Rezolvare Subiecte Europa Medievală PDF

Rezolvare Subiecte Europa Medievală 1.Periodizarea şi izvoarele istoriei Evului Mediu ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU: 1. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a Imperiului Roman (330); 2. împărţirea Imperiului Roman (395); 3. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476); 4. perioada inv...

Rezolvare Subiecte Europa Medievală 1.Periodizarea şi izvoarele istoriei Evului Mediu ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU: 1. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a Imperiului Roman (330); 2. împărţirea Imperiului Roman (395); 3. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476); 4. perioada invaziilor germanice în Apusul Europei (sec. V-VI); 5. invazia arabilor în Europa (începutul secolului VIII). Pentru SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU specialiştii au luat în consideraţie: 1. ocuparea Constantinopolului de către turcii otomani (1453); 2. apogeul Renaşterii (a doua jumătate a secolului XV); 3. marile descoperiri geografice (sfârşitul secolului XV); 4. începutul Reformei (1517); 5. revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului XVI); 6. revoluţia burgheză din Anglia (mijlocul secolului XVII). Evul Mediu Timpuriu – până în secolul al X-lea, Evul Mediu dezvoltat – între secolele al X-lea și al XIII-lea, Evul Mediu târziu – între secolele al XIII-lea și al XV-lea/al XVI-lea. Istoricul francez Jacques Le Goff a susţinut ideea existenţei în Europa a unui EV MEDIU LUNG între secolele IV-XVIII datorită faptului că această epocă istorică se caracterizează prin influenţa nemaiîntâlnită până atunci în Europa, nici după aceea, a creştinismului în societate. În aceste condiţii, „Evul Mediu lung” ar fi caracterizat prin maxima influenţă a creştinismului în societate. Izvoarele în Ev Mediu-scrise Cronicile și analele: sunt relatări cronologice ale faptelor istorice, de obicei scrise de către călugări sau clerici, care înregistrează evenimente importante din istoria unei țări, a unei regiuni sau a unei instituții religioase. Actele și diplomele: sunt documente oficiale emise de autorități politice, religioase sau administrative, care atestă drepturi, privilegii, proprietăți, hotărâri, tratate, alianțe etc. Hagiografiile: sunt biografii ale sfinților sau ale unor persoane considerate exemplare din punct de vedere moral sau religios, care conțin de multe ori elemente miraculoase sau legendare. 1  Memoriile și jurnalele: sunt relatări personale ale unor martori oculari sau participanți la evenimente istorice, care reflectă opiniile, sentimentele și experiențele lor. Corespondența: este schimbul de scrisori între diferite persoane sau instituții, care poate oferi informații despre relațiile politice, diplomatice, culturale, sociale sau intime dintre acestea. Literatura: este creația artistică prin cuvinte, care poate avea diverse forme și genuri, cum ar fi poezia, proza, teatrul, fabula, epopeea, romanul etc. Literatura poate fi o sursă de informații despre mentalități, valori, credințe, imaginar, sensibilitate etc. 2. Evoluţia deosebită a Apusului şi Răsăritului Imperiului Roman de la Diocleţian şi până la finele sec. V: explicaţii Reformele lui Dioclețian: Împăratul Dioclețian (284-305) a inițiat un program de reforme care au vizat consolidarea autorității imperiale, reorganizarea administrativă, fiscală și militară, stabilirea tetrarhiei (conducerea în patru) și persecutarea creștinilor. Aceste reforme au salvat imperiul de la dezintegrare, dar au produs și modificări profunde în societatea romană, care a devenit mai rigidă, mai ierarhizată și mai orientată spre Orient. Constantin cel Mare și creștinismul: Succesorul lui Dioclețian, Constantin cel Mare (306-337), a continuat și desăvârșit reformele acestuia, reunificând temporar imperiul și înfrângându-și rivalii. El a avut o atitudine favorabilă față de creștinism, pe care l-a recunoscut ca religie licită prin edictul de la Mediolanum (313) și l-a sprijinit prin convocarea primului conciliu ecumenic de la Niceea (325). El a fondat și noua capitală a imperiului, Constantinopolul (330), pe locul fostei Byzantion, consolidând influența orientală în imperiu. Divizarea definitivă a imperiului: După moartea lui Constantin, imperiul a fost împărțit între cei trei fii ai săi: Constantin al II-lea, care a primit Apusul, Constans, care a primit centrul, și Constantius al II-lea, care a primit Răsăritul. După o serie de conflicte între frați, Constantius al II-lea a rămas singurul împărat, dar a murit în 361, lăsându-l ca succesor pe vărul 2 său Iulian Apostatul, care a încercat să restaureze păgânismul. După moartea lui Iulian în 363, imperiul a fost condus de o serie de împărați slabi și efemeri, până la Theodosius I (379-395), care a reușit din nou să reunifice imperiul și să impună creștinismul ca religie oficială. La moartea sa în 395, imperiul a fost divizat definitiv în două părți: Imperiul Roman de Apus, condus de fiul său Honorius, și Imperiul Roman de Răsărit, condus de fiul său Arcadius. Declinul Apusului și rezistența Răsăritului: În secolul al V-lea, Imperiul Roman de Apus a intrat într-un proces ireversibil de declin, sub presiunea migrațiilor popoarelor germanice și asiatice, care au străpuns frontierele și s-au așezat în interiorul imperiului, formând regate proprii. Imperiul a pierdut treptat controlul asupra provinciilor și a resurselor, a suferit crize economice, sociale și politice, și a fost slăbit de conflictele interne și de uzurpările militare. Ultimul împărat roman de Apus, Romulus Augustulus, a fost detronat în 476 de către regele ostrogot Odoacru, care a trimis insignele imperiale la Constantinopol, marcând sfârșitul Imperiului Roman de Apus. În schimb, Imperiul Roman de Răsărit a rezistat mai bine atacurilor externe, datorită poziției geografice mai favorabile, resurselor economice mai bogate, coeziunii sociale și politice mai mari, și rolului stabilizator al Bisericii Ortodoxe. Imperiul a reușit să-și apere frontierele de perșii sasanizi, hunii, vandalii și goții, și să-și păstreze unitatea sub conducători energici, precum Arcadius, Theodosius al IIlea, Marcian, Leon I și Zenon. Imperiul Roman de Răsărit a supraviețuit până în 1453, când a fost cucerit de turcii otomani. 3.Marile migraţii (sec. IV-VI): cauze; goţii; hunii; urmări pentru Europa apuseană Marile migraţii au fost un fenomen istoric complex, care a implicat deplasarea unor popoare din Europa, Asia și Africa de Nord, în special în secolele IV-VI. Printre cauzele acestui fenomen se numără: 3  Presiunea politică și militară a unor imperii sau popoare puternice, cum ar fi Imperiul Roman, Imperiul Sasanid, Imperiul Hunilor, etc. Motive economice, legate de căutarea unor resurse, terenuri, prăzi sau oportunități de comerț. Motive sociale, legate de conflicte interne, rivalități, alianțe sau aspirații de independență. Motive demografice, legate de creșterea populației, insuficiența pământurilor sau pășunilor, sau efectele unor calamități naturale sau epidemii. Motive climatice, legate de schimbările de temperatură, secetă, inundații sau alte fenomene meteorologice. Printre popoarele care au participat la marile migrații se numără: Goții, un popor germanic, care s-au împărțit în două ramuri: vizigoții și ostrogoții. Ei au migrat din sudul Scandinaviei spre nordul Mării Negre, unde au intrat în contact și conflict cu Imperiul Roman. Sub presiunea hunilor, ei au cerut azil romanilor la sud de Dunăre, dar au fost tratați cu nedreptate și au declanșat o revoltă. Ei au învins armata romană la Adrianopol în 378 și au devastat Balcanii și Grecia. Sub conducerea lui Alaric, ei au cucerit și jefuit Roma în 410. Ulterior, ei s-au stabilit în Galia și Spania, unde au fondat regate vizigote. Ostrogoții au fost supuși de huni și au participat la bătălia de la Câmpiile Catalaunice în 451, alături de romani și vizigoți, împotriva lui Attila. După moartea acestuia, ei s-au eliberat de dominația hunilor și au primit de la împăratul roman de răsărit un teritoriu în Panonia. Sub conducerea lui Teodoric, ei au invadat Italia și au înființat un regat ostrogot, care a fost distrus de bizantini în secolul al VI-lea. Hunii, un popor de origine mongolă sau turcică, care au migrat din Asia Centrală spre Europa de Est, în secolul al IV-lea. Ei au supus sau alungat alte popoare, cum ar fi alanii, goții, gepizii, etc. Ei au format un imperiu vast, care se întindea de la Volga la Rin, sub conducerea lui Attila, supranumit ,Biciul lui Dumnezeu". Ei au atacat Imperiul Roman de Apus și de Răsărit, dar au fost opriți de o coaliție de romani și germani la Câmpiile Catalaunice în 451 și de papa Leon 4 I în 452. După moartea lui Attila în 453, imperiul hunilor s-a destrămat în urma unor răscoale și lupte interne. Urmări pentru Europa apuseană, marile migrații au avut efecte profunde asupra continentului, cum ar fi: Destrămarea unității politice, culturale și lingvistice a Imperiului Roman de Apus, care a fost invadat și împărțit de diferite popoare germanice, care au fondat regate independente sau semi-independente. Formarea unor popoare și limbi noi, prin amestecul și sinteza dintre elementele romane și germanice, dar și prin influența altor popoare, cum ar fi celtii, slavii, hunii, etc. Astfel, au apărut popoarele romanice (francezi, italieni, spanioli, portughezi, etc.), germanice (germani, englezi, olandezi, etc.), sau slave (polonezi, cehi, slovaci, etc.). Apariția unei noi societăți, bazate pe relațiile feudale, în care puterea politică era fragmentată și descentralizată, iar rolul Bisericii creștea. Societatea medievală era împărțită în trei ordine: nobilimea, clerul și țărănimea. Cultura și arta se inspirau din moștenirea romană, dar și din tradițiile germanice și creștine. 4.Regatul ostrogot din Italia: domnia lui Theodoric Anul 493: Cucerirea Italiei. Theodoric îl învinge pe Odoacru, regele erul al Italiei, după un asediu de trei ani al Ravenei, capitala acestuia. Theodoric îl ucide pe Odoacru și își stabilește propria sa capitală la Ravenna. El devine rege al ostrogoților și al italienilor, cu recunoașterea împăratului bizantin Anastasiu I. Anii 493-511: Consolidarea puterii. Theodoric își extinde autoritatea asupra altor popoare germanice din Italia, precum vizigoții, burgunzii și francii. El menține o politică de toleranță religioasă între arienii ostrogoți și catolicii italieni. El promovează restaurarea monumentelor romane, construcția de noi edificii și sprijinirea culturii latine. El încurajează comerțul și agricultura și îmbunătățește sistemul fiscal și juridic. 5  Anii 511-526: Conflictul cu Bizanțul. Relațiile dintre Theodoric și împăratul bizantin Iustin I se deteriorează din cauza diferențelor religioase și politice. Theodoric încearcă să-și apere interesele în Balcani și în Galia, unde își instalează rudele ca regi ai vizigoților și burgunzilor. El se confruntă cu rebeliuni ale catolicilor din Italia, pe care îi persecută și îi execută pe unii dintre liderii lor, cum ar fi filosoful Boethius și papa Ioan I. Anul 526: Moartea lui Theodoric. Theodoric moare la Ravenna, la vârsta de 71 de ani, lăsându-și nepotul Athalaric ca succesor, sub regența mamei sale, Amalasuntha. Moartea lui Theodoric marchează începutul declinului regatului ostrogot din Italia, care va fi distrus de invazia bizantină condusă de generalul Belisarius, în timpul războiului gotic (535-554). 5.Spania vizigotă: organizarea regatului; atitudinea faţă de evrei Organizarea regatului: Regatul vizigot a fost fondat în secolul al Vlea de către goții care au invadat Peninsula Iberică după prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Capitala regatului a fost stabilită la Toledo, iar teritoriul său cuprindea cea mai mare parte a Spaniei și a Portugaliei actuale, precum și o porțiune din sudul Franței. Regatul vizigot a fost marcat de instabilitate politică, deoarece succesiunea regală nu era clară și de multe ori se recurgea la asasinate sau răscoale pentru a schimba conducătorul. Regii vizigoți au încercat să realizeze o sinteză între elementele romane și germanice, adoptând legi, instituții și obiceiuri de la ambele popoare. Ei au promovat și o alianță cu Biserica Catolică, convertindu-se la creștinismul ortodox în 587, sub regele Reccared, și sprijinind organizarea de concilii și sinode pentru a reglementa problemele religioase și sociale. Atitudinea față de evrei: Regatul vizigot a avut o politică de intoleranță și persecuție față de evrei, deoarece aceștia erau considerați o amenințare pentru unitatea religioasă și autoritatea regală. Evreii erau acuzați de a fi complici ai invaziilor arabe și de a practica ritualuri blasfematoare sau criminale. Legile vizigote au impus evreilor restricții privind proprietatea, căsătoria, funcțiile 6 publice, libertatea de cult și chiar viața. Unele legi au ordonat convertirea forțată a evreilor la creștinism, sub amenințarea confiscării bunurilor, exilului sau morții. Mulți evrei au fost botezați cu forța, dar au continuat să își păstreze credința și obiceiurile în secret, fiind numiți “cripto-evrei” sau “marrani”. Alții au fugit din regat sau au rezistat prin revolte sau alianțe cu musulmanii. 6.Italia de la jumătatea sec. VI şi până în 774: organizarea posesiunilor longobarde; exarhatul Ravennei Posesiunile longobarde: Longobarzii au fost un popor germanic care a invadat Italia în 568, profitând de slăbiciunea Imperiului Roman de Răsărit după războiul cu ostrogoții. Ei au cucerit o mare parte din nordul și centrul Italiei, formând un regat cu capitala la Pavia. Regatul era împărțit în ducate, conduse de duci cu o mare autonomie față de rege. Ducatele principale erau: Austria, Neustria, Toscana, Spoleto și Benevento. Longobarzii au adoptat inițial arianismul, dar au trecut treptat la catolicism sub influența reginei Teodolinda și a papalității. Regatul longobard a fost cucerit de Carol cel Mare în 774, care a preluat titlul de rege al longobarzilor și a păstrat instituțiile lor. Exarhatul Ravennei: Exarhatul a fost o provincie bizantină în Italia, creată în 584 de împăratul Mauriciu, care a numit un exarh ca guvernator civil și militar. Exarhatul cuprindea Ravenna, Istria, Veneția, Roma, Romagna, Napoli, Genova, Calabria și Apulia. Exarhatul era amenințat de longobarzi, care au ocupat temporar Ravenna în 751, dar și de papi, care își revendicau autonomia față de Constantinopol. Exarhatul a dispărut în 751, când Pepin cel Scurt, regele francilor, a cucerit Ravenna și a donat teritoriul său papei, formând baza Statului Papal. 7.Islamul: începuturi şi impact asupra Europei Originea islamului: Islamul este o religie monoteistă fondată de Muhammad (sau Mahomed), un profet arab născut în Mecca în anul 569. 7 Muhammad a primit revelații divine de la Allah, pe care le-a transmis în Coran, cartea sacră a islamului. Muhammad a predicat islamul în Mecca și Medina, unde a format o comunitate de credincioși numită umma. După moartea sa în 632, succesorii săi, numiți califi, au continuat să răspândească islamul prin cuceriri militare și misionarism. Expansiunea islamică: În secolul al VII-lea, islamul s-a extins rapid în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia Centrală, înfrângând Imperiul Bizantin și Imperiul Persan Sasanic. În secolul al VIII-lea, musulmanii au invadat și o parte din Europa, ocupând Spania, Portugalia, Sicilia și Corsica. Ei au fost opriți de francii conduși de Carol Martel la Bătălia de la Poitiers în 732. În secolele următoare, islamul s-a mai răspândit în India, China, Indonezia și Africa Subsahariană. Impactul asupra Europei: Islamul a avut un impact profund asupra culturii, istoriei și civilizației europene. Musulmanii au adus în Europa științe, matematică, filosofie, medicină, arhitectură, artă și literatură din lumea islamică, contribuind la Renașterea europeană. Ei au facilitat și comerțul și schimburile culturale între Europa și Orient. Ei au provocat și conflicte și rivalități politice și religioase cu creștinii, care au dus la Cruciade, Reconquista și Războaie Otomane. Ei au influențat și formarea unor popoare și națiuni europene, precum spaniolii, portughezii, sicilienii, normanzii și rusii. 8.Normanzii şi impactul lor asupra Europei Originea și expansiunea normanzilor: Normanzii erau descendenți ai vikingilor care s-au stabilit în nordul Franței, în regiunea numită Normandia. Ei au adoptat limba și cultura franceză, dar și-au păstrat spiritul aventuros și militar. Au cucerit Anglia în 1066, sub conducerea lui William Cuceritorul, și au fondat o dinastie regală care a influențat istoria și cultura britanică. Au participat și la cruciade, stabilindu-se în sudul Italiei, Sicilia și Orientul Apropiat. Contribuții culturale și artistice: Normanzii au fost creatori de artă și arhitectură, dezvoltând stilul romanic și introducând elemente 8  gotice. Au construit castele, catedrale, mănăstiri și palate, precum Turnul Londrei, Abația Westminster, Catedrala din Rouen sau Palatul Roger din Palermo. Au promovat literatura și istoriografia, scriind cronici, poeme și romane, precum Cântecul lui Roland, Cronica anglo-saxonă sau Tapiseria de la Bayeux. Au încurajat și schimburile culturale și lingvistice între diferite popoare și regiuni ale Europei. Rol politic și militar: Normanzii au fost actori importanți în politica și războaiele medievale, având o organizare feudală și o cavalerie puternică. Au fost aliați sau rivali ai altor regate și imperii, precum Franța, Germania, Bizanț, Papalitatea sau statele cruciate. Au fost implicați în conflicte precum Războiul de 100 de Ani, Războiul Civil Anarhia, Războiul celor Două Roze sau Războiul Investiturii. Au avut și un rol de apărare și de extindere a creștinismului, luptând împotriva musulmanilor, păgânilor și ereticilor. 9.Britania sub anglo-saxoni (sec. V-X): formarea regatelor; organizare; lupte pentru supremaţie Migrația și cucerirea anglo-saxonă. După retragerea administrației și armatei romane din Britannia în 407, populațiile celte s-au reorganizat în civitates pentru a se apăra de invaziile triburilor germanice ale anglilor, saxonilor și iuților. Acestea au ocupat treptat cea mai mare parte a insulei, întemeind câteva regate, cum ar fi Kent, Sussex, Essex, Wessex, Mercia, East Anglia și Northumbria. Populația celtă și-a păstrat independența numai în părțile de vest ale Britanniei, Scoția și Irlanda. Organizarea politică și socială. Regatele anglo-saxone erau conduse de regi aleși de egali ai lor, care guvernau cu ajutorul unei adunări de bătrâni (witan). Regii aveau atribuții militare, legislative, judiciare și religioase. Societatea era divizată în patru clase: nobilii (earl sau ealdormen), războinicii liberi (thegn), țăranii liberi (ceorl) și sclavii (laet). Unitatea administrativ-teritorială de bază era comitatul (shire), format din mai multe sate (township), grupate în sute (hundred). Comitatul era condus de un reprezentant al regelui (shire revee sau sheriff). Lupte pentru supremație și amenințarea vikingă. Regatele anglosaxone au fost implicate în conflicte frecvente pentru dominația asupra insulei. Cel mai puternic regat a fost inițial Kent, apoi 9 Northumbria, apoi Mercia, iar în cele din urmă Wessex. Începând cu secolul al VIII-lea, Britannia a fost atacată de vikingi, care au jefuit și cucerit teritorii, amenințând existența regatelor anglo-saxone. Regele Alfred cel Mare al Wessexului a reușit să oprească înaintarea vikingă și să recucerească o parte din terenurile pierdute, stabilind granița dintre domeniile engleze și cele daneze la râul Thames. Urmașii săi au continuat politica de expansiune și unificare a Angliei sub o singură coroană. În 1016, însă, regele danez Knut cel Mare a cucerit Anglia și a unit-o cu Danemarca și Norvegia. După moartea sa, Anglia a revenit sub stăpânirea anglo-saxonă, până la invazia normandă din 1066. 10.Regatul franc de la Clovis la Dagobert: evoluţie politică Clovis (481-511): a unificat triburile francilor salieni și ripuari, a cucerit nordul Galiei de la romanii conduși de Siagrius, a învins vizigoții arieni la Vouille și a anexat teritoriile lor de la nord de Pirinei, a supus alamanii și thuringienii, s-a convertit la creștinism în rit catolic și a fost recunoscut ca aliat de către biserica romană și împăratul bizantin. Diviziunea regatului (511-558): după moartea lui Clovis, regatul său a fost împărțit între cei patru fii ai săi: Childebert I (Paris), Chlodomer (Orléans), Chlothar I (Soissons) și Theuderic I (Reims). Aceștia au continuat expansiunea teritorială în Burgundia, Provența și Bavaria, dar au fost și implicați în conflicte interne și alianțe schimbătoare. După moartea celorlalți frați, Chlothar I a reunit întregul regat sub autoritatea sa în 558. Reîmpărțirea regatului (561-613): după moartea lui Chlothar I, regatul a fost din nou divizat între cei patru fii ai săi: Sigebert I (Austrasia), Chilperic I (Neustria), Guntram (Burgundia) și Charibert I (Aquitania). Aceștia au fost implicați în războaie civile, intrighe și asasinate, influențați de soțiile lor, Brunhilda și Fredegunda. În același timp, regatul a fost atacat de bretoni, saxoni, avari și longobarzi. După moartea lui Charibert I, Aquitania a fost împărțită între ceilalți frați. După moartea lui Chilperic I, Neustria a fost moștenită de fiul său, Clotaire II. După moartea lui Sigebert I, Austrasia a fost moștenită de fiul său, Childebert al II-lea, care a 10  primit și Burgundia după moartea lui Guntram. După moartea lui Childebert al II-lea, regatul său a fost împărțit între fiii săi, Theuderic al II-lea (Burgundia și Austrasia) și Theudebert al II-lea (Austrasia și Neustria). După moartea acestora, Clotaire al II-lea a reunit din nou întregul regat sub autoritatea sa în 613. Restaurarea regatului (613-639): Clotaire al II-lea a reorganizat administrația regală, a convocat un conciliu la Paris pentru a reglementa relațiile cu biserica, a încheiat un tratat de pace cu longobarzii și a respins invaziile bretonilor și saxonilor. După moartea sa în 629, a fost succedat de fiul său, Dagobert I, care a fost ultimul rege merovingian puternic și popular. El a menținut unitatea regatului, a extins granițele în Spania, Germania și Slavonia, a sprijinit cultura și arta, a protejat săracii și a fost venerat ca sfânt după moartea sa în 639. 11.Regatul franc sub Merovingieni: organizare (finele sec. V- finele sec. VII) Structura politică: Regatul franc era format din mai multe regate mai mici, conduse de regi sau regenți din familia merovingiană. Aceștia își împărțeau puterea cu marii nobili, numiți maiori domus, care aveau autoritate asupra provinciilor numite ducate sau comitate. Regii merovingieni aveau rolul de a apăra regatul de invazii, de a menține ordinea și de a convoca adunări generale ale francilor, numite campus. Structura socială: Societatea francă era împărțită în trei ordine: nobilimea, clerul și țăranii. Nobilimea era formată din războinici care dețineau pământuri și aveau obligația de a lupta pentru rege. Clerul era format din preoți și călugări care se ocupau de viața religioasă și de educația culturală. Țăranii erau majoritatea populației și se ocupau de agricultură și meșteșuguri. Ei erau supuși unor taxe și servicii față de nobili și de biserică. Structura economică: Economia francă era bazată pe agricultură și pe schimbul de produse. Moneda era rar folosită și avea o valoare redusă. Principalele culturi erau grâul, orzul, ovăzul, leguminoasele și vița de vie. Creșterea animalelor era și ea importantă, mai ales a oilor, boilor, porcilor și cailor. Meșteșugurile erau practicate în sate 11 sau în mănăstiri, unde se produceau țesături, ceramică, metalurgie, pielărie, etc. Comerțul era limitat la nivel local sau regional, fiind îngreunat de lipsa drumurilor și de nesiguranța călătoriilor. 12.Ascensiunea Carolingienilor: genealogie, primii reprezentanţi (sec. VII741) Carolingienii: o dinastie de regi franci care a domnit între secolele VIII-X în Europa de Apus, fondată de Carol Martel (714-741), primul majordom de palat care a exercitat puterea efectivă în regatul franc. Genealogia Carolingienilor: descendenți din Arnulf de Metz (582640), episcop de Metz și sfânt, și Pipin de Landen (580-640), majordom de palat al Austrasiei sub regele Dagobert I. Cei doi au fost strămoșii a două ramuri ale familiei: Arnulfingii și Pipinizii, care s-au unit prin căsătoria dintre Ansegisel, fiul lui Arnulf, și Begga, fiica lui Pipin. Primii reprezentanți ai Carolingienilor: Pipin de Herstal (635-714), fiul lui Ansegisel și Begga, a fost majordom de palat al Austrasiei și apoi al Neustriei și Burgundiei, unind toate regatele francilor sub autoritatea sa. A înfrânt pe avari, frizii și alamani, consolidând puterea francă în Europa. Carol Martel (688-741), fiul nelegitim al lui Pipin de Herstal, i-a succedat ca majordom de palat după moartea acestuia și a înăbușit revolta nobililor franci și a regelui Childeric al III-lea. A obținut o victorie decisivă împotriva arabilor la Poitiers în 732, salvând Europa de Apus de invazia islamică. A sprijinit reforma bisericii și a întemeiat mănăstiri. A fost tatăl lui Pipin cel Scurt și bunicul lui Carol cel Mare. 13.Pepin cel Scund şi tranziţia puterii regale Pepin cel Scund a fost fiul lui Carol Martel, primul conducător al dinastiei Carolingiene, care a domnit asupra francilor în calitate de majordom de palat. 12  Pepin cel Scund a preluat puterea de la tatăl său în 741 și a reușit să își impună autoritatea asupra tuturor regatelor francilor, eliminându-i pe rivalii săi și pe ultimii regi merovingieni, care erau doar niște marionete. Pepin cel Scund a fost primul rege franc care a fost uns cu ulei sfânt, în 751, de către episcopul Bonifaciu, cu acordul papei Zaharia. Acest gest a marcat o alianță strânsă între monarhia francă și papalitate, care avea să dureze secole de-a rândul. Pepin cel Scund a fost un rege activ și energic, care a întreprins mai multe campanii militare pentru a-și apăra și extinde teritoriile. A cucerit Aquitania, Bavaria, Alemannia și a intervenit în Italia pentru a-l ajuta pe papa Ștefan al II-lea împotriva longobarzilor. A fost tatăl lui Carol cel Mare, cel mai faimos rege carolingian. 14.Organizarea şi limitele imperiului carolingian Organizarea imperiului: Imperiul carolingian a fost structurat pe baza unor unități administrative numite comitate, conduse de comiți, care aveau atribuții militare, judiciare și fiscale. Comiții erau supravegheați de missi dominici, trimiși ai împăratului, care aveau rolul de a controla respectarea legilor și de a raporta situația din teritoriu. Împăratul era asistat de o curte regală, formată din apropiați și consilieri, care îl însoțeau în deplasările sale prin imperiu. Imperiul a fost divizat în patru regate, conduse de fiii lui Ludovic cel Pios, după Tratatul de la Verdun din 843. Limitele imperiului: Imperiul carolingian s-a extins de la Atlantic până la Elba, și de la Marea Nordului până la nordul Italiei și Pirinei. A cuprins teritorii din actuala Franță, Germania, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Elveția, Austria și alte state. A avut ca vecini pe musulmanii din Spania, pe slavii și avarii din est, pe normanzii din nord și pe bizantinii din sud-est. Amenințări și declin: Imperiul carolingian a fost supus unor atacuri din partea normanzilor, care au jefuit și distrus orașe și mănăstiri de pe coasta atlantică și de pe Sena. De asemenea, a fost afectat de rivalitățile dintre fiii lui Ludovic cel Pios, care s-au luptat pentru putere și au fragmentat imperiul. Ultimul împărat carolingian, Carol 13 cel Gras, a fost detronat în 887, iar imperiul a fost împărțit în mai multe regate independente. 15.Anul 800 şi Renovatio Romani Imperii: perspective (Carol cel Mare; papalitatea; reacţia Bizanţului) Contextul istoric: În anul 800, papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat al romanilor, restabilind astfel titlul imperial în Occident după mai mult de trei secole de la căderea Imperiului Roman de Apus. Acest act a fost o recunoaștere a puterii politice și militare a regatului franc, care se întindea de la Atlantic până la Elba și de la Marea Nordului până la nordul Italiei. Motivațiile papalității: Papa Leon al III-lea a avut nevoie de sprijinul lui Carol cel Mare pentru a-și apăra autoritatea și siguranța în fața opoziției unor nobili romani, care îl acuzaseră de diverse infracțiuni și îl atacaseră fizic. Prin încoronarea lui Carol, papa a vrut să creeze o alianță solidă cu cel mai puternic conducător creștin din Europa și să-și afirme rolul de arbitru suprem al lumii occidentale. Semnificația renovatio Romani imperii: Încoronarea lui Carol cel Mare a reprezentat o pretenție de a restaura unitatea și continuitatea Imperiului Roman, dar și o afirmare a independenței și superiorității Occidentului față de Imperiul Bizantin, care se considera singurul moștenitor legitim al Romei. De asemenea, a fost o expresie a concepției carolingiene despre relația dintre puterea temporală și cea spirituală, care presupunea o colaborare armonioasă între împărat și papă, dar și o subordonare a acestuia din urmă față de primul. Reacția Bizanțului: Împăratul bizantin Constantin al VI-lea a respins încoronarea lui Carol cel Mare ca o uzurpare a titlului imperial și o amenințare la adresa drepturilor și intereselor sale în Italia și în Balcani. După mai mulți ani de negocieri diplomatice, s-a ajuns la un compromis în 812, prin care bizantinii au recunoscut titlul imperial al lui Carol, dar nu și calificativul de “roman”, rezervându-l pentru ei înșiși. 16.Regatul franc de la domnia lui Ludovic cel Pios la tratatul de la Verdun (814-848) 14  Ludovic cel Pios, fiul și succesorul lui Carol cel Mare. Ludovic a moștenit un imperiu vast și unitar, pe care a încercat să-l consolideze prin reforme religioase, administrative și militare. A fost încoronat împărat al romanilor în 813 și a fost recunoscut de papalitate ca protector al Bisericii. A avut trei soții și nouă copii, dintre care patru fii legitimi: Lothar, Pepin, Ludovic și Carol. Diviziunea imperiului și răscoalele fiilor lui Ludovic. Ludovic a împărțit imperiul între fiii săi încă din timpul vieții sale, dar a modificat de mai multe ori planul de succesiune, provocând nemulțumirea și rivalitatea dintre ei. Fiii săi s-au revoltat de trei ori împotriva tatălui lor, acuzându-l de favoritism și de încălcarea jurămintelor. Ultima răscoală, din 833, a dus la capturarea și umilirea lui Ludovic la Colmar, unde a fost forțat să se dezică de titlul imperial. Restaurarea și moartea lui Ludovic cel Pios. Ludovic a fost eliberat în 834 de către aliații săi loiali și a reușit să-și recupereze autoritatea asupra imperiului. A reorganizat din nou împărțirea teritoriilor între fiii săi, lăsându-i pe Lothar și Pepin cu părți mai mici, iar pe Ludovic și Carol cu părți mai mari. A murit în 840, lăsând imperiul într-o stare de instabilitate și conflict. Tratatul de la Verdun și sfârșitul unității imperiului. După moartea lui Ludovic cel Pios, fiii săi au intrat în război pentru controlul asupra imperiului. Lothar, cel mai mare, revendica dreptul la întregul imperiu, în timp ce Ludovic și Carol se aliau împotriva lui. Bătălia de la Fontenoy, din 841, a fost decisivă pentru victoria coaliției lui Ludovic și Carol. Lothar a fost obligat să accepte tratatul de la Verdun, din 843, care a împărțit imperiul în trei regate: Francia Orientală pentru Ludovic, Francia Occidentală pentru Carol și Francia Mijlocie pentru Lothar. Acest tratat a consacrat sfârșitul unității politice și culturale a imperiului carolingian și a pus bazele formării statelor naționale din Europa. 18.„Renaşterea” carolingiană: direcţiile reformei ecleziastice; principalii reprezentanţi de la Bonifaciu la Benedict de Aniane „Renaşterea” carolingiană a fost un proces de revitalizare culturală, artistică şi religioasă care a avut loc în Europa de Apus sub patronajul 15 regilor şi împăraţilor dinastiei carolingiene, între secolele VIII şi IX. Unul dintre aspectele importante ale acestui proces a fost reforma ecleziastică, care a vizat atât organizarea internă a Bisericii, cât şi rolul său în societatea medievală. Reforma ecleziastică a avut mai multe direcţii, printre care: Reforma liturgică, care a urmărit unificarea practicilor şi ritualurilor religioase în întregul imperiu, după modelul Bisericii de la Roma. Sau elaborat noi cărţi liturgice, precum sacramentarul, antifonarul şi lecţionarul, care au fost difuzate în toate bisericile. S-au încurajat şi dezvoltat şi alte forme de exprimare artistică, cum ar fi muzica sacra, arhitectura şi arta decorativă. Reforma monahală, care a avut ca scop restaurarea disciplinei şi austerităţii în viaţa călugărească, după regulile stabilite de Sfântul Benedict de Nursia. S-au impus noi norme de conduită şi de organizare a mănăstirilor, care au devenit centre de cultură şi de misiune. S-au înfiinţat şi noi ordine monahale, cum ar fi cea a benedictinilor reformaţi de Benedict de Aniane, care a fost recunoscută ca ordinea oficială a imperiului. Reforma clerului secular, care a vizat îmbunătăţirea pregătirii şi a moralităţii preoţilor care slujeau în parohii. S-au impus reguli de celibat, de respectare a ierarhiei ecleziastice şi de combatere a simoniei şi a ereziilor. S-au organizat şcoli episcopale şi capitulare, unde clericii erau instruiţi în disciplinele teologice şi umaniste, precum Biblia, patristica, gramatica, retorica şi logica. Printre principalii reprezentanţi ai reformei ecleziastice din perioada carolingiană se numără: Bonifaciu (c. 675-754), episcop de Mainz şi apostol al Germaniei, care a organizat Biserica din teritoriile cucerite de franci şi a convocat mai multe concilii pentru a stabili normele de disciplină şi de credinţă. A fost ucis de păgânii frizoni în timpul unei misiuni de evanghelizare. Alcuin de York (c. 735-804), consilier al lui Carol cel Mare şi principalul promotor al renaşterii culturale. A fost directorul şcolii palatine de la Aachen, unde a format o generaţie de învăţaţi şi de 16  reformatori. A scris numeroase opere de teologie, filosofie, gramatică, poezie şi corespondenţă. Benedict de Aniane (c. 750-821), fondatorul ordinului benedictin reformat şi principalul organizator al reformei monahale. A fost consilier al lui Ludovic cel Pios şi a convocat mai multe concilii pentru a impune regulile sale de viaţă monahală. A fost un mare colecţionar de texte patristice şi liturgice. 19.Destrămarea imperiului carolingian (848-888) Diviziunea imperiului: după moartea lui Ludovic cel Pios (840), fiii săi s-au luptat pentru succesiune, provocând războaie civile și slăbind autoritatea imperială. În 843, prin Tratatul de la Verdun, imperiul a fost împărțit în trei părți: Francia Occidentală, Francia Orientală și Lotharingia (teritoriul dintre Rin și Alpi). Această diviziune a marcat începutul formării statelor naționale din Europa de Apus. Invaziile externe: în secolele IX-X, imperiul carolingian a fost asaltat de mai multe popoare străine, care au profitat de slăbiciunea sa politică și militară. Printre acestea se numără vikingii (sau normanzii), care au atacat de pe mare coastele și râurile, jefuind și distrugând orașe, mănăstiri și biserici; sarazinii (sau musulmanii), care au invadat sudul Franției și nordul Italiei, amenințând poziția papalității; și maghiarii (sau ungurii), care au pătruns din est, devastând teritoriile din Germania și Italia. Feudalizarea societății: în fața pericolului invaziilor și a lipsei de protecție din partea autorității centrale, populația s-a refugiat sub patronajul unor mari proprietari de pământ, care aveau resurse și armate proprii. Astfel, s-a dezvoltat un sistem de relații personale și ierarhice între seniori și vasali, bazat pe acordarea și primirea de beneficii (feude), în schimbul unor obligații reciproce de fidelitate, serviciu militar și consiliu. Acest sistem a dus la fragmentarea puterii politice și la autonomia locală a seniorilor feudali, care își exercitau autoritatea asupra țăranilor dependenți (servi sau iobagi). Declinul cultural și religios: destrămarea imperiului carolingian a însemnat și sfârșitul renașterii culturale și religioase inițiate de Carol cel Mare și continuată de urmașii săi. Învățământul, arta, literatura și 17 știința au intrat într-o perioadă de decădere, marcată de analfabetism, ignoranță și superstiție. Biserica a fost afectată de corupție, nepotism și imoralitate, pierzând din prestigiu și autoritate. Reformele ecleziastice au fost împiedicate de amestecul puterii laice, care numea și controla episcopii și abatele. 20.„Restauraţia” ottoniană (936-1002) Context: După destrămarea Imperiului Carolingian, regatul Germaniei a fost divizat între diverși conducători locali, care se confruntau pentru putere și resurse. În 919, Henric I, ducele de Saxonia, a fost ales rege al Germaniei de către nobilimea germană, începând astfel dinastia saxonă sau ottoniană. Obiective: Henric I și succesorii săi, Otto I, Otto II și Otto III, au urmărit să restabilească autoritatea regală în Germania, să extindă granițele regatului, să apere creștinismul de invaziile maghiare și slave, și să revendice titlul imperial roman, ca moștenitori ai lui Carol cel Mare. Realizări: Regele Otto I a învins armata maghiară la Lechfeld în 955, punând capăt amenințării lor asupra Europei centrale. A consolidat alianța cu Biserica, sprijinind reforma monahală și numind episcopi loiali ca administratori ai teritoriilor sale. A intervenit în Italia, unde a fost încoronat împărat roman de către Papa Ioan al XIIlea în 962, fondând astfel Sfântul Imperiu Roman. Otto II și Otto III au continuat politica tatălui lor, încercând să mențină unitatea imperiului și să promoveze o cultură comună europeană, inspirată de idealul renascentist ottonian. Dificultăți: Dinastia ottoniană s-a confruntat cu numeroase provocări, cum ar fi rivalitatea cu regatul Franței, opoziția unor duci germani și italieni, conflictele cu papalitatea și cu Imperiul Bizantin, și dificultatea de a controla un teritoriu vast și divers. După moartea lui Otto III în 1002, imperiul a intrat într-o perioadă de instabilitate și declin. 21.Economia medievală: agricultura (unelte, tehnici agricole, culturi, productivitate) 18  Rolul agriculturii: Agricultura a fost baza economiei medievale, asigurând hrana și materiile prime pentru celelalte activități. Majoritatea populației trăia în mediul rural și se ocupa de cultivarea pământului, fie ca țărani dependenți de un senior feudal, fie ca mici proprietari liberi. Uneltele și tehnicile agricole: Agricultura medievală a cunoscut o serie de inovații tehnice care au îmbunătățit productivitatea și diversitatea culturilor. Printre acestea se numără plugul cu fier, care permitea ararea solurilor grele, jugul pentru boi sau cai, care facilita tracțiunea animală, morile de apă sau de vânt, care asigurau energia mecanică pentru măcinarea cerealelor, și sistemul de rotație trienală, care reducea suprafața lăsată necultivată și alterna culturile de primăvară și de toamnă. Culturile și productivitatea: Principalele culturi agricole din Evul Mediu au fost cerealele (grâu, orz, ovăz, secară), leguminoasele (mazăre, fasole, linte), plantele textile (in, cânepă, bumbac), plantele aromatice și medicinale (mentă, salvie, rozmarin, lavandă), și vița de vie și măslinii în zonele mediteraneene. Productivitatea agricolă a variat în funcție de condițiile climatice, de calitatea solului, de organizarea socială și de nivelul tehnic. În general, se estimează că randamentul mediu al cerealelor era de 2-3 boabe recoltate pentru fiecare bob semănat, ceea ce era insuficient pentru a susține o creștere demografică susținută. 22.Economia medievală: comerţ, mijloace de transport şi căi de comunicaţie Comerțul: a cunoscut o dezvoltare semnificativă în secolele XI-XIII, datorită creșterii demografice, diversificării producției, îmbunătățirii tehnicii și a monedei. Comerțul se desfășura atât la nivel local, cât și la nivel regional și internațional, prin intermediul târgurilor, piețelor și orașelor. Principalele produse comerciale erau cerealele, vinul, uleiul, sarea, mirodeniile, mătasea, lâna, blănurile, metalele, pietrele prețioase, textilele, armele, cărțile etc. 19  Mijloace de transport: cele mai folosite erau transportul fluvial și maritim, care ofereau avantaje de viteză, capacitate și cost. Navele medievale erau de mai multe tipuri, cum ar fi corăbiile, galeele, cocile, navele hanseatice etc. Transportul terestru se făcea cu ajutorul căruțelor, carelor, săniilor, cămilelor sau animalelor de povară (cai, măgari, boi etc.). Drumurile erau adesea proaste, înguste și periculoase, expuse atacurilor bandiților sau vameșilor. Căi de comunicație: erau reprezentate de drumurile care legau orașele, regiunile și țările între ele. Unele drumuri erau moștenite din epoca romană, altele erau construite sau îmbunătățite în Evul Mediu. Principalele căi de comunicație erau: drumul mătăsii, care lega Europa de Asia; ruta nordică, care lega Marea Baltică de Marea Nordului; ruta mediteraneană, care lega Europa de Africa și Orientul Apropiat; ruta atlantică, care lega Europa de Insulele Britanice și Scandinavia; ruta continentală, care lega Europa Centrală și Occidentală de Europa de Est. 23.Oraşul medieval: geneză şi instituţii Orașul medieval: definiție și caracteristici. Orașul medieval este o așezare urbană care se distinge de mediul rural prin densitatea populației, diversitatea activităților economice și sociale, autonomia juridică și politică și rolul cultural și religios. Orașele medievale au apărut în Europa de Apus între secolele X-XIII, ca urmare a creșterii demografice, a dezvoltării comerțului și a schimbărilor politice și instituționale. Geneza orașelor medievale. Orașele medievale au avut diverse origini, în funcție de contextul istoric și geografic. Unele orașe au fost moștenite din Antichitate, altele au fost create de către regi, împărați sau episcopi, altele au rezultat din inițiativa locuitorilor de la sate, mănăstiri sau castele. Orașele medievale au fost influențate de modelele urbane ale Imperiului Bizantin, ale lumii islamice și ale civilizațiilor nordice. Instituțiile orașelor medievale. Orașele medievale au avut o organizare instituțională complexă, care le-a permis să-și afirme 20 autonomia față de autoritățile feudale. Principalele instituții urbane au fost: consiliul orașului, care reprezenta interesele cetățenilor și administra bunurile comune; magistratul, care exercita funcții judiciare și executive; breslele, care reglementau activitățile meșteșugărești și comerciale; și parohiile, care asigurau asistența religioasă și socială. Orașele medievale au avut și o identitate simbolică, exprimată prin zidurile de apărare, clădirile publice, bisericile și catedralele, piețele și fântânile, stemele și sigiliile. 24.Personaje din societatea medievală: orăşeanul şi ţăranul Orășeanul: era un locuitor al unui oraș, care se bucura de anumite privilegii și libertăți față de țăranii supuși stăpânirii feudale. Orășenii se ocupau cu diverse activități economice, cum ar fi meșteșugurile, comerțul, breslașii, finanțele, etc. Ei formau o clasă socială distinctă, numită burghezia, care își apăra interesele și drepturile prin organizarea în comunități autonome, cu propriile lor legi și autorități. Orășenii au avut un rol important în dezvoltarea culturală, artistică și intelectuală a Europei medievale, fiind promotorii Renașterii urbane și ai mișcărilor civice. Țăranul: era un locuitor al mediului rural, care depindea de un stăpân feudal, de la care primea un lot de pământ (glebă) în schimbul unor obligații și servicii. Țăranii se ocupau cu agricultura, creșterea animalelor, pescuitul, vânătoarea, etc. Ei formau cea mai numeroasă și săracă clasă socială, numită țărănimea, care era supusă unui regim de exploatare și opresiune. Țăranii au avut o viață grea și lipsită de perspective, fiind afectați de foamete, boli, războaie, catastrofe naturale, etc. Țăranii au fost protagoniștii unor revolte sociale împotriva stăpânirii feudale. 25.Personaje din societatea medievală: clericul şi nobilul Clericul: era cel care aparținea Bisericii și avea rolul de a oficia slujbele religioase, de a predica credința creștină și de a administra sacramentele. Clerul era împărțit în două categorii: clerul secular, format din preoți, episcopi și arhiepiscopi, care trăiau în lume și aveau contact cu credincioșii, și clerul regulat, format din călugări, măicuțe și ordine monahale, care trăiau după o regulă (regula) și se 21  dedicau rugăciunii și studiului. Clerul beneficia de privilegii speciale, cum ar fi imunitatea juridică, scutirea de impozite și dreptul de a deține proprietăți și venituri. Nobilul: era cel care aparținea aristocrației și avea rolul de a conduce și de a apăra teritoriile pe care le stăpânea. Nobilii erau legați între ei prin relații de vasalitate și de feudă, adică de loialitate și de acordare de beneficii (feude). Nobilii se distingeau prin titluri, cum ar fi duce, conte, marchiz, baron, cavaler etc., și prin simboluri, cum ar fi stema, blazonul, deviza etc. Nobilii se bucurau de privilegii sociale, cum ar fi dreptul de a purta arme, de a participa la turniruri și de a face parte din curțile regale. 26.„Cele trei ordine” şi reflectarea lor în literatura medievală: autori medievali; interpretări Ordinele medievale: în societatea europeană din Evul Mediu, existau trei categorii principale de oameni, numite ordine: cei care se rugau (clerul), cei care luptau (nobilimea) și cei care munceau (țărănimea). Aceste ordine erau considerate de origine divină și aveau roluri și obligații diferite în cadrul comunității creștine. Literatura medievală: scrierile medievale reflectau adesea viziunea tripartită a societății, fie prin prezentarea idealizată a celor trei ordine, fie prin criticarea abuzurilor și viciilor lor. Printre autorii care au abordat această temă se numără Dante Alighieri, Geoffrey Chaucer, Giovanni Boccaccio, Christine de Pizan, François Villon și alții. Interpretări moderne: istoricii și criticii literari au analizat modul în care literatura medievală a reprezentat și a influențat relațiile dintre ordinele sociale. Unii au subliniat aspectele ideologice și politice ale acestor reprezentări, alții au evidențiat dimensiunea estetică și culturală a lor. Printre studiile importante se numără cele ale lui Georges Duby, Jacques Le Goff, Régine Pernoud, Erich Auerbach, Ernst Robert Curtius și alții. 27.Regalitate şi sacralitate în Evul Mediu: semnificaţiile ungerii regale; ipostaza „regelui taumaturg” 22  Ungerea regală: un ritual de consacrare a suveranului, care îi conferă o autoritate de origine divină și o legătură specială cu Biserica. Ungerea se făcea cu ulei sfințit, de obicei în cadrul unei ceremonii religioase, în prezența unui arhiepiscop sau a unui papă. Ungerea regală era practicată în multe regate medievale din Europa, precum Franța, Anglia, Germania, Spania, Ungaria, Polonia sau Boemia. Regele taumaturg: un titlu atribuit unor regi suverani care se credea că au puterea de a vindeca anumite boli prin atingere sau rugăciune. Cel mai cunoscut exemplu este cel al regilor Franței și Angliei, care pretindeau că pot vindeca scrofula, o afecțiune a ganglionilor limfatici. Această tradiție se baza pe credința în originea sacră a regalității și în moștenirea harului divin de la regele David sau de la Sfântul Ludovic. Regalitate și sacralitate în Evul Mediu: o relație complexă și dinamică între puterea temporală și cea spirituală, care a influențat atât legitimitatea politică, cât și viața religioasă a popoarelor europene. Regii medievali își revendicau adesea o autoritate de drept divin, dar erau și supuși legilor și normelor Bisericii. De asemenea, regii medievali aveau roluri importante în promovarea cultului sfinților, în patronarea artelor și științelor sacre, în organizarea cruciadelor și în combaterea ereziilor. 28.Evoluţia şi caracteristicile vasalităţii Vasalitatea a fost un sistem de relații personale și juridice între nobilii medievali, bazat pe jurământul de fidelitate și pe acordarea de beneficii (terenuri, drepturi, funcții). Vasalitatea a avut următoarele caracteristici și evoluții: Originea și răspândirea: Vasalitatea a apărut în secolul al VIII-lea, în contextul crizei autorității regale și al nevoii de apărare împotriva invaziilor. Inițial, a fost o practică specifică francilor, dar s-a extins treptat în întreaga Europă occidentală și centrală, devenind o instituție dominantă în secolele X-XII. Tipuri de vasali: Existau mai multe tipuri de vasali, în funcție de rangul și de gradul de dependență față de senior. Cei mai importanți 23  erau vasalii direcți, care depuneau jurământul direct seniorului suprem (rege, împărat, duce, conte). Cei mai mulți vasali erau însă vasali indirecți, care depuneau jurământul unor vasali direcți, formând o ierarhie complexă de subordonare. Existau și vasali liberi, care aveau dreptul să-și aleagă seniorul, și vasali dependenți, care erau legați de un anumit domeniu. Obligațiile și drepturile vasalilor: Vasalii aveau obligația de a fi fideli seniorului, de a-i sluji militar, de a-i oferi sfaturi și ajutor financiar, de a participa la curtea sa și de a-i respecta drepturile asupra beneficiilor primite. În schimb, vasalii aveau dreptul la protecția și sprijinul seniorului, la administrarea și folosirea beneficiilor și la transmiterea lor moștenitorilor. Vasalii puteau avea mai mulți seniori, dar trebuiau să respecte principiul fidelității exclusive, adică să nu se opună seniorului principal. 29.Avântul Creştinătăţii occidentale (sec. X/XI-XIII): aspecte teritoriale, economice, sociale şi instituţionale; implicaţii sociale. Extinderea teritorială a Creştinătăţii occidentale: în secolele XXIII, Europa de Apus a cunoscut o expansiune geografică şi demografică, datorită colonizării de noi teritorii, a cruciadelor, a misionarismului şi a îmbunătăţirii condiţiilor climatice şi sanitare. Creştinătatea latină a ajuns să cuprindă Scandinavia, Europa Centrală şi de Est, Peninsula Iberică, Insulele Britanice, Ţara Sfântă şi părţi din Africa de Nord. Dezvoltarea economică a Creştinătăţii occidentale: în aceeaşi perioadă, Europa de Apus a cunoscut o creştere economică remarcabilă, stimulată de creşterea producţiei agricole, de diversificarea activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale, de apariţia oraşelor şi a burgheziei, de circulaţia monetară şi de integrarea pieţelor europene. Transformările sociale ale Creştinătăţii occidentale: expansiunea economică a avut ca efect modificarea structurii sociale medievale, care era bazată pe principiul celor trei ordine (oratores, bellatores, laboratores). Au apărut noi categorii sociale, cum ar fi cavalerii, nobilii, burghezii, universitarii, care au revendicat noi drepturi şi libertăţi. De asemenea, s-au accentuat contrastele şi tensiunile 24  sociale, manifestate prin mişcări populare, răscoale ţărăneşti, conflicte între oraşe şi seniori, între papalitate şi imperiu, între cler şi laici. Evoluţia instituţiilor politice şi ecleziastice ale Creştinătăţii occidentale: în secolele X-XIII, Europa de Apus a asistat la consolidarea autorităţii regale şi la formarea statelor naţionale, în special în Franţa, Anglia şi Spania. În acelaşi timp, s-a dezvoltat ideea de imperiu universal, reprezentat de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, care a intrat în conflict cu papalitatea pentru supremaţia asupra lumii creştine. Biserica a cunoscut o profundă reformă spirituală şi instituţională, care a vizat eliminarea abuzurilor şi a ereziilor, afirmarea autorităţii papale, organizarea ierarhiei ecleziastice, promovarea vieţii monahale şi a ordinelor mendicante, dezvoltarea teologiei şi a şcolasticismului. 30.Senioria în Evul Mediu. Senioria: un sistem de organizare socială și economică în care un senior (stăpân) oferea protecție și pământ (feud) unui vasal (supus) în schimbul serviciilor sale, militare sau agricole. Origini: senioria s-a dezvoltat în Europa de Apus după prăbușirea Imperiului Roman, când autoritatea centrală a slăbit și populația a căutat refugiu și siguranță la marii proprietari de pământ. Caracteristici: senioria era compusă din trei elemente principale: relația de vasalitate, beneficiul și imunitatea. Vasalitatea era legământul de loialitate și fidelitate între senior și vasal, consfințit printr-un ritual de omagiu și jurământ. Beneficiul era pământul sau dreptul acordat de senior vasalului, care îl putea folosi și transmite moștenitorilor săi, dar nu îl putea vinde sau schimba. Imunitatea era privilegiul de a fi scutit de impozite și jurisdicția autorităților publice, care erau înlocuite de senior pe domeniul său. Tipuri: senioria putea fi laică sau ecleziastică, în funcție de natura seniorului (nobil sau cleric). De asemenea, putea fi personală sau reală, în funcție de obiectul vasalității (persoana seniorului sau pământul său). 25 31.Aspecte ale diversităţii Creştinătăţii latine în secolele IX-X, rezultate din destrămarea Imperiului carolingian şi semnificaţiile lor. Fragmentarea politică: după moartea lui Ludovic cel Pios (840), Imperiul carolingian a fost împărţit între fiii săi, conform Tratatului de la Verdun (843). Această împărţire a dus la apariţia a trei regate: Francia Occidentală, Francia Orientală şi Lotharingia. Aceste regate au fost la rândul lor divizate şi slăbite de invaziile vikingilor, sarazinilor şi maghiarilor. Fragmentarea politică a favorizat dezvoltarea feudalismului, adică a unui sistem de relaţii bazate pe vasalitate şi beneficiu (feud). Feudalismul a implicat o descentralizare a puterii şi o autonomie a seniorilor locali, care îşi exercitau autoritatea asupra ţăranilor dependenţi (servi). Diversitatea culturală: destrămarea Imperiului carolingian a avut ca efect şi o diversificare a culturii latine, care a fost influenţată de diferitele popoare şi tradiţii cu care a intrat în contact. Astfel, au apărut diferite variante ale limbii latine, care au dat naştere limbilor romanice (franceză, italiană, spaniolă etc.). De asemenea, au apărut diferite şcoli şi centre culturale, care au promovat diferite curente artistice şi literare, cum ar fi arta romanică, arta ottoniană, arta anglosaxonă, arta mozarabă etc. Cultura latină a fost îmbogăţită şi de contactul cu lumea bizantină şi islamică, de unde a preluat elemente de filozofie, ştiinţă, matematică, medicină etc. Reforma ecleziastică: destrămarea Imperiului carolingian a avut consecinţe şi asupra Bisericii latine, care a intrat într-o perioadă de criză morală şi instituţională. Clerul era adesea corupt, nepotist, simoniac şi ignorant. Biserica era supusă influenţei şi ingerinţelor puterii laice, care numea şi investea episcopii şi abatele. Pentru a remedia această situaţie, au apărut mişcări de reformă ecleziastică, care au avut ca scop restaurarea disciplinei şi autorităţii papale, precum şi separarea spiritualului de temporal. Printre aceste mişcări se numără reforma cluniziană, reforma gregoriană şi reforma cisterciană. Reforma ecleziastică a avut ca efect şi o intensificare a misionarismului şi a cruciadelor, ca forme de extindere a Creştinătăţii. 26 32.Specificul unităţii religioase a Occidentului medieval în secolele IX-X şi raporturile dintre „spiritual” şi „temporal” în ajunul procesului de reformare spirituală a Bisericii. Unitatea religioasă a Occidentului: În secolele IX-X, Occidentul latin era caracterizat de o unitate religioasă bazată pe credința creștină, autoritatea papală și ritul roman. Biserica era o instituție puternică, care avea roluri spirituale, sociale și politice. Clerul era organizat în ierarhii, de la papa, episcopi și abați, până la preoți, călugări și diaconi. Biserica deținea mari averi și privilegii, fiind scutită de impozite și judecată laice. Biserica promova valori morale, educație, cultură și artă, dar și asistență socială și caritate. Biserica era, de asemenea, implicată în afacerile lumii, susținând sau contestând regii și împărații, convocând sau participând la sinoade și concilii, organizând sau sprijinind cruciade și misiuni. Raporturile dintre „spiritual” și „temporal”: În această perioadă, raporturile dintre sfera spirituală, reprezentată de Biserica, și cea temporală, reprezentată de puterea laică, erau complexe și fluctuante. Pe de o parte, exista o concepție organică și complementară a celor două domenii, care se sprijineau reciproc pentru binele comun. Pe de altă parte, existau și conflicte și tensiuni, generate de rivalitatea pentru autoritate, prestigiu și resurse. Un exemplu de conflict era cel dintre papa și împărat, care se disputau supremația în Europa și dreptul de a numi sau investi episcopii. Un alt exemplu era cel dintre cler și nobilime, care se confruntau pentru posesiunea terenurilor, imunităților și jurisdicțiilor. Aceste raporturi au fost influențate de factori istorici, geografici, culturali și ideologici, care au determinat diferite modele de relație între Biserica și stat în diverse regiuni ale Occidentului. Ajunul procesului de reformare spirituală a Bisericii: În secolul al XI-lea, Biserica occidentală a intrat într-un proces de reformare spirituală, care a vizat reînnoirea vieții religioase, moralizarea clerului și societății, consolidarea autorității papale și afirmarea independenței Bisericii față de puterea laică. Acest proces a fost determinat de o serie de cauze, cum ar fi: criza autorității papale, provocată de intervenția împăratului în alegerea papei și de schisma 27 dintre Roma și Constantinopol; corupția și relaxarea morală a clerului, manifestată prin simonie, nicolaism și nepotism; presiunea și imixtiunea puterii laice asupra Bisericii, exprimată prin practica investiturii laice și a avuției regale; dezvoltarea mișcărilor eretice și a formelor alternative de spiritualitate, care contestau dogmele și autoritatea Bisericii; creșterea economică și socială a Occidentului, care a generat noi nevoi și aspirații spirituale. 33.„Reforma gregoriană”: sensul conceptului şi aspecte principale; „Cearta pentru Învestitură”. Reforma gregoriană este numele dat unui ansamblu de reforme inițiate de papii din secolul al XI-lea, care au vizat reînnoirea spirituală și morală a Bisericii romane, precum și afirmarea autorității și independenței papale față de puterile laice, în special de împăratul Sfântului Imperiu Roman. Aspecte principale ale reformei gregoriene: Combaterea simoniei (vânzarea de funcții ecleziastice), a nicolaismului (căsătoria sau concubinajul clericilor) și a investiturii laice (numirea de episcopi și abați de către împărat sau regi). Impunerea celibatului clerical și a disciplinei monastice, prin organizarea de sinode și vizitații canonice. Consolidarea puterii papale prin crearea Colegiului Cardinalilor, care alegea papa, și prin promovarea primatului papal asupra tuturor episcopilor și sinoadelor. Extinderea jurisdicției papale prin trimiteri de legați papali, acordarea de privilegii și scutiri, și intervenția în conflictele dintre principi. Apărarea libertății Bisericii și a drepturilor papale prin excomunicarea și depunerea celor care se opuneau reformei, cum ar fi împăratul Henric al IV-lea sau antipapii. Cearta pentru Învestitură a fost un conflict între papalitate și imperiu, care a durat de la 1075 la 1122, și care a avut ca miză controlul asupra numirii și învestirii episcopilor și abaților din imperiu. Detalii despre cearta pentru Învestitură: 28  Conflictul a început în 1075, când papa Grigore al VII-lea a emis Dictatus Papae, un document care afirma supremația papală și interzicea investitura laică. Împăratul Henric al IV-lea a refuzat să recunoască aceste pretenții și l-a depus pe papa Grigore al VII-lea, care l-a excomunicat pe împărat și l-a eliberat pe supușii săi de jurământul de fidelitate. În 1077, Henric al IV-lea s-a umilit în fața papei la Canossa, cerându-i iertare și ridicarea excomunicării, dar conflictul a continuat și a dus la răscoale și războaie civile în imperiu. În 1084, Henric al IV-lea a ocupat Roma și l-a instalat pe antipapa Clement al III-lea, care l-a încoronat ca împărat, în timp ce papa Grigore al VII-lea a fost nevoit să se refugieze la Salerno, unde a murit în 1085. Conflictul a persistat și sub succesorii lui Grigore al VII-lea, care au fost sprijiniți de conții de Toscana și de normanzii din sudul Italiei, în timp ce Henric al IV-lea a avut de înfruntat rebeliunea fiului său, Henric al V-lea, care l-a detronat în 1106. În 1111, Henric al V-lea a încercat să ajungă la o înțelegere cu papa Pascal al II-lea, dar negocierile au eșuat și papa a fost luat prizonier de împărat, care l-a obligat să accepte investitura laică. În 1122, după mai multe schimbări de situație, conflictul a fost încheiat prin Concordatul de la Worms, care stabilea că episcopii și abații erau aleși în prezența trimișilor papali și investiți spiritual de papa, iar apoi investiți temporal de împărat, cu sceptrul, dar nu cu inelul și toiagul. 34.Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216): theocraţia (hierocraţia) papală. Context: Inocenţiu al III-lea a devenit papă la vârsta de 37 de ani, într-o perioadă de criză a autorităţii pontificale, provocată de conflictul cu Imperiul German şi de schisma antipapei Clement al IIIlea. El a avut o viziune ambiţioasă asupra rolului papei ca vicar al lui Cristos pe pământ şi ca arbitru suprem al lumii creştine. 29  Reformă şi consolidare: Inocenţiu al III-lea a iniţiat o amplă reformă a Bisericii, prin convocarea celui de-al patrulea conciliu lateran (1215), care a stabilit norme de disciplină ecleziastică, de organizare a ierarhiei, de combatere a ereziilor şi de promovare a educaţiei teologice. El a consolidat şi administraţia centrală a Curiei romane, numind cardinali din diverse ţări şi trimiţând legaţi papali cu puteri largi în diferite regiuni. Intervenţie şi expansiune: Inocenţiu al III-lea a intervenit activ în afacerile politice ale Europei, pretinzând supremaţia papei asupra tuturor suveranilor laici. El a impus interdicte şi excomunicări asupra unor regi precum Ioan fără de Ţară al Angliei, Filip al II-lea August al Franţei sau Otto al IV-lea al Germaniei, când aceştia au încălcat drepturile Bisericii sau ale altor principi. El a sprijinit şi expansiunea teritorială a Bisericii, recucerind statele papale din Italia centrală, ocupate de împăraţii germani, şi încurajând cucerirea regatului Siciliei de către familia de Anjou. Cruciade şi misiuni: Inocenţiu al III-lea a fost un fervent susţinător al cruciadelor, ca mijloc de apărare a creştinătăţii şi de eliberare a Ţării Sfinte. El a predicat cruciada a patra (1202-1204), care a dus la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi la înfiinţarea Imperiului Latin de Răsărit, dar şi la agravarea rupturii dintre Biserica latină şi cea greacă. El a iniţiat şi cruciada a cincea (12171221), care a eşuat în faţa musulmanilor din Egipt. El a sprijinit şi alte expediţii cruciate, cum ar fi cea împotriva albigensilor din sudul Franţei, consideraţi eretici, sau cea împotriva păgânilor din Europa de Nord şi de Est. El a încurajat şi misiunile de evanghelizare a popoarelor necreştine, trimiţând predicatori în Maroc, Spania, Scandinavia, Livonia şi Prusia. 35.Implicaţiile instaurării theocraţiei (hierocraţiei) papale asupra evoluţiei Bisericii romane şi a raporturilor dintre „spiritual” şi „temporal”. Theocrația papală este o formă de organizare politică și religioasă în care papa este recunoscut ca autoritate supremă atât în domeniul spiritual, cât și în cel temporal, având puterea de a legifera, judeca și sancționa orice persoană sau instituție din lumea creștină. 30  Implicații asupra Bisericii romane: theocrația papală a determinat o centralizare și o uniformizare a Bisericii romane, care a devenit o instituție puternică, bogată și influentă, capabilă să impună dogmele, riturile și disciplinele sale tuturor credincioșilor și clericilor. De asemenea, theocrația papală a favorizat dezvoltarea culturii și educației ecleziastice, precum și inițierea unor mișcări de reformă și de cruciadă pentru apărarea și extinderea creștinismului. Implicații asupra raporturilor dintre „spiritual” și „temporal”: theocrația papală a generat numeroase conflicte și tensiuni între papa și împărat, precum și între papa și regii sau principii din Europa, care își revendicau autonomia și suveranitatea față de autoritatea pontificală. Aceste conflicte au avut ca teme principale investitura episcopală, dreptul de apel la papa, tributul datorat de regi sau principi papei, intervenția papei în afacerile interne ale statelor sau excomunicarea și depunerea conducătorilor politici de către papa. 36.Imperiul în secolele XII-XIII. Guvernarea lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen şi ultima tentativă imperială de hegemonie universală. Contextul istoric: După moartea lui Henric al VI-lea în 1197, Imperiul a intrat într-o perioadă de instabilitate și rivalitate între diferitele facțiuni nobiliare. Papa Inocențiu al III-lea a încercat să profite de situație și să impună autoritatea pontificală asupra Imperiului. În 1212, a fost ales ca rege al Germaniei Frederic al IIlea, fiul lui Henric al VI-lea și nepotul lui Barbarossa, care avea să devină unul dintre cei mai remarcabili împărați ai Evului Mediu. Politica imperială: Frederic al II-lea a avut o viziune universalistă și centralizatoare asupra Imperiului, pe care a încercat să-l consolideze prin reforme administrative, juridice și fiscale. A fost un susținător al culturii și științei, fiind supranumit stupor mundi (uimirea lumii). A avut o atitudine tolerantă față de diferitele religii și a încheiat un tratat de pace cu sultanul Egiptului, prin care a obținut controlul asupra Ierusalimului fără a lupta. Conflictul cu papalitatea: Relația dintre Frederic al II-lea și papalitate a fost una tensionată și conflictuală, deoarece ambele părți revendicau supremația asupra lumii creștine. Papa Grigore al IX-lea l-a acuzat pe Frederic de erezie, de neglijarea cruciadei și de 31  încălcarea drepturilor Bisericii. L-a excomunicat de mai multe ori și a încurajat rebeliunile nobililor germani și italieni împotriva lui. Frederic a ripostat prin atacarea Statului papal și prin susținerea unui conciliu care să limiteze puterea papală. Declinul și sfârșitul Imperiului: După moartea lui Frederic al II-lea în 1250, Imperiul a intrat într-o fază de dezintegrare și anarhie, cunoscută sub numele de Marea Anarhie sau Interregnul (12501273). Niciunul dintre succesorii lui Frederic nu a reușit să restabilească autoritatea imperială și să facă față opoziției papale și a orașelor italiene. Ultimul împărat din dinastia Hohenstaufen, Conradin, a fost executat în 1268 de către Carol de Anjou, regele Siciliei. Astfel s-a încheiat ultima tentativă de hegemonie universală a Imperiului în Evul Mediu. 37.Renaşterea ideii de stat, afirmarea principiului etatist şi procesul de centralizare teritorială, instituţională şi politică a monarhiilor medievale (secolele XI-XV): definiţia şi trăsăturile generale ale procesului. Definiția procesului: Procesul de centralizare a fost un fenomen istoric care a implicat formarea și consolidarea unor state monarhice în Europa de Apus, în care puterea regală a devenit dominantă față de cea a seniorilor feudali și a Bisericii. Trăsături generale ale procesului: A fost un proces lung și complex, care a cunoscut etape și ritmuri diferite în funcție de regiunea și perioada istorică. A fost determinat de factori interni și externi, cum ar fi: creșterea demografică și economică, dezvoltarea orașelor și a burgheziei, războaiele și conflictele dinastice, reforma și schisma bisericească, expansiunea teritorială și colonială etc. A avut ca rezultat apariția unor instituții și simboluri ale autorității regale, cum ar fi: administrația centrală și locală, armata permanentă și impozitele, legile și justiția, moneda și sigiliul, coroana și sceptrul etc. Cronologia procesului: Secolele XI-XII: începutul procesului, marcat de afirmarea regalității în fața seniorilor feudali și a papalității, prin alianțe 32  cu orașele și cu mișcările de reformă ecleziastică. Exemple: Anglia (domnia lui Wilhelm Cuceritorul și a lui Henric al IIlea), Franța (domnia lui Filip I și a lui Ludovic al VI-lea), Germania (domnia lui Henric al IV-lea și a lui Frederic Barbarossa). Secolele XIII-XIV: dezvoltarea procesului, marcată de extinderea și consolidarea domeniilor regale, prin cuceriri și anexări teritoriale, organizarea administrației și a finanțelor, elaborarea codurilor și a statutelor juridice, convocarea adunărilor reprezentative. Exemple: Anglia (domnia lui Ioan Fără de Țară și a lui Eduard I), Franța (domnia lui Filip al II-lea August și a lui Filip al IV-lea cel Frumos), Spania (domnia lui Ferdinand al III-lea și a lui Alfonso al X-lea). Secolele XV-XVI: apogeul procesului, marcat de întărirea și absolutizarea puterii regale, prin înlăturarea opoziției feudale și ecleziastice, impunerea autorității regale asupra Bisericii naționale, sprijinirea mișcărilor de reformă religioasă, încurajarea expansiunii maritime și coloniale. Exemple: Anglia (domnia lui Henric al VII-lea și a lui Henric al VIII-lea), Franța (domnia lui Ludovic al XI-lea și a lui Francisc I), Spania (domnia lui Ferdinand al II-lea și a lui Carol Quintul). 38.Aspecte specifice ale afirmării principiului etatist în Europa medievală de apus (Franţa, Anglia, Peninsula Iberică, Europa Centrală). Franța: A cunoscut un proces de centralizare politică și administrativă sub dinastia Capețienilor, care au extins treptat autoritatea regală asupra unor teritorii feudale fragmentate. Au promovat ideea de națiune franceză, bazată pe legătura de fidelitate dintre rege și supuși, pe limba comună și pe sentimentul de apartenență la o istorie și o cultură comună. Au întărit instituțiile centrale, precum Curtea Regală, Parlamentul, Curtea de Conturi și Statul Major. Au sprijinit dezvoltarea orașelor și a burgheziei, care au devenit aliați ai puterii regale împotriva nobilimii feudale. 33  Anglia: A fost marcată de conflictul dintre puterea regală și cea nobiliară, care a culminat cu Războiul celor Două Roze (1455-1485). Acesta s-a încheiat cu victoria Casei de Tudor, care a inaugurat o nouă epocă de stabilitate și prosperitate pentru Anglia. Dinastia Tudor a consolidat autoritatea regală prin controlul asupra Bisericii Anglicane, prin reformarea administrației și justiției, prin sprijinirea comerțului și a expedițiilor maritime și prin promovarea culturii și artei engleze. Peninsula Iberică: A fost caracterizată de diversitatea etnică și religioasă, ca urmare a prezenței musulmane și a conviețuirii între creștini, evrei și mori. A fost scena unui lung proces de reconquistă creștină, care a dus la formarea unor regate independente, precum Castilia, Aragon, Navarra și Portugalia. Acestea au avut o evoluție diferită, dar au avut în comun tendința de centralizare politică și de expansiune colonială. Un moment important a fost unirea dinastică dintre Castilia și Aragon, realizată prin căsătoria dintre Ferdinand și Isabela, care a pus bazele monarhiei spaniole. Europa Centrală: A fost dominată de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, o confederație de state feudale, care recunoșteau autoritatea împăratului ales de prinți. Imperiul a fost slăbit de rivalitatea dintre papalitate și imperiu, de răscoalele țărănești și de mișcările reformiste. A fost marcat de dezvoltarea unor orașe-stat libere, precum orașele hanseatice, care au avut un rol important în comerțul european. A fost, de asemenea, un centru al culturii și artei, în special al umanismului și al Renașterii germane. 39.Cum a prefigurat procesul de edificare a statului monarhic medieval modernitatea politică în Europa de apus? Geneza statului monarhic medieval. În secolele XI-XIII, Europa de Apus a cunoscut o dezvoltare economică, socială și culturală care a favorizat apariția unor noi forme de organizare politică. În locul vechilor regate și imperii, au început să se contureze monarhii naționale, bazate pe o autoritate centralizată, o administrație eficientă și o identitate comună a populației. Aceste monarhii au avut ca principal adversar papalitatea, care revendica supremația spirituală și temporală asupra întregii creștinătăți. 34  Caracteristicile statului monarhic medieval. Statul monarhic medieval se distingea prin câteva trăsături esențiale: era un stat personal, în care puterea era exercitată de rege în numele lui Dumnezeu și al legii; era un stat feudal, în care regele era înconjurat de o nobilime care îi acorda fidelitate și servicii în schimbul unor beneficii (feude); era un stat reprezentativ, în care regele consulta și colabora cu diferite categorii sociale (cler, nobili, orașe) prin intermediul unor adunări (state generale, cortes, parlamente); era un stat militar, în care regele avea dreptul de a ridica armate și de a declara războaie pentru apărarea teritoriului și a intereselor naționale. Contribuția statului monarhic medieval la modernitatea politică. Statul monarhic medieval a pregătit terenul pentru apariția statului modern, prin consolidarea unei autorități centrale, prin afirmarea unui sentiment național, prin dezvoltarea unor instituții politice și juridice, prin promovarea unor valori și idei precum suveranitatea, legitimitatea, dreptatea, ordinea și progresul. De asemenea, statul monarhic medieval a fost implicat în marile transformări istorice ale epocii, cum ar fi Renașterea, Reforma, expansiunea colonială și războaiele religioase, care au marcat trecerea de la Evul Mediu la epoca modernă. 40.Papalitatea în perioada de la Avignon şi procesul de centralizare instituţională a Bisericii (1305/1309-1378); Context: În secolul al XIII-lea, papalitatea a atins apogeul puterii și prestigiului său, afirmându-și autoritatea spirituală și temporală asupra întregii creștinătăți latine. Însă, în secolul al XIV-lea, papalitatea a intrat într-o gravă criză, provocată de conflictele cu regii Franței și Germaniei, de diviziunile interne ale curiei romane și de mișcările de reformă ale Bisericii. Cauzele mutării la Avignon: În 1305, după moartea papei Benedict al XI-lea, care fusese ales sub presiunea regelui Franței Filip al IV-lea cel Frumos, conclavele cardinalilor l-au ales pe arhiepiscopul de Bordeaux, Bertrand de Got, ca nou papă, sub numele de Clement al V-lea. Acesta era un aliat al regelui Franței și a refuzat să se stabilească la Roma, preferând să rămână în Franța. În 1309, el a ales orașul Avignon, situat pe teritoriul Comtatului Venaissin, care 35  aparținea Sfântului Scaun, ca reședință papală. Acesta a fost începutul perioadei cunoscute ca “captivitatea babilonică” a papilor la Avignon, care a durat până în 1377, când Grigore al XI-lea s-a întors la Roma. Caracteristicile papalității de la Avignon: Papalitatea de la Avignon s-a distins prin următoarele trăsături: Dependența față de Franța: Papalitatea de la Avignon a fost influențată de politica regală franceză, care își impunea interesele și candidații în alegerea papilor și cardinalilor. De asemenea, papalitatea a fost implicată în conflictele dintre Franța și Anglia, cunoscut sub numele de Războiul de 100 de Ani, și în cele dintre Franța și Sfântul Imperiu Roman. Centralizarea administrativă: Papalitatea de la Avignon a dezvoltat o birocrație eficientă și costisitoare, care se ocupa de gestionarea afacerilor bisericești din întreaga Europă. Curia romană avea numeroși funcționari, numiți de papa sau de cardinali, care percepeau taxe, impozite, anate și alte venituri pentru finanțarea activităților papale. De asemenea, curia avea o justiție proprie, care soluționa litigiile dintre clerici sau dintre aceștia și laici. Reformarea morală: Papalitatea de la Avignon a încercat să combată abuzurile și corupția din cadrul Bisericii, prin promovarea unor legi canonice mai stricte, prin organizarea unor concilii provinciale și prin încurajarea unor mișcări spirituale, cum ar fi celebrele ordine mendicante (franciscanii și dominicanii). Totuși, aceste eforturi nu au fost suficiente pentru a satisface cererile de reformă ale unor grupuri sau personalități care contestau autoritatea papală, cum ar fi franciscanii spirituali, Ioan Wycliffe sau Ianoș Hus. 41.Ereziile din secolele XII-XIII şi noile forme de viaţă religioasă din secolul al XIV-lea: cauze ale apariţiei şi particularităţi definitorii. Ereziile: au fost mișcări religioase care se opuneau doctrinei și autorității Bisericii Romane, considerându-se adevărații creștini. Printre cauzele apariției lor se numără: corupția clerului, criza socială și economică, influența culturilor orientale, aspirația la o religiozitate 36  mai sinceră și mai personală. Printre cele mai cunoscute erezii se numără: catharii sau albigensii, care respingeau lumea materială ca fiind creația Diavolului; valdenzii, care propovăduiau sărăcia evanghelică și predicarea laică; fraticii, care contestau proprietatea și jurisdicția papală; beghinii și begardii, care formau comunități de femei și bărbați care duceau o viață de rugăciune și muncă, fără a depune voturi monahale. Noile forme de viață religioasă: au fost mișcări care au căutat să reformeze Biserica din interior, adoptând un stil de viață mai auster și mai devotat. Printre cauzele apariției lor se numără: nevoia de a răspunde provocărilor ereziilor, dorința de a imita viața lui Cristos și a apostolilor, influența spiritualității orientale și a misticismului. Printre cele mai cunoscute forme se numără: ordinele mendicante, cum ar fi franciscanii și dominicanii, care renunțau la orice proprietate și se dedicau predicării și asistenței sociale; mișcarea devotio moderna, care promova o pietate simplă și practică, bazată pe lectura Scripturii și pe imitarea lui Hristos; mișcarea beguină, care oferea femeilor o alternativă la viața monahală sau laică, permițându-le să trăiască în comunități autonome și să se ocupe de activități caritabile. 42.Marea Schismă din Biserica romană (1378-1417): cauze, desfăşurare şi urmări. Cauze: Marea Schismă a fost rezultatul unui conflict între papalitate și colegiul cardinalilor, care erau nemulțumiți de dominația franceză asupra curiei romane și de sediul papal de la Avignon. După moartea papei Grigore al XI-lea, care încercase să readucă papalitatea la Roma, cardinalii au ales un nou papă, Urban al VI-lea, care s-a dovedit a fi autoritar și nepopular. O parte dintre cardinalii francezi lau contestat pe Urban și l-au ales pe Clement al VII-lea, care s-a stabilit la Avignon, creând astfel o situație de dublă obediență în Biserica romană. Desfășurare: Marea Schismă a durat aproape 40 de ani, în care au existat doi sau chiar trei papi rivali, fiecare susținut de diferite state și regiuni europene. Schisma a provocat o gravă criză de autoritate și credibilitate în Biserica romană, care a fost expusă la critici, 37  contestări și mișcări reformiste. Încercările de a rezolva schisma prin intermediul unor concilii ecumenice, cum ar fi cele de la Pisa (1409) și Constanța (1414-1418), au eșuat inițial, dar au pus în discuție principiul conciliarismului, care susținea superioritatea conciliului asupra papei. Urmări: Marea Schismă s-a încheiat în 1417, când conciliul de la Constanța l-a ales pe Martin al V-lea ca unic papă, punând capăt rivalității dintre celelalte pretenții. Schisma a avut consecințe profunde asupra Bisericii romane, care a pierdut mult din prestigiul și influența sa în Europa. Schisma a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea unor curente de gândire și mișcări religioase care au prefigurat Reforma protestantă din secolul al XVI-lea. 43.Europa în secolele XV- XVI: caracteristici generale. Renașterea culturală: a fost o perioadă de înflorire artistică, literară, științifică și filozofică, inspirată de redescoperirea culturii antice greco-romane. Renașterea s-a manifestat mai ales în Italia, dar și în alte țări europene, precum Franța, Anglia, Germania sau Spania. Printre reprezentanții ei se numără Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Dante, Petrarca, Boccaccio, Erasmus, Thomas More, Copernic, Galileo etc. Reforma religioasă: a fost un proces de schimbare și diversificare a creștinismului occidental, provocat de nemulțumirile față de corupția și abuzurile Bisericii Catolice. Reforma a început cu Martin Luther, care a afișat în 1517 cele 95 de teze împotriva indulgențelor, și a continuat cu alți reformatori, precum Jean Calvin, Ulrich Zwingli, John Knox sau Henric al VIII-lea. Reforma a dus la apariția protestantismului, în diverse ramuri, și la războaie religioase între catolici și protestanți. Descoperirile geografice: au fost o serie de expediții maritime și terestre, inițiate de portughezi și spanioli, care au explorat noi teritorii și au stabilit contacte cu alte civilizații. Printre cei mai cunoscuți exploratori se numără Vasco da Gama, care a ajuns în India pe calea apei, Cristofor Columb, care a descoperit America, Fernão de Magalhães, care a înconjurat globul, sau Amerigo Vespucci, după 38  care a fost numit noul continent. Descoperirile geografice au deschis calea pentru expansiunea colonială și comerțul mondial. Formarea statelor naționale: a fost un fenomen politic și administrativ, care a presupus consolidarea autorității monarhice, centralizarea puterii, unificarea teritorială și afirmarea identității naționale. Printre statele care s-au format sau s-au întărit în această perioadă se numără Franța, Anglia, Spania, Portugalia, Rusia sau Țările de Jos. Formarea statelor naționale a fost însoțită de conflicte interne și externe, precum Războiul de 100 de Ani, Războiul Rozelor, Războiul Civil Englez, Războaiele Italiene sau Războiul de 80 de Ani. 44.Forme incipiente ale modernităţii în economie, societate şi gîndire în Europa secolului al XVI-lea. Expansiunea economică și comercială: Secolul al XVI-lea a fost marcat de o creștere a producției agricole și industriale, de o diversificare a activităților economice și de o intensificare a schimburilor comerciale la nivel european și mondial. Descoperirile geografice au deschis noi piețe și surse de materii prime, au stimulat navigația și comerțul maritim și au favorizat apariția unor imperii coloniale. Expansiunea economică a fost însoțită de o inflație monetară, determinată de afluxul de metale prețioase din America, și de o creștere a populației și a cererii de bunuri. Emergența burgheziei și a statelor naționale: Secolul al XVI-lea a fost și perioada de afirmare a burgheziei ca o clasă socială influentă, care a profitat de oportunitățile oferite de expansiunea economică și de alianța cu monarhii. Burghezia a susținut procesul de centralizare politică și administrativă, care a dus la formarea statelor naționale în Franța, Spania, Anglia și alte țări. Statele naționale au reprezentat o formă modernă de organizare politică, bazată pe suveranitatea națională, pe unificarea teritorială și juridică și pe o armată permanentă. Reforma religioasă și gândirea umanistă: Secolul al XVI-lea a fost și scena unei profunde transformări religioase și culturale, provocate de mișcarea de reformă protestantă, care a contestat autoritatea și dogmele Bisericii Catolice și a propovăduit o religie mai personală și 39 mai apropiată de textul biblic. Reforma religioasă a avut consecințe sociale și politice, generând conflicte și războaie între statele catolice și cele protestante. Secolul al XVI-lea a fost și epoca Renașterii, a gândirii umaniste, care a promovat valorile culturale ale Antichității, interesul pentru natură și om, spiritul critic și liber și dezvoltarea științelor și artelor. 45.Franţa în secolul al XVI-lea Situația politică: Franța a fost implicată în mai multe războaie și conflicte în secolul al XVI-lea, atât în interior, cât și în exterior. Printre acestea se numără campaniile din Italia (1494-1559), războaiele religioase (1556-1598), războiul civil dintre Liga Catolică și Henric al IV-lea (1588-1598) și războiul cu Spania (1595-1598). Regele cel mai important al secolului a fost Francisc I (1515-1547), care a consolidat autoritatea monarhică, a sprijinit Renașterea și a înfruntat rivalitatea lui Carol Quintul, împăratul Sfântului Imperiu Roman. Situația religioasă: Franța a fost marcată de Reforma Protestantă, care a provocat o profundă diviziune între catolici și protestanți (numiți și huguenoți). Reforma a fost inițiată de Martin Luther în Germania și a fost răspândită în Franța de Jean Calvin și alți predicatori. Protestanții au fost persecutați de autoritățile catolice, care au organizat masacre, cum ar fi Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). Războaiele religioase au fost încheiate prin Edictul de la Nantes (1598), care a acordat libertate de cult și drepturi civile protestanților. Situația culturală: Franța a cunoscut o perioadă de înflorire culturală în secolul al XVI-lea, sub influența Renașterii italiene. Regele Francisc I a adus la curtea sa artiști și savanți din Italia, cum ar fi Leonardo da Vinci și Benvenuto Cellini. El a construit și renovat multe castele și palate, cum ar fi Chambord, Fontainebleau și Louvre. Literatura franceză a avut reprezentanți de seamă, cum ar fi Pierre de Ronsard, Michel de Montaigne, François Rabelais și Joachim du Bellay. Știința și filozofia au fost dezvoltate de umaniști precum Guillaume Budé, Jacques Lefèvre d’Étaples și Jean Bodin. 40 46.Spania în secolul al XVI-lea Unirea și expansiunea: Spania a devenit o putere mondială după unirea dinastică a regatelor Castiliei și Aragonului în 1479, sub domnia lui Ferdinand al II-lea și Isabella I. În 1492, ei au cucerit Granada, ultimul bastion musulman din Peninsula Iberică, și au sponsorizat călătoria lui Cristofor Columb în America. În secolul al XVI-lea, Spania a extins teritoriile sale în Italia, Țările de Jos, Africa și America, sub domniile lui Carol Quintul și Filip al II-lea. Conflictul religios și politic: Spania a fost implicată în numeroase războaie și conflicte în Europa și în afara ei, din motive religioase și politice. Carol Quintul a trebuit să facă față Reformei Protestante, care a provocat revolte în Germania și Țările de Jos, și rivalității cu Franța și Imperiul Otoman. Filip al II-lea a continuat lupta împotriva protestantismului, trimițând Armada Invincibilă împotriva Angliei în 1588, dar fără succes. El a trebuit, de asemenea, să înăbușe revolta din Țările de Jos, care a dus la recunoașterea independenței celor Șapte Provincii Unite în 1648. Cultura și societatea: Secolul al XVI-lea a fost o perioadă de înflorire culturală și artistică pentru Spania, cunoscută sub numele de “Secolul de Aur”. Au apărut scriitori celebri, precum Miguel de Cervantes, Lope de Vega, Francisco de Quevedo și Luis de Góngora, care au influențat literatura europeană. Au excelat, de asemenea, pictori, sculptori și arhitecți, precum El Greco, Diego Velázquez, Alonso Berruguete și Juan de Herrera. Societatea spaniolă era stratificată în funcție de origine, rang și avere, fiind dominată de nobilime, cler și armată. Populația a crescut de la 7 la 10 milioane de locuitori, dar a fost afectată de foamete, epidemii și emigrare. 47.Istoria mentalităţilor în istoriografia contemporană Istoria mentalităţilor este o ramură a istoriei care se ocupă de studiul modurilor de gândire, de simţire şi de acţiune ale oamenilor din trecut, în funcţie de contextul lor social, cultural şi istoric. Istoria mentalităţilor încearcă să reconstituie universul mental al unei epoci, unei societăţi sau unei categorii sociale, folosind surse variate, cum ar fi literatura, arta, religia, dreptul, obiceiurile, mentalităţile colective etc. 41 Istoria mentalităţilor a apărut ca o tendinţă în istoriografia franceză din secolul al XX-lea, în special în cadrul Şcolii de la Annales, fondată de Lucien Febvre şi Marc Bloch. Aceştia au criticat istoria tradiţională, concentrată pe evenimente politice şi militare, şi au propus o istorie “totală”, care să cuprindă toate aspectele vieţii sociale. Febvre a fost unul dintre primii care a folosit termenul de “mentalitate” în studiile sale despre Renaştere şi Reformă. Bloch a analizat mentalităţile rurale şi magice din Evul Mediu. Alţi reprezentanţi ai istoriei mentalităţilor au fost Fernand Braudel, Jacques Le Goff, Georges Duby, Emmanuel Le Roy Ladurie, Robert Mandrou, Philippe Ariès, Michel Foucault etc. Istoria mentalităţilor a avut o influenţă mare asupra istoriografiei contemporane, dar a fost şi criticată pentru lipsa de rigurozitate metodologică, pentru dificultatea de a defini şi delimita obiectul de studiu, pentru pericolul de a proiecta mentalităţi moderne asupra trecutului, pentru tendinţa de a omogeniza şi esenţializa mentalităţile unei epoci sau a unui grup social, ignorând diversitatea şi complexitatea lor. Istoria mentalităţilor s-a diversificat şi a evoluat în direcţii noi, cum ar fi istoria sensibilităţilor, istoria reprezentărilor, istoria imaginii, istoria corpului, istoria emoţiilor etc. 48.Imagologia – o nouă direcţie de cercetare Imagologia este studiul imaginilor naționale și culturale, adică a modului în care o cultură se percepe pe sine și pe celelalte culturi. Originea și evoluția imagologiei se leagă de istoria literaturii comparate, de mișcările intelectuale europene din secolul al XX-lea și de contextul politic și social al epocii. Metodele și conceptele imagologiei se bazează pe analiza discursivă, pe distincția dintre auto-imagini și hetero-imagini, pe tipologia imaginilor și pe raportul dintre imagologie și alte discipline. Aplicațiile și perspectivele imagologiei vizează explorarea diversității culturale, a stereotipurilor și a prejudecăților, a identității și a alterității, a dialogului și a conflictului intercultural. 49.Timpul şi spaţiul în percepţia omului medieval. Timpul ciclic și timpul istoric. Oamenii medievali aveau o viziune ciclică a timpului, bazată pe ritmurile naturii și ale vieții religioase. 42  Ei împărțeau timpul în săptămâni, luni, anotimpuri, ani liturgici, etc. În același timp, ei erau conștienți și de timpul istoric, adică de succesiunea evenimentelor care au marcat istoria creștinătății, de la creație până la sfârșitul lumii. Ei foloseau diferite sisteme de datare, cum ar fi ab urbe condita (de la fondarea Romei), anno Domini (de la nașterea lui Hristos) sau anno regni (de la începutul domniei unui rege). Spațiul fragmentat și spațiul unitar. Oamenii medievali trăiau întrun spațiu fragmentat din punct de vedere politic, teritorial, lingvistic și cultural. Ei nu aveau o imagine clară și completă a spațiului geografic în care se aflau, ci doar o cunoștere locală și limitată. Ei se deplasau cu dificultate și lent, fiind expuși la pericole și necunoscute. În același timp, ei aveau și o viziune unitară a spațiului, bazată pe ideea de imperiu creștin și pe autoritatea spirituală a papei. Ei se considerau parte a unei creștinătăți universale, care își propunea să extindă și să apere credința în fața dușmanilor (musulmani, evrei, eretici, etc.). Spațiul real și spațiul imaginar. Oamenii medievali aveau o percepție realistă a spațiului în care trăiau, dar și o imaginație bogată care îl popula cu elemente fantastice și simbolice. Ei credeau în existența unor locuri mitice, cum ar fi Paradisul, Iadul, Purgatoriul, Grădina Edenului, Țara Preoților Ioan, etc. Ei atribuiau spațiului diferite semnificații religioase, morale, politice sau culturale, în funcție de tradiția biblică, de legendele locale sau de interesele lor. Ei foloseau hărți, cronici, călătorii, literatură și artă pentru a reprezenta și a explora spațiul în care trăiau. 50.Atitudini faţă de muncă în societatea medievală. Semnificaţiile darului şi percepţiile bogăţiei Muncă și virtute: Muncă era considerată o virtute creștină, o formă de ascetism și o modalitate de a evita păcatul. Muncă era asociată cu starea de smerenie și supunere față de Dumnezeu. Muncă era practicată mai ales de țărani, meșteșugari și călugări, care se ocupau de agricultură, industrie și comerț. Dar și obligație: Darul era o practică socială și religioasă foarte răspândită în Evul Mediu, care presupunea oferirea sau primirea unor 43  bunuri sau servicii fără așteptarea unei recompense imediate. Darul era o modalitate de a întreține relații de solidaritate, recunoștință, ospitalitate, generozitate și caritate. Darul era și o obligație morală și juridică, care implica respectarea unor norme și ritualuri specifice. Bogăție și păcat: Bogăția era privită cu suspiciune și dispreț de către Biserica și societatea medievală, care o considerau o sursă de mândrie, lăcomie, invidie și corupție. Bogăția era văzută ca un obstacol în calea mântuirii sufletului și ca o amenințare la adresa ordinii sociale. Bogăția era tolerată doar dacă era folosită în scopuri pioase, cum ar fi ajutorarea săracilor, susținerea Bisericii sau participarea la cruciade. 51.Gesturile şi simbolurile în mentalul colectiv medieval Gesturile: erau forme de comunicare non-verbală care exprimau diverse atitudini, sentimente, intenții sau relații sociale. Unele gesturi erau comune tuturor culturilor medievale, cum ar fi salutul, îmbrățișarea, sărutul, binecuvântarea, semnul crucii, etc. Alte gesturi erau specifice unor grupuri sau contexte, cum ar fi gesturile liturgice, gesturile de vasalitate, gesturile de penitență, gesturile de onoare, etc. Simbolurile: erau reprezentări vizuale, sonore, tactile sau olfactive care aveau o semnificație profundă și complexă pentru cei care le foloseau sau le recunoșteau. Simbolurile erau omniprezente în lumea medievală, fiind folosite pentru a exprima credința, identitatea, autoritatea, apartenența, memoria, etc. Unele simboluri erau universale, cum ar fi crucea, icoana, coroana, sceptrul, etc. Alte simboluri erau particulare unor regiuni, popoare, ordine, etc., cum ar fi stema, blazonul, sigiliul, deviza, etc. 52.Regimul alimentar în Evul Mediu. Igiena şi maladiile. Marile epidemii: ciuma Regimul alimentar: era variat în funcție de clasa socială, regiune și sezon. Cerealele, legumele, fructele, carnea, brânza, vinul și berea erau cele mai consumate alimente. Postul și abținerea de la anumite mâncăruri erau impuse de Biserica. Alimentația era influențată de disponibilitatea resurselor, prețurile pieței, obiceiurile locale și gusturile personale. 44  Igiena: era deficitară și neregulată. Oamenii se spălau rar și superficial, foloseau puțină apă și săpun, nu își schimbau des hainele și lenjeria. Igiena orală era neglijată, iar dinții erau afectați de carii și tartru. Igiena publică era și ea precară, lipsind canalizarea, colectarea gunoaielor și curățenia stradală. Mizeria și murdăria favorizau răspândirea bolilor și a paraziților. Maladiile: erau numeroase și variate, afectând toate categoriile sociale. Cele mai frecvente erau: tuberculoza, lepra, dizenteria, febra tifoidă, malarie, scorbut, rahitism, sifilis, bube, râie, păduchi, viermi intestinali etc. Cauzele erau multiple: alimentația deficitară, igiena precară, lipsa medicamentelor și a cunoștințelor medicale, contactul cu animalele și cu persoanele bolnave, condițiile climatice și de viață etc. Tratamentele erau rudimentare și ineficiente, bazate pe remedii naturale, rugăciuni, vrăji și superstiții. Ciuma: era cea mai temută și devastatoare epidemie din Evul Mediu, provocată de o bacterie numită Yersinia pestis, transmisă prin mușcătura puricilor de pe șobolani. Existau trei forme de ciumă: bubonică, septicemică și pulmonară. Simptomele erau: febră, frisoane, dureri, ganglioni umflați, pete roșii sau ne