Relația minte-creier: perspectivă istorică

Teorii care susțin că sufletul este separat și distinct de corp.

Teorii care susțin că sufletul este o parte integrantă a corpului și poate fi explicat prin funcțiile acestuia.

Perspectiva care consideră inima ca sediul principal al funcțiilor mentale, inclusiv rațiunea și inteligența.

Filosof grec care a susținut că inima este sursa rațiunii și a inteligenței.

Perspectiva care consideră creierul ca sediul principal al funcțiilor mentale, inclusiv simțurile, gândirea și emoțiile.

Filosof grec căruia i se atribuie prima afirmație cefalocentristă, susținând că simțurile depind de creier.

Medic grec care a susținut că inteligența este localizată în creier și că acesta este legat de mușchi și organe de simț prin nervi.

Teorie medicală antică care explica funcționarea corpului prin echilibrul a patru lichide: flegma, bila neagră, bila galbenă și sângele.

Teoria care susține că toate părțile creierului sunt implicate în mod egal în toate funcțiile cerebrale, negând o anumită specializare a zonelor.

Teoria localizaționistă afirmă că anumite funcții cerebrale sunt localizate în zone specifice ale creierului.

Jean Pierre Flourens a susținut existența echipotențialismului prin studii pe animale, ablaționând părți din cortexul lor.

Studiul ablațiilor a fost realizat de Flourens pentru a testa validitatea teoriei localizaționiste.

Deficitele de limbaj apărute după o leziune cerebrală se numesc afazii.

Un principiu fundamental al neuropsihologiei este că funcția deficitară este susținută de structura lezată. De exemplu, pierderea abilității de a vorbi poate fi asociată cu leziunea unei zone cerebrale responsabile de limbaj.

Paul Broca a identificat un centru al vorbirii (localizat în partea stângă a creierului), după studiul pacienților cu probleme de vorbire.

Carl Wernicke a identificat o altă zonă a creierului responsabilă de înțelegerea limbajului.

Teoria reticulară sugerează că țesutul nervos este o rețea continuă, fără unități individuale separate.

Ipoteza neuronului afirmă că neuronii sunt unități individuale, separate, care comunică prin contact, nu prin continuitate.

Colorația Nissl este o tehnică de colorare care evidențiază nucleul și corpul Nissl din neuroni, ajutând la identificarea lor în țesutul nervos.

Colorația Golgi este o tehnică de colorare care evidențiază neuronul întreg, inclusiv axoni și dendrite.

Axonii sunt prelungiri lungi ale unui neuron care transmit impulsuri nervoase departe de corpul celular.

Dendritele sunt prelungiri scurte și ramificate ale unui neuron care primesc impulsuri nervoase de la alți neuroni.

Microscopul electronic este un instrument care oferă imagini detaliate ale structurilor celulare, confirmând ipoteza neuronului.

Neuronul este unitatea de bază a sistemului nervos, responsabilă de transmiterea și prelucrarea informațiilor.

Procesul prin care neuronii își formează prelungirile (axoni și dendrite) în timpul dezvoltării sistemului nervos.

O ipoteză care sugerează că neuronii își formează prelungirile urmând pasiv căi deschise, fără o direcție specifică.

Formațiuni conice la capătul axonilor în dezvoltare, considerate a fi implicate în ghidarea creșterii axonilor.

O ipoteză care sugerează că conurile de creștere ale axonilor sunt atrase de substanțe chimice specifice eliberate de alți neuroni.

O ipoteză, bazată pe chemotaxia neuronilor in dezvoltare, care precizează că procesele neuronilor sunt ghidate de semnale chimice specifice, atrăgând unele și respingând altele.

Un experiment realizat de Roger Sperry in care nervul optic al unei broaște a fost secționat și apoi a fost permis să se regenereze.

Nervul care leagă ochiul de creier și transmite informațiile vizuale la creier.

Un model animal utilizat în experimente de cercetare pentru a studia anumite procese.

Luigi Galvani a demonstrat că stimularea electrică a nervilor la broaște provoacă contracții musculare. Această descoperire a evidențiat rolul electricității în funcționarea sistemului nervos.

Gustav Fritsch și Eduard Hitzig au arătat că stimularea electrică a cortexului frontal la câini produce contracții musculare. Această descoperire a stabilit cortexul ca fiind implicat în controlul mișcărilor.

Santiago Ramón y Cajal, prin legea sa a polarizării dinamice, a intuit că informația circulă unidirecțional dinspre dendrite spre axonul neuronului.

Charles Sherrington, prin studierea reflexelor motorii, a observat o întârziere între stimularea nervului și răspunsul muscular. Această întârziere a sugerat existența unor discontinuități între neuroni, pe care el le-a numit sinapse.

George Emil Palade și Simon Palay au confirmat existența sinapselor prin observații microscopice electronice. Au identificat vezicule în regiunea presinaptică, sugerând că acestea conțin substanțe chimice de transmitere a semnalului.

Otto Loewi a demonstrat experimental că transmiterea semnalelor nervoase implică substanțe chimice. El a observat că stimularea nervului vag scade frecvența cardiacă datorită eliberării de substanțe chimice.

Transmiterea semnalelor prin sistemul nervos se realizează prin două etape: o etapă electrică, prin neuron, și o etapă chimică, la nivelul sinapselor.

Sinapsa este o joncțiune specializată dintre doi neuroni, unde semnalul nervos este transmis chimic. Acest proces implică eliberarea de neurotransmițători, molecule care transmit semnalul.

Substanța care stimulează creșterea celulelor nervoase, descoperită de Rita Levi-Montalcini, contribuind la dezvoltarea neuronilor și la expansia proceselor neuronale.

Capacitatea sistemului nervos de a se modifica și adapta ca răspuns la experiențe, inclusiv învățare, memorie și recuperare după leziuni.

Procesul de formare a neuronilor noi, important pentru dezvoltarea sistemului nervos.

Procesul de formare a sinapselor, punctele de conexiune între neuronii, esențial pentru funcționarea sistemului nervos.

O specie de melc marin utilizată în studiul neuroplasticității pentru simplitatea sa și numărul mic de neuroni, facilitând cartografierea conexiunilor neuronale.

O formă de neuroplasticitate care se referă la întărirea sinapselor active în timpul condiționării, contribuind la formarea memoriei.

Un termen introdus de Ion Minea și Gheorghe Marinescu pentru a descrie modificările morfologice ale neuronilor ca răspuns la stimuli externi, reflectând adaptabilitatea sistemului nervos.

Procesul de învățare prin asocierea unui stimul neutru cu un stimul care provoacă un răspuns automat.