Diplomație și Politica Externă

Politica externă este strategia unei țări, formulată și implementată de Executiv, aprobată de Parlament, pentru a-și atinge obiectivele naționale în contextul interacțiunii externe cu alți actori internaționali.

Diplomatia este o parte esențială a politicii externe și este gestionată de Ministerul Afacerilor Externe.

În politica mondială, diplomația se referă la un proces de interacțiune și comunicare între actorii internaționali care urmăresc rezolvarea situațiilor de criză sau conflict prin negocieri, evitând astfel războiul.

Diplomatia modernă este caracterizată de o creștere a importanței actorilor non-statali, dincolo de statele naționale.

Diplomatia post-modernă implică o creștere a importanței actorilor individuali, cum ar fi experți, cercetători și influenceri, în influențarea politicilor internaționale.

Diplomatia are o istorie lungă, cu rădăcini în Grecia antică, unde „diplōma“ desemna un document care conferea privilegii. Termenul a devenit identificat cu relațiile internaționale în secolul 18.

Diplomatia implică o rețea de ambasade în străinătate, oferind servicii consulare, negocieri, sfaturi politice și obținerea de informații.

Primele înregistrări despre diplomație provin din Mesopotamia, unde exista o comunicare diplomatică între orașele-stat în jurul anului 2850 î.Hr. Akkadiană (babiloniană) a devenit prima limbă diplomatică, folosită ca limbă internațională în Orientul Mijlociu până când a fost înlocuită de aramaică.

Diplomația chineză a început în mileniul I î.Hr., bazându-se pe un sistem tributar in care străinii aduceau omagii conducătorilor chinezi. Această abordare a fost menținută până când colonialismul european a introdus în Asia concepte europene de suveranitate și sfere de influență.

Diplomația indiană a fost sistematizată în Artha-shastra (o lucrare sanscrită) de Kautilya, care a descris relațiile externe bazate pe interesul personal si a codificat diverse strategii diplomatice.

Artha-shastra a clasificat puterea statului în funcție de cinci factori și a identificat patru metode de stat (conciliere, seducție, subversiune și constrângere).

Artha-shastra a propus patru forme de politică de stat: pace, război, nealiniere, alianțe, demonstrații de forță.

Diplomația indiană se bazează pe trei categorii de diplomați: plenipotențiari, trimiși cu o singură misiune și mesageri regali. De asemenea, include agenți consulari pentru gestionarea relațiilor comerciale și spioni pentru colectarea de informații sau subversiune.

Vestitorii au fost primii diplomați în Grecia antică, bucurându-se de protecția zeilor, iar Hermes, mesagerul zeilor, a devenit asociat cu diplomația.

Diplomația greacă se bazează pe vestitori, care au statutul de diplomați și beneficiază de protecție divină.

Hermes, Mesagerul Zeilor, a fost asociat cu diplomația în Grecia antică.

În secolul al XVII-lea, Hugo Grotius a publicat o lucrare importantă, "De Jure Belli ac Pacis", care introduce conceptele de suveranitate statală și egalitatea statelor suverane, elemente esențiale pentru sistemul diplomatic modern.

Cardinalul Richelieu a înființat primul minister modern de externe în Franța în 1626. Acest minister a centralizat politica externă și a asigurat controlul asupra trimișilor diplomatici.

În secolul al XVIII-lea, sistemul diplomatic francez a fost imitat de alte state majore, care au înființat ministere de externe. Ambasadorii trimiși de aceste state erau plenipotențiari, având autoritate să încheie tratate în numele propriei țări.

Înainte de extinderea diplomației moderne, comunicarea diplomatică se baza în principal pe limba latină. Dar ascensiunea Franței ca putere europeană a dus la adoptarea limbii franceze ca limba diplomatică oficială.

Serviciul diplomatic modern a apărut în secolul al XVI-lea, când cancelarul lui Henric al VIII-lea, Thomas Cardinal Wolsey, a creat un serviciu diplomatic englez. Franța a adoptat un sistem similar în secolul al XVI-lea.

Un cod ideal care se aplică tuturor oamenilor, indiferent de origine.

A fost creat prin îmbinarea legilor romane cu conceptul grecesc de drept natural.

Erau specialiști în relațiile internaționale și erau instruiți să fie politicoși, să promoveze comerțul și să colecteze informații.

Bizanțul i-a folosit ca spioni autorizați pentru a obține informații importante pentru politica externă.

Cultura diplomatică bizantină a influențat Imperiul Otoman și Italia Renașterii.

De la sfârșitul secolului al XII-lea, a devenit termenul uzual pentru emisarii cu misiuni diplomatice.

Scrisoare oficială care certifică identitatea și autoritatea unui ambasador.

Majoritatea ambasadelor din Evul Mediu și Renașterea timpurie erau temporare, cu o durată scurtă.

Italia Renastere a jucat un rol major în dezvoltarea sistemului diplomatic modern.

Această perioada a văzut aparitia unor trimiși permanenti, o caracteristică a diplomatiei moderne.

Vestitorii antici, fiind inviolabili, erau canale preferate de comunicare în timpul războaielor, precedând trimişii pentru a asigura trecerea sigură.

Trimişii diplomatici, de obicei cu o vârstă de peste 50 de ani, erau figuri politice proeminente și aleși pe baza abilităților oratorice, având rolul de a influența adunările străine.

Diplomația greacă era sporadică, concentrându-se pe misiuni specifice, în timp ce relațiile comerciale și alte interacțiuni apolitice erau continue.

Proxenii erau cetățeni locali care reprezentau interesele unor orașe-stat străine, având sarcina de a facilita comerțul și de a culege informații.

Roma a preluat și adaptat elementele diplomației grecești, negociind adesea cu reprezentanții zonelor cucerite și acordând autoguvernare parțială prin tratate.

Trimişii romani erau desemnați cu instrucțiuni scrise din partea guvernului, iar pentru misiuni importante se formau legatii (ambasade) conduse de legați (ambasadori).

Legații romani, cetățeni importanți, selectați pentru competențele lor oratorice, erau inviolabili și aveau un rol diplomatic crucial.

Roma a dezvoltat arhive elaborate, cu arhiviști specializați în descifrarea documentelor antice, precedente diplomatice și proceduri oficializate.

Dreptul roman a pus accent pe sfințenia contractelor, devenind baza pentru tratatele internaționale, influențând evoluția diplomației moderne.