bunul cumpărat) Așadar, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane (debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obținut prin intermediul forței coercitive a statului (prin acțiune în instanța de judecată). Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanță (ambele sunt drepturi patrimoniale; au titulari bine precizați etc.), între ele există importante deosebiri: - cu privire la subiectul pasiv: o este nedeterminat - în cazul dreptului real o este bine cunoscut - în cazul dreptului de creanță - cu privire la obligația corelativă: o este o obligație generală şi negativă de a nu i se aduce atingere dreptului real o poate fi o obligație de a da, o obligație de a face, sau o obligație de a nu face ceva anume în raport cu un drept de creanță, - drepturile reale sunt limitate ca număr, / drepturile de creanță sunt nelimitate, - numai dreptul real este însoțit de prerogativa urmăririi2 şi de prerogativa preferinței. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține. Spre exemplu: proprietarul își poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deține; Prerogativa preferinței constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor drepturi. De exemplu, din prețul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi își va satisface creanța creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit. iii. în funcție de corelația dintre ele distingem între : drepturi principale = au o existență de sine stătătoare, nu depind de alte drepturi. de ex.dreptul de proprietate drepturi accesorii = NU au o existență de sine stătătoare, sunt exercitate în conexiune cu alte drepturi (principale). de ex. garanțiile: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile, fideiusiunea etc. importanța clasificării: - soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. iv. după gradul de certitudine conferit titularilor avem: drepturi pure şi simple = conferă maximă certitudine, deoarece nici existența şi nici exercitarea lor nu depind de vreo împrejurare viitoare. = pot fi exercitate de îndată ce s-au născut, necondiționate. 2 În sensul că dreptul de urmărire este de esența dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.  drepturi afectate de modalități = nu oferă deplină siguranță, în sensul că exercitarea lor sau chiar existența lor depind de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția. termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare. Dreptul afectat de termen este apropiat, ca siguranță, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul nu afectează existența dreptului subiectiv, ci afectează numai exercițiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exercițiului dreptului subiectiv respectiv. condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Dreptul afectat de condiție este nesigur în ceea ce privește existența sa, așa încât există nesiguranță în privința nașterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv. v. drepturile eventuale şi drepturile viitoare - spre exemplu: - art.956 C.civ.= „drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise”, - art.2.370 C.civ. = rangul ipotecii garantează îndeplinirea unei obligații viitoare etc. 3. Exercitarea drepturilor subiective. Abuzul de drept Așa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercițiul lui. Regula : exercitarea unui drept nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului său. În exercitarea drepturilor trebuie respectate: - legea şi morala (art.14 alin.(1) C.civ.), - buna-credință (art.57 din Constituţie, art.14 alin.(1) C.civ.), - limitele externe ale fiecărui drept: o atât de ordin material de ex., proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de granițele terenului. o cât și de ordin juridic de ex. creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează. - limitele interne ale fiecărui drept = scopul economic şi social în vederea căruia dreptul este recunoscut de lege. În legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de drept. Abuzul de drept este situația în care titularul, cu rea-credință, deturnează dreptul de la finalitatea sa firească, recunoscută de lege (art.15 C.civ). Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului, ipoteză în care am fi în prezența unui fapt juridic săvârșit fără drept, ci numai depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv. Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv ca fiind abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerințe: - să existe un drept subiectiv, - autorul abuzului să fie titularul dreptului și să fie capabil să îl exercite, - dreptul să fie exercitat cu un alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege, - dreptul să fie exercitat cu rea-credință. Sancționarea abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.  Dreptul de proprietate 1. Noțiune Una dintre cele mai complexe instituții juridice, proprietatea se întemeiază pe un ansamblu de relații dintre oameni în legătură cu dobândirea (aproprierea) de bunuri, relații guvernate de norme juridice specifice. Dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv care conferă titularului său posibilitatea de a poseda (usus), de a folosi (fructus) și de a dispune (abusus) de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (art.555, alin.(1) C. civ.) Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate conferă proprietarului un complex de atribute ocrotite de lege, anume posesia, folosința și dispoziția, în baza cărora acesta îşi poate satisface interesele sale legate de aproprierea bunurilor sale. Pentru a înțelege în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, trebuie determinat modul în care sunt exercitate atributele componente ale acestui drept. De regulă, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar, în putere proprie şi interes propriu; însă este posibil ca o parte din atribute să fie exercitate de alte persoane decât proprietarul, în temeiul unor drepturi reale, desprins din dreptul de proprietate. Prin urmare: o proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, celelalte persoane exercită aceste atribute în virtutea puterii transmise de proprietar, care stabilește limitele de exercitare a acestor atribute. o proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu. chiar dacă titularii atributelor desprinse din dreptul de proprietate le exercită urmăresc anumite interese proprii, totuși, indirect aduc la îndeplinire și interesele proprietarului. În concluzie, proprietarul este singurul subiect de drept, care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane) integralitatea atributelor proprietății, în propriul său interes. 2. Caracterele dreptului de proprietate Dreptul de proprietate este principalul drept subiectiv patrimonial și ocupă locul dominant în sistemul tuturor drepturilor subiective. i. este un drept real = exercitat asupra bunurilor, ii. este un drept absolut = este opozabil erga omnes, = poate fi exercitat în raport cu toate celelalte subiecte de drept – altfel spus, toate celelalte persoane sunt subiecte pasive și nedeterminate, adică sunt obligate să respecte dreptul de proprietate. iii. este un drept complet = conferă titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor: posesia, folosința și dispoziția, iv. este un drept exclusiv = titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi un bun, dreptul de a-i culege fructele şi dreptul de a dispune de bunul respectiv. v. este un drept perpetuu (peren), anume: - NU are o durată limitată în timp = există atât timp cât există bunul care formează obiectul său, indiferent de numărul titularilor, implicit de numărul de transmiteri. - NU se stinge prin neexercitarea lui = nu este afectat de prescripția extinctivă.  acțiunea în revendicare = mijlocul de apărare a dreptului de proprietate prin care proprietarul urmărește să își recapete proprietatea (prin recuperarea bunului ce formează obiectul dreptului său de proprietate), este imprescriptibilă, adică poate fi exercitată oricând. 3. Conținutul juridic al dreptului de proprietate Așa cum am precizat mai sus, dreptul de proprietate este un drept complex care conferă titularului său trei atribute sau puteri: Jus utendi = dreptul de a folosi bunul - proprietarul are posibilitatea de deține, de a stăpân efectiv (fizic) bunul în materialitatea sa, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană. de ex. în temeiul contractului de închiriere, chiriașul obține dreptul de a stăpâni, de a folosi bunul închiriat. Jus fruendi = dreptul de a fructifica, de a obține anumite beneficii - proprietarul utilizează bunul în propriul interes și astfel dobândește în proprietate fructele produse de bunul său. Jus abutendi = dreptul de a dispune suveran de bun -proprietarul are dispoziția juridică asupra bunului, adică poate să transmită bunul (să îl vândă, să îl doneze, să îl abandoneze), sau să constituie asupra bunului anumite drepturi reale în favoarea altor persoane (să constituie o garanție asupra bunului, cum ar fi un gaj sau o ipotecă); - proprietarul poate să dispună de bun în materialitatea lui, să acționeze asupra substanței lui (să transforme, să consume sau să distrugă bunul) cu respectarea reglementărilor în vigoare. Dreptul de dispoziție reprezintă atributul esențial și definitoriu al proprietății de care nu poate fi lipsită, în caz contrar, dreptul de proprietate încetează să existe ca atare. 4. Formele dreptului de proprietate Potrivit dispozițiilor legii, în funcție de specificul interesului sau al utilizării bunurilor, dreptul de proprietate îmbracă două forme, anume: proprietatea publică proprietatea privată