Suport de curs - Hidro (PDF)

Cursul 1....................................................................................................................................................... 2 Cursul 2....................................................................................................................................

Cursul 1....................................................................................................................................................... 2 Cursul 2....................................................................................................................................................... 6 Cursul 3..................................................................................................................................................... 18 Cursul 4..................................................................................................................................................... 22 Cursul 5..................................................................................................................................................... 31 Cursul 6..................................................................................................................................................... 39 Cursul 7..................................................................................................................................................... 46 Cursul 8..................................................................................................................................................... 54 Cursul 9..................................................................................................................................................... 60 Cursul 10................................................................................................................................................... 78 Cursul 11................................................................................................................................................... 82 Cursul 12................................................................................................................................................... 90 Cursul 13................................................................................................................................................. 100 Cursul 14................................................................................................................................................. 103  Cursul I Planuri, poziții Înot terapeutic Obiective - Definirea planurilor şi pozițiilor anatomice descrise ale corpului uman Poziția anatomică la om - Este în ortostatism, cu privirea orizontală, cu membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchi în extensiune, picioarele în unghi drept față de gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 45° între axele picioarelor, iar membrele superioare, pe lângă părțile laterale ale trunchiului, cu coatele extinse şi antebrațele în supinație; palmele şi degetele extinse privesc înainte - poziția “zero” sau poziția “neutră” - în goniometrie reprezintă “poziția de start” (există şi excepții) Postura - “Postura acompaniază mişcarea ca o umbră” (Sherrington 1931) - Activitatea posturală este automată şi specifică unei anumite mişcări - Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menținerii echilibrului corpului Echilibrul - Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor forțelor care acționează asupra acestuia este “zero” - Echilibrul şi stabilitatea unui corp nu sunt termeni sinonimi - Un sistem este stabil numai atunci când, perturbându-i echilibrul, acesta se reîntoarce la poziția de echilibru fără să cadă - Stabilitatea este invers proporțională cu înălțimea centrului de greutate al corpului şi direct proporțională cu mărimea bazei de susținere Controlul postural - Menținerea în poziție dreaptă, echilibrată, reprezintă, la om, scopul principal al controlului postural - Se realizează prin feed-back-ul informațiilor somatosenzitive, vestibulare şi vizuale - Important în redresarea posturală şi stabilitatea întregului corp este trunchiului - Activitatea posturală nu se referă numai la întregul corp, ci şi la orientarea unui segment sau a mai multor segmente ale corpului, mai ales atunci când poziția membrului este sub influența gravitației Ortostatism - Poziția verticală, specifică omului, se caracterizează prin stațiunea bipedă, unde baza de susținere este de forma unui trapez isoscel, format de axele picioarelor aşezate cu călcâiele apropiate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45° (Betes, A. şc. 1996) - Menținerea acestei poziții se realizează printr-o serie de reflexe posturale (22% metabolism)> o muşchii ischiogambieri împiedică flexiunea coapsei o cvdricepsul femural menține gamba în extensiune o tricepsul sural susține gamba să se flecteze pe picior o dreptul abdominal, împiedică trunchiul să cadă înapoi o muşchilor vertebrali, împiedică trunchiul să cadă înainte o muşchii cefei opresc capul şi gâtul să se încline înainte Clinostatism - Poziția orizontală în care corpul uman ia contact cu o suprafață rigidă situată în plan orizontal - În clinostatism, în funcție de partea corpului uman care ia contact cu suprafața orizontală, se descriu: o Decubit costal o Decubit ventral o Decubit dorsal Aşezat - În poziția şezând, corpul se sprijină pe tuberozitățile ischiadice şi pe fața posterioară a coapselor atunci când gambele atârnă sau pe tuberozitățile ischiadice şi pe tălpile picioarelor - Poziția centrului de greutate coboară până la nivelul vertebrelor L4-L5, iar proiecția acestuia este deplasată posterior, în interiorul bazei de susținere Planurile descrise ale corpului - În raport cu orientarea față de poziția anatomică, se descriu trei categorii principale de planuri anatomice: o Sagital o Frontal o Transversal Centrul de greutate - Dacă se utilizează un fir cu plumb, acesta trece prin (proiecția centrului de greutate): o fața vertebrei L2 o posterior de articulația coxofemurală o înapoia axei transversale a genunchiului o înaintea articulației talocrurale o cade în mijlocul bazei de susținere  - Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziție fixă, acesta variind de la un individ la altul, de la o poziție la alta şi de la o secvență a mişcării la alta Planul general de analiză a pozițiilor - În analiza unei anumite poziții se utilizează un plan general care include: - denumirea poziției - poziția segmentelor - baza de susținere - poziția centrului de greutate - menținerea echilibrului şi rolul reflexelor posturale - raporturile axelor biomecanice ale segmentelor - pârghiile osteoarticulare - grupurile musculare în activitate statică - variantele poziției Poziția segmentelor - Din totalitatea pozițiilor adoptate de diversele segmente ale corpului rezultă poziția fundamentală respectivă, a cărei descriere anatomică depinde de biomecanica segmentelor şi de descrierea acesteia Baza de susținere - Este o suprafață de forme geometrice variabile delimitate de marginile laterale sau de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau contact cu suprafața de sprijin - Cu cât baza de susținere este mai mare, cu atât menținerea echilibrului este mai uşoară, iar cu cât aceasta se micşorează mai mult, menținerea echilibrului devine mai dificilă Poziția centrului de greutate - Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este alcătuit din segmente care iau cele mai diverse poziții, din acest motiv, centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziție fixă, ci variabilă în raport cu deplasarea - Pentru determinarea locului centrului de greutate al corpului în diverse poziții, s-a luat în considerare greutatea diferitelor segmente, într-o poziție oarecare, stabilindu-se poziția centrului de greutate al segmentelor în diverse atitudini Menținerea echilibrului - Se realizează prin mecanisme reflexe statice, de postură - Stabilitatea poziției este cu atât mai mare cu cât proiecția centrului de greutate este mai apropiată de centrul bazei de susținere şi menținută la acest nivel prin reflexe posturale Stabilizarea pasivă - În menținerea unei posturi intră în acțiune şi factori de stabilizare pasivă: o echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale, ligamentele o capsulele unor articulații aflate în hiperextensiune o intrarea în contact a unor segmente osoase care limitează sau blochează mişcarea Variantele poziției - Orice poziție fundamentală poate prezenta variante legate de caracteristicile individuale ale subiectului, talent, fantezie, etc. - În raport cu incidența axei mediosagitale a corpului față de sol, pozițiile pot fi împărțite în: o Poziții verticale, cu sprijinul pe extremități:  în ortostatism, pe fețele plantare ale picioarelor  pe mâini, pe fețele palmare ale mâinilor o Poziții orizontale în care sprijinul pe sol se realizează pe una din fețele corpului (decubit dorsal, ventral şi lateral) o Poziții înclinate, sprijinul atât pe membrele superioare ca şi pe cele inferioare Direcții anatomice - Descrierea direcțiilor anatomice se face întotdeauna în raport cu corpul în poziția zero: o Superior (cranial): spre cap sau mai sus decât o altă structură anatomică o Inferior (caudal): în direcție opusă capului, mai jos decât o altă structură anatomică o Anterior: spre partea anterioară a corpului o Posterior: spre partea posterioară a corpului o Medial: situat spre linia medială a corpului o Lateral: departe de linia medială o Proximal: spre linia medială, de punctul de origine o Distal: departe de linia medială sau de punctul de origine (se foloseşte doar în descrierea membrelor) Axele de mişcare - Axul sagital o Se află în planul sagital, este orizontal şi are o direcție anteroposterioră; mişcările de abducție-adducție folosesc acest ax de mişcare în plan frontal. (Betes, A. şc., 1996) - Axul frontal o Se află în planul frontal, este orizontal de la stânga la dreapta; mişcările de flexie-extensie folosesc acest ax de mişcare în plan sagital (Betes, A. şc., 1996) - Axul longitudinal o Este un ax vertical şi se întinde pe direcția cranialcaudală; mişcările de rotație medială- laterală folosesc acest ax de mişcare în plan transversal (Betes, A. şc., 1996)  Cursul II Structura lecției Obiective - Definirea noţiunii de hidrokinetoterapie (HKT) - Forma şi conţinutul unui program de HKT - Schimbările fiziologice care apar în timpul exerciţiilor în apă caldă - Efectele terapeutice ale exerciţiului în apă caldă - Contraindicaţii pentru HKT Hidrokinetoterapie (HKT) - HKT este ansamblul exerciţiilor fizice şi cu caracter recuperator desfăşurate în apă - Se materializează printr-o abordare completă a exerciţiilor desfăşurate în apă pentru a îmbunătăţii şi recupera condiţii patologice de diferite etiologii Programul zilnic - Programul zilnic de HKT este structurat în funcţie de obiective pe părţi specifice: o Încălzire o Stretching o Exerciţii de forţă şi rezistenţă musculară o Relaxare - În cadrul programului zilnic de HKT, fiecare parte ocupă o perioada de timp, în funcţie de obiectivele urmărite Încălzirea - Ocupă partea introductivă a programului de HKT - Se urmăreşte: o aducerea organismului la parametrii necesari desfăşurării activităţii fizice pregătirea musculaturii căreia i se adresează programul prin: o creşterea temperaturii o intensificarea circulaţiei prin exerciţii de întindere şi/sau contracţie musculară fără a induce oboseală sau epuizarea resurselor energetice - Astfel randamentul muscular creşte şi se previn accidentările - Durata acestei etape este stabilită în funcţie de temperatura apei, de grupa de pacienţi şi de obiectivele programului de HKT - Indicaţii o când programul de HKT cuprinde exerciţii de stretching şi de creştere a forţei musculare o când prin încălzire se previn accidentele o când temperatura apei este mai mică de 33 – 37° C  - Obiective o creşterea temperaturii centrale şi periferice o prevenirea rupturilor musculare şi ale ligamentelor la nivelul zonelor solicitate ulterior în programul de HKT o realizarea unor exerciţii care implică mişcări active cu amplitudine crescută, realizate de musculatura pregătită o identificarea durerii sau limitelor amplitudini de mişcare sau arii musculare cu acţiune secundară dureroase care pot întârzia recuperarea o prevenirea durerilor musculare datorate acumulării produşilor de metabolism - Indicaţii pentru kinetoterapeut o exerciţiile de încălzire trebuie să preceadă invariabil exerciţiile de stretching sau de creştere a forţei musculare o durata încălzirii este dată de temperatura apei o exerciţiile de încălzire trebuie să cuprindă musculatura direct implicată în programul de HKT şi zonele învecinate Stretching - Este orice acţiune care are ca rezultat alungirea unui ţesut moale, scurtat prin antrenament sau din motive patologice, cu creşterea amplitudinii de mişcare articulară - Se împarte în: o Stretching balistic  Această metodă foloseşte muşchiul întins ca pe un resort care va trage corpul sau segmentul în direcţia opusă  Tendinţa este să se treacă brutal şi cu rapiditate peste amplitudinea maximă pasivă  Folosit mai ales în sport, este o formă de stretching care prezintă riscul de a produce rupturi musculare sau, prin apariţia stretch-reflexului, să determine o contracţie musculară şi să anuleze scopul urmărit o Stretching dinamic  Se realizează voluntar cu mişcări lente, cu trecerea controlată peste amplitudinea maximă de mişcare  Creşterea vitezei de execuţie sau a amplitudinii se face gradual  Elasticitatea musculară scade pe fond de oboseală, de aceea se vor face maxim 10 repetări o Stretching activ  Pacientul execută mişcări voluntare spre amplitudinea maximă unde se încearcă menţinerea segmentului 6-10 sec (Sbenghe, T. 2005) sau 10-60 sec (Bates et al.,1996) prin contracţia agoniştilor şi relaxarea şi întinderea antagoniştilor  Flexibilitatea este limitată de starea funcţională a ţesutului moale periarticular  Structura articulaţiei şi flexibilitatea musculară sunt de asemenea factori limitativi ai amplitudinii de mişcare (accidente, boli asupra acestor formaţiuni pot reprezenta de asemenea factori limitativi) o Stretching pasiv  Se realizează prin mobilizarea articulaţiilor pacientului de către o forţă exterioară (alte părţi ale corpului, propria greutate, kinetoterapeut sau dispozitive specifice)  Forţa se aplică fie manual, fie mecanic pentru a alungi musculatura de pe partea opusă direcţiei de mişcare, în timp ce pacientul este relaxat  După unii autori o repriză poate dura de la 10 sec. la 20 sau chiar la 60 sec, alţi au înregistrat rezultate bune după 2-5 reprize cu o durată de 15-30 sec/repriză cu pauză între ele o Stretching isometric  Este combinaţia dintre stretching-ul pasiv şi contracţia izometrică în poziţia de întindere maximă pasivă realizată de o forţă exterioară (kinetoterapeut) - Se descriu trei etape: o întinderea pasivă, lentă a muşchiului contracturat, prin ducerea segmentului respectiv în direcţie opusă, până la amplitudinea maximă permisă o pacientul va realiza o contracţie izometrică a muşchiului întins, rezistenţa fiind opusă de kinetoterapeut sau alte dispozitive mecanice, şi se va menţine 6-10 sec. sau 7-15 sec. (Sbenghe, T. 2005) o apoi este indicată o pauză de relaxare de 20- 25 sec (Sbenghe, T. 2005), după care se reia exerciţiul o nu este indicată mai mult de o şedinţă de stretching izometric pe zi - Cele mai folosite forme de stretching în HKT sunt cel activ şi cel pasiv, iar contraindicat este stretching-ul balistic - Indicaţii o când amplitudinea de mişcare într-o articulaţie este limitată de o contractură sau de alte anomalii ale ţesuturilor moi ce duc la scurtarea musculară, ligamentară sau tendinoasă o când deformările scheletice, simetria şi postura pot fi prevenite prin creşterea amplitudinii de mişcare în diferite articulaţii o când scurtarea musculară limitează activitatea zilnică a pacientului o când există un dezechilibru muscular sau când un muşchi este hipoton, iar cel opus este contracturat o când relaxarea musculară este necesară pentru a reduce tensiunea sau oboseala musculară pentru a obţine o amplitudine de mişcare semnificativă - Obiective o refacerea amplitudinii de mişcare în articulaţia în cauză şi mobilizarea ţesuturilor moi periarticulare o prevenirea proceselor reversibile de scurtare şi contractare musculară o creşterea amplitudinii de mişcare într-o anumită articulaţie sau la nivel general, înainte de a începe exerciţiile de creştere a forţei musculare o reducerea riscului de accidente ale aparatului musculo-tendinos - Indicaţii pentru kinetoterapeut o se va realiza o evaluare prealabilă o se vor selecta exerciţiile în funcţie de recomandările medicului şi se vor stabili obiective reale o pentru pacienţii cu laxitate articulară se vor alege exerciţii specifice de stretching şi nu unele cu aspect general. Aceşti pacienţi nu vor folosi dispozitive ajutătoare în apă o pacienţii vor folosi orice dispozitiv pentru a obţine o poziţie confortabilă şi stabilă pentru a executa mişcările cât mai corect biomecanic în timpul stretching-ului o întinderea este opusul contracţiei, de aceea pacientul trebuie să fie relaxat în timpul execuţiei fiecărui exerciţiu şi atent la respiraţie o un stretching eficient şi corect executat va induce o senzaţie de tracţiune în muşchi şi nu durere o înainte de a începe programul de tonifiere nu se vor solicita articulaţiile şi ligamentele la punctul maxim al amplitudinii o nu se vor bloca articulaţiile, pacientul va proteja mereu articulaţiile vulnerabile prin execuţii lente şi controlate prin apă  o se va folosi forţa ascensională în sprijinul pacientului o se va folosi proprietatea de sprijin a apei pentru a stabiliza articulaţiile vulnerabile Forţa musculară - Este tensiunea maximă pe care o poate genera un muşchi la o singură contracţie - Contracţia musculară poate fi dinamică sau static - Use it or lose it! Rezistenţa musculară - Este capacitatea unui muşchi de a realiza contracţii succesive într-o perioadă de timp - Rezistenţa musculară este specifică unui grup muscular şi este importantă în recuperare Forţa şi rezistenţa musculară - Indicaţii o în cazurile hipotoniei musculare ca urmare a unei imobilizări o când prin activitatea în apă se poate reduce sau elimina durerea o când un pacient nu poate merge sau desfăşura orice activitate pe uscat o în situaţiile de decondiţionare o pentru a pregăti pacientul pentru recuperarea pe uscat - Indicaţii pentru kinetoterapeut o toate exerciţiile trebuie atent controlate şi iniţial trebuie ghidate în funcţie de apariţia durerii o extremităţile care prezintă tumefieri trebuie scufundate în apă adâncă o abia după ce durerea şi edemul s-au diminuat se vor începe exerciţii cu contracţii izotonice o înainte de a începe programul de recuperare, pacientul va fi într-o poziţie stabilă o se va folosi rezistenţa apei pentru a obţine creşterea progresivă a forţei prin:  creşterea braţului pârghiei  mutarea obiectului flotor dinspre proximal spre distal sau spre fundul bazinului o se va folosi rezistenţa apei pentru a obţine creşterea progresivă a forţei prin:  creşterea dimensiunii sau numărului elementelor flotoare  creşterea suprafeţei de rezistenţă  mişcarea prin apă se va face evitând liniile drepte  creşterea vitezei (velocităţii) de mişcare  deplasarea de greutăţi spre suprafaţa apei o executarea exerciţiilor la diferite adâncimi Relaxarea - Este acţiunea conştientă, voluntară de a elimina tensiunea musculară - Tensiunea musculară poate fi produsă fiziologic ca rezultat al: o unei dureri acute o unui accident  - Psihologic ca rezultat al: o Anxietăţii o Stresului - Fizici: o Oboseala o Suprasolicitarea Metode de relaxare locală - Apa caldă o Imersia în apă caldă induce relaxarea musculară, intensificarea circulaţiei, reduce spasmul şi nivelul durerii - Căldura o Aplicaţiile calde superficiale sau profunde înainte de a intra în bazin stimulează relaxarea ţesuturilor contractate o Aplicaţiile după ieşirea din bazin menţin relaxarea musculară o perioada mai lungă de timp Masajul - Pentru pacienţii care acuză dureri intense sau cărora le este imposibil de a desfăşura exerciţii pe uscat, apa este un mediu excelent pentru aplicarea unor tehnici speciale de masaj - Masajul şi apa caldă au efecte similare asupra musculaturii contractate - Masajul stimulează circulaţia, scade sensibilitatea la durere şi stimulează relaxarea - Presiunea pe care o va aplica kinetoterapeutul asupra zonei implicate nu va trebui să fie mare, ajutat fiind de presiunea hidrostatică Tracţiunea articulaţiilor - Această metodă se foloseşte atunci când suprafeţele articulare nu sunt în contact anatomic normal - Folosirea mobilizării sau tehnicile de stretching înainte sau combinat cu tracţiunea articulaţiilor pot scădea intensitatea dureri şi a spasmului musculaturii periarticulare Greutăţi - Greutatea acţionează în sens opus forţei ascensionale - Menţinerea sau aşezarea unei greutăţi în jurul unei anumite zone poate provoca separare articulară - Tracţiunea pe verticală este frecvent folosită în afecţiunile coloanei vertebrale Manipularea - Se materializează prin fixarea părţii proximale a segmentului articular cu o mână şi tracţionarea în lateral sau în jos a celuilalt segment Mişcarea pendulară - Se execută în apă mişcări de pendulare a unui membru - Se pot ataşa de membru greutăţi pentru a creşte spaţiul articular şi pentru inducerea relaxării şi creşterii amplitudinii de mişcare Metode de relaxare general - Plutirea o Pacientul poate folosi sau nu materiale flotoare o Simpla scufundare, experienţa greutăţii reduse în apă caldă, e de ajuns pentru a calma durerea articulară şi a stimula relaxarea  - Relaxarea autogenă o Această metodă presupune scăderea tensiunii musculare printr-un efort conştient - Exerciţii de respiraţie o Trei sau patru părţi din respiraţie presupune inspirul progresiv, tot mai profund, simultan cu relaxarea musculaturii tensionate - Relaxarea progresivă o Această metodă presupune contracţia şi relaxarea musculaturii în cauză o Pacientul trebuie educat să recunoască semnele tensiunii când muşchiul este în contracţie Relaxarea - Indicaţii o când există o hipertensiune acută sau cronică o când se identifică semnele insomniei o când musculatura tensionată limitează amplitudinea de mişcare o când stresul şi anxietatea provoacă anomalii fiziologice (ulcerul) o după puseuri care induc epuizarea sau extenuarea o pre şi post operator - Obiective o a scădea tensiunea musculară şi a induce relaxarea o a reduce stresul şi anxietatea o a recunoaşte tensiunea musculară prelungită şi a o inhiba sau controla prin exerciţii terapeutice o a maximaliza efectul terapeutic al apei calde, prin intensificarea circulaţiei, reducerea intensităţii durerii şi îmbunătăţirea relaxării musculare - Indicaţii pentru kinetoterapeut o depistarea precoce a hidrofobiei, tensiunea musculară poate reduce nivelul de recuperare o alegerea exerciţiilor care sunt cele mai indicate pentru pacient o se va explica pacientului protocolul pentru ca acesta să înţeleagă direcţia principală şi tehnicile de relaxare o pacientul va fi poziţionat întotdeauna în poziţie confortabilă, cu toate părţile corpului bine sprijinite o se va sublinia necesitatea practicării regulate a programului după ce acesta a fost învăţat o se vor explica şi stabilii obiective pe termen scurt şi lung pentru protocolul de relaxare Schimbările fiziologice care apar în timpul exerciţiilor în apă caldă - creşte frecvenţa respiratorie (FR) - scade TA – receptorii sensibili la întinderea miocardului din atrii care răspund prin scăderea TA la o creştere a volumului circulator - creşte cantitatea de sânge perfuzat la nivel muscular - se intensifică metabolismul muscular - se intensifică circulaţia periferică  - creşte FC - creşte circulaţia venoasă - se intensifică metabolismul - se reduce edemul la nivelul segmentelor scufundate - se reduce sensibilitatea terminaţiilor nervoase senzitive - creşte relaxarea musculară Efectele terapeutice ale exerciţiului în apă caldă - stimulează relaxarea musculară - reduce sensibilitatea la durere - reduce spasmul muscular - creşte gradul amplitudinii de mişcare în articulaţii - creşte forţa şi rezistenţa musculară în cazurile de hipo şi atonie - reduce forţa gravitaţională - intensifică circulaţia superficială - stimulează activitatea musculaturii respiratorii - îmbunătăţeşte propriocepţia, echilibrul şi stabilitatea - stimulează stima de sine Contraindicaţiile HKT - boli ca: febra tifoidă, holera, dizenteria - febră mai mare de 38° C - afecţiuni cardiace - afecţiuni renale - afecţiuni gastrointestinale - boli infecţioase - boli contagioase de piele - timpan perforat - răni deschise - incontinenţă urinară sau fecală - menstruaţie fără protecţie internă - epilepsie - hiper sau hipotensiune (HTA sau hTA) - tratament recent prin radiaţii - capacitate pulmonară scăzută  Cursul III Fizica Obiective - Definirea noţiunilor folosite în domeniul recuperării prin proceduri de hidroterapie - Cunoaşterea proprietăţilor fizice şi chimice ale apei - Stabilirea dotărilor standard într-un centru de hidroterapie Noţiuni generale - Înotul terapeutic o Înotul terapeutic asigură îmbunătăţirea capacităţii generale de mişcare, prin extrapolarea procedeelor clasice de înot şi se constituie ca o metodă a hidrokinetoterapiei - Terapia o Ştiinţa vindecării bolilor - Kinetoterapia o Terapia prin mişcare - Hidroterapia o Terapia cu ajutorul agenţilor hidrici sau acţiunea de vindecare a unor afecţiuni ale organismului uman prin folosirea efectelor apei (temperatură, compoziţie sau stare de agregare) - Hidrokinetoterapia o Este o metodă terapeutică, care se adresează profilaxiei, tratării şi recuperării unor deficienţe, afecţiuni neurologice de diferite etiologii, sechele post-traumatice, a unor forme de reumatism, etc., printrun ansamblu de tehnici pasive şi active executate în imersie - Kinebalneoterapia o Reprezintă ramura hidrokinetoterapiei care foloseşte apă minerală sau apă de mare în tratament - Talasoterapia o Reprezintă terapia cu ajutorul climatului marin (apa – valuri, briza, soarele, etc.) Deficienţa - Deficienţa este o condiţie sau item considerat a fi sub standard sau sub minimul aşteptărilor - Deficienţa fizică o “Abaterea de la normal în forma şi funcţiunile fizice ale organismului, care tulbură creşterea şi dezvoltarea armonioasă a corpului, îi modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinile fizice şi îi scade capacitatea de efort fizic şi chiar intelectual, precum şi capacitatea de muncă productivă” (Duma E. 1997 ) - Evoluţia deficienţei o Atitudinea vicioasă sau deficienţa este abaterea de la normal fără suport morfologic (Baltac G. şc. 2008)  o Deficienţa fizică este stadiul mai avansat al atitudinii vicioase, ca urmare a permanentizării atitudinii vicioase o Deformarea fizică produce, după abaterile funcţionale, şi modificări morfologice - Gradele de gravitate ale deficienţelor fizice o Gradul I – deficienţe care se pot corecta o Gradul II – deficienţe care prezintă începutul unor modificări structurale şi se pot corecta parţial o Gradul III – deficienţe care prezintă modificări structurale osoase, musculare şi articulare care nu mai pot fi corectate o Gradul IV – deficienţe care prezintă prăbuşiri osoase cu modificări exagerate ala formei corpului, punând în pericol viaţa acestuia (Baltac G. şc. 2008) - Clasificarea deficienţelor fizice o Deficienţe neevolutive – definitive, fără a mai evolua sau involua o Deficienţe evolutive – prezintă posibilitatea de a evolua spre mai grave Forţe hidrostatice şi organismul - Prin forţe hidrostatice se înţeleg acţiuni mecanice, ce acţionează din exterior asupra unui corp scufundat parţial (imersie) într-un lichid - Acestea sunt în relaţie directă cu acţiunea câmpului gravitaţional, la care sunt expuşi corpul şi fluidul a. Presiunea hidrostatică - Presiunea hidrostatică depinde de greutatea specifică a lichidului şi de adâncimea de scufundare - Apa curată din punct de vedere chimic cu o temperatură de 4° C are o greutate specifică de 1 g/cm3 - Presiunea se poate calcula conform formulei: o P = p x g x h + Pa  P – presiunea specifică a lichidului  p – densitatea lichidului (kg/m3)  g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2)  h – adâncimea lichidului (m)  Pa – presiunea atmosferică (760 mm Hg) - Presiunea creşte proporţional cu adâncimea de scufundare şi acţionează asupra tuturor structurilor compresibile o Presiunea apei asupra unui corp în submersie la 1m=76 mmHg (10m=760mmHg) o Presiunea apei asupra unui corp în imersie în poziţie orizontală este de 20-25mmHg - În cazul organismului uman presiunea acţionează asupra sistemelor limfatic şi venos, precum şi asupra cavităţilor mari ale corpului - Diametrele se reduc: o Membrele inferioare: 0.6 – 3,1 o Abdomenul: 3,5-6,5  b. Forţa ascensională - Acţiune asupra organismului o Aparent acesta pierde din greutate - Legea lui Arhimede o Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dislocat de acel corp - Cu ajutorul presiunii hidrostatice, forţa ascensională poate fi calculată prin formula: o Forţa ascensională = FA – G  G – greutatea corpului  FA – forţa arhimedică o FA = ρ x V x g  ρ – densitatea sau greutatea specifică a fluidului  V – volumul corpului  g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2) - În apă dulce: o în submersie, greutatea aparentă a corpului reprezintă 8,8% din cea reală o în imersia parţială a unui membru greutatea reprezintă 3,5% din cea reală Greutatea specifică - În apă cu salinitate medie: o în imersie până la baza gâtului devine 6-7% din valoarea reală o în imersie până la jumătatea superioară a toracelui are o valoare de 15-30% o în imersie până la pubis, reprezintă 50-80% din greutatea reală Corpul uman în imersie - În imersie un subiect cu o greutate de 70 kg va cântări 7,9 kg, iar în apă sărată numai 2,8 kg, mişcarea în aceste condiţii fiind facilă - În imersie creşte gradul de independenţă pentru subiecţii cu deficienţe motorii temporare sau permanente (hemiplegii, hemipareze, paraplegii, tetraplegii), sunt facilitate mişcările în articulaţiile dureroase sau imobile stimulând gradul de implicare a pacientului în procesul de recuperare - Situații o Apa are o greutate specifică de 1g/cm3 o În funcţie de greutatea specifică se disting:  Dacă corpul are o greutate specifică mai mică decât a apei, acesta va pluti pe apă  Dacă corpul are aceeaşi greutate specifică, acesta se va scufunda complet în apă şi va pluti acolo  Dacă greutatea specifică a corpului este mai mare decât cea a apei, acesta se va scufunda - Greutatea specifică a ţesutului (Hay, 1993) o Muşchiul scheletic are o greutate specifică de 1,0 o Ţesutul osos are o greutate specifică de 1,5-2,0 o Ţesutul adipos are o greutate specifică de 0,8 - În funcţie de sex o McMillan indică o greutate specifică pentru bărbaţi de 1,02 g/cm3, media între bărbaţi şi femei fiind de 0,978 g/cm3 o Szabo a găsit la înotători în cadrul unei competiţii internaţionale greutăţi specifice de 0,98 g/cm3 – 1,09 g/cm3 - În funcţie de tipul constitutional o Nivelul mediu al greutăţii specifice pentru corpul omenesc este de 0,95 până la 0,97 (Davis şi Harrison 1988) o La extreme sunt persoanele cu un tip constituţional ectomorf (1,10), iar la polul opus persoanele supraponderale (0,93) - Centrul de greutate o Efectele asupra unui corp, care pot duce la o mişcare sau o modificare a mişcării, se numesc forţe o Acţiunea forţelor este deseori localizată într-un anumit punct, iar centrul de greutate este punctul specific de acţiune al forţei gravitaţionale - Legea lui Arhimede o Dacă un corp este scufundat într-un fluid, asupra acestuia acţionează o forţă opusă forţei gravitaţionale şi este direct proporțională cu greutatea fluidului “deplasat”, iar corpul scufundat “deplasează” astfel un corp fluid, care îi corespunde fie unei părţi, fie întregului volum al propriului corp, în funcţie de adâncimea de scufundare o Acţiunea forţelor asupra corpului “deplasat” poate fi localizată asupra unui anumit loc - Centrul de greutate o Deoarece forţa ascensională este o forţă ce acţionează opus forţei gravitaţionale, acţiunea ei trebuie să fie, în cazul unui corp în echilibru, perpendiculară pe forţa gravitaţională, iar punctul de aplicare al forţei ascensionale este egal cu centrul de greutate al corpului fluid “deplasat” - Poziţia centrului de greutate la om în imersie o După Klauck – în imersie ortostatică cu braţele pe lângă corp la aproximativ 63% din înălţimea corpului o McMillan – aproximativ nivelul celei de-a doua vertebre sacrate S2 - Centrul de greutate o Densitatea în zona cutiei toracice este mai mică în comparaţie cu restul corpului şi rezultă o deplasare a punctului de aplicare a forţei ascensionale înspre cap în relaţie cu centrul de greutate o Astfel rezultă un cuplu de forţă îndreptat spre picioare o Membrele inferioare se scufundă, iar corpul se poziţionează oblic  Cursul IV Hidrotermoterapia Obiective - Definirea: o factorilor care interacţionează cu corpul uman în imersie sau submersie o procedurile specifice hidrotermoterapiei o tehnicile hidrotermoterapiei o aplicaţiile hidrotermoterapiei Factorii care interacţionează cu corpul uman în imersie sau submersie - Factorul termic o Este reprezentat de termoconductibilitatea apei, care este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului - Factorul mecanic o Este reprezentat de presiunea hidrostatică - Factorul chimic o Este reprezentat de substanţele dizolvate natural sau artificial în apă Acţiunea apei asupra funcţiilor şi aparatelor organismului - Aparatul cardio-vascular o Circulaţia periferică este influenţată în trei etape în funcţie de temperatura apei: o Faza iniţială – vasoconstricţia la intrare într-o baie de apă rece sau caldă, diferenţa constând în durata de resimţire a senzaţiei şi manifestare a vasoconstricţiei, care este mai evidentă în cazul apei reci o Faza a doua – vasodilataţia însoţită de hiperemie datorată contactului cu apa  Această fază este de durată mai lungă şi este cea mai importantă dintre faze o Faza a treia – vasodilataţia pasivă, este rezultatul acţiunii factorului excitant cald pe o perioadă mai îndelungată sau rece dacă acest excitant devine brutal  Această fază este de evitat în cadrul hidroterapiei deoarece ea antrenează cu sine atât modificări locale, cât şi modificări la distanţă ce pot avea efecte negative asupra organismului - Cordul o Excitantul rece (vasoconstricţie periferică)  uşurează travaliul cardiac creşte acidoza (scade pH-ul)  scade capacitatea de coagularea sângelui o Excitantul cald (vasodilataţie periferică)  induce oboseala muşchiului cardiac  creşte alcaloza (creşte pH-ul)  creşte capacitatea de coagulare a sângelui  - Aparatul respirator o Excitantul rece  creşte frecvenţa respiratorie o Excitantul cald  declanşează o respiraţie frecventă şi superficială, care scade în intensitate pe parcursul aplicării repetate a stimulului - Aparatul locomotor o Excitantul rece  efect stimulant asupra musculaturii striate şi netede o Excitantul cald  produce mio-relaxare, care contribuie la scăderea contracturilor - Sistemul nervos o Excitantul rece  scade sensibilitatea nervoasă  efect anestezic o Excitantul cald  efect excitant în procesele acute  analgezic în procesele inflamatorii cornice - Metabolismului o Excitantul rece  creştere a metabolismului pe baza unui consum mare de oxigen o Excitantul cald  produce creşteri metabolice mai uşoare, prin consum de glucide şi lipide o Procedurile indiferente nu modifică metabolismul Proceduri specific - Compresele o Sunt aplicaţii de apă la diferite temperaturi prin intermediul unui material textil cu care se va acoperii partea corpului sau corpul după ce a fost în prealabil înmuiat în apă o Compresele calde – se clăteşte o bucată de pânză în apă de 40°c şi fără să fie stoarsă se înfăşoară pe segmentul tratat  la fiecare 15 minute se reface compresa, o şedinţă durează 30 min. o Compresele cu aburi o Compresele reci – se aplică la fel ca şi în cazul compreselor calde, se refac la 5-10 min. o Comprese cu creşterea treptată a temperaturii – se aplică o bucată de pânză clătită cu apă rece peste o bucată de pânză încălzită şi înfăşurată pe segmentul afectat o Comprese alternante - Împachetările o Sunt proceduri umede şi uscate, cu diferite substanţe (parafină,nămol, etc.) o Acţiune:  puternic vasodilatatoare  efect antiinflamator  reduc edemul   efect analgezic şi relaxant o În funcţie de zona de aplicare pot fi:  împachetarea inferioara  împachetarea superioara  împachetarea pe trei sferturi  împachetarea trunchiului o În funcţie de durată sunt:  de scurtă durată (10 - 15 minute)  de durată medie (40 - 50 minute)  de lungă durată (50 - 90 minute) - Spălările și Cataplasmele o Spălările  sunt proceduri cu apă rece, obligatorii după procedurile calde, cu rol de redresare vasculară şi stoparea termolizei. o Cataplasmele  sunt proceduri de aplicare a unor substanţe (muştar, hrean, muşeţel, nămol etc.,) de obicei umede, direct pe tegument, cu rol în reducerea proceselor inflamatorii acute în pneumonii, congestii, mialgii, nevralgii etc.  Au efect revulsiv (mobilizarea stazelor), descongestionant, analgezic şi antispasmodic - Afuziunile o Sunt turnări de apă, reci sau alternante, fără presiune o Se începe cu “cald" şi se termină cu “rece", durata aplicaţiilor reci fiind 1/3 din durata aplicaţiilor calde o Ca orice procedură alternantă, afuziunile au un efect stimulent, tonifiant o Se folosesc în tulburările circulatorii periferice, circulaţiei de întoarcere (venoase), sechele după flebite, edeme cronice etc. - Fricţiunile o Sunt întotdeauna proceduri reci, care acţionează atât prin factorul termic, cât şi prin cel mechanic o Se realizează folosindu-se bucăţi de pânză umede, peste care se execută fricţiuni, prin mişcări lungi, de alunecare cu palmele, până când acestea se încălzesc o Fricţiunile pot fi:  parţiale  complete  cu sare - Duşurile o Clasificare în funcţie de:  Temperatură  Duşuri reci  Duşuri calde  Duşuri alternante  Duşuri speciale  Duşuri special  o duşul scoţian este un duş alternant, cu o presiune de 1 - 2 atmosfere, jetul de apă fiind la o distanţă de 5 - 6 m faţă de subiect  Indicat în afecţiunile cronice reumatice, sciatice cronice, nevroze, obezitate, hipotiroidism etc. o duş-masajul este un duş cald, cu 5 - 6 rozete, la care se adaugă masajul  Reduce edemul prin masaj, fiind indicat într-o serie de procese cronice reumatice, artrite, artroze, spondiloze, sciatica, obezitate o duşul subacvatic cu presiune de 2 - 3 atmosfere, proiectat sub apă la 10 - 15 cm de tegument  Efectul şi indicaţiile sunt similare cu cele ale duşului- masaj, dar este mai bine suportat o duşul de aer cald care se realizează cu foenul, însoţit de masaj  Are aceleaşi indicaţii şi acţiuni ca şi duşul-masaj, fiind însă o procedura mai blândă  După forma jetului de apă sunt:  Duşuri în rozetă  Duşuri în sul  Duşuri în evantai o Contraindicaţii ale duşurilor  Duşurile cu presiune sunt interzise în:  fragilitatea vasculară  psihoze  stări de agitaţie  sarcină  stări febrile, etc. - Băile terapeutice o Sunt proceduri larg răspândite în cadrul balneoterapiei şi pot fi generale sau locale o Băile generale  În acest caz procedura se adresează întregului corp, adică pacientul este în imersie până la gât sau până la piept o Băile locale  Se adresează anumitor părţi ale corpului (celor afectate), care se vor scufunda în apă (mâini, braţe, picioare, membre inferioare, etc.) o După temperatura apei, băile terapeutice sunt:  băi reci – sub 20° C  băi răcoroase – 20-30° C  băi intermediare (indiferente) – 34-37° C  băi calde – 38-39° C  băi fierbinţi – peste 40° C o Reguli cu privire la băile terapeutice:  Se interzic băile imediat după ce s-a luat masa   Băile calde şi/sau fierbinţi trebuie să se încheie cu un duş rece  Durata unei băi este de 10-15 minute, şi este urmată de odihnă (cca. 15 min.)  Băile terapeutice se fac numai la recomandarea medicului, acesta indicând temperatura apei, durata băii, frecvenţa şi numărul total de băi în cadrul unei cure o Efectele terapeutice ale băilor reci  Prezintă ca prim efect o depresie vitala cu contractarea vaselor sangvine, cu efect antalgic şi anti-inflamator  Aplicaţiile reci, locale stimulează ganglionii nervoşi simpatici ai pereţilor vaselor sangvine şi favorizează aportul de oxigen şi nutrienţi la nivel muscular  Ca efect negativ, se remarca acumularea unor produşi metabolici  Au efect stimulent şi tonic când temperatura corpului este normală  Scăderea temperaturii corpului în stări febrile şi creşterea numărului de globule albe în circulaţie  Sunt contraindicate în boli infecţioase, în boli cardiovasculare, în menoree, alergie la frig şi în forme severe de diabet o Efectele terapeutice ale băilor indiferente  Nu cresc temperatura corpului pentru a intensifica metabolismul şi nu conţin stimuli reci, care sa provoace reacţia organismului  Au un efect relaxant asupra activităţii musculare şi a sistemului nervos şi asigura sedarea (liniştirea) pacientului care suferă de boli cardiovasculare care nu ar suporta tratamentele fierbinţi sau reci  Sunt indicate pentru curăţire, insomnie, nevroze sau epuizare, anxietate, diaree cronică, boli cardiovasculare unde nu se pot folosi tratamente prea fierbinţi sau prea reci (arteroscleroză) şi diabet  Sunt contraindicate în anumite cazuri de eczeme şi în insuficienta cardiacă importantă o Efectele terapeutice ale băilor calde  Vasodilatator  Stimulează sistemul nervos central  Reduc contracturile musculare  Antalgic  Vasodilataţia stimulează pozitiv circulaţia sanguină, iar prin creşterea fluxului sangvin este favorizată eliminarea produşilor de catabolism  Aplicaţiile calde, dacă nu sunt urmate de aplicaţii reci, măresc numărul globulelor albe reduc numărul globulelor roşii  Băile calde prelungite pe regiunea abdominală, contribuie la intensificarea activităţii ficatului şi a stomacului  Efectele negative ale băilor calde se identifică prin favorizarea oboselii, atunci când aplicaţiile sunt prelungite şi anumite organe sunt private aport sanguin, datorită vasodilataţiei periferice  Sunt recomandate în insomnii, în afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, ortopedice (sechele), pareze, paralizii, reumatism cronic, etc.  Durata obişnuită a acestei băi este de 15-20 minute pentru adulţi şi 5-10 minute pentru copii   În apă se pot adăuga uleiuri sau extracte solide de conifere o Efectele terapeutice ale băilor fierbinți  Cuprind tot corpul cu excepţia capului  Efecte:  vasodilataţia periferică (hiperemie)  intensificarea metabolismului  hidroliza prin transpiraţie abundentă  creşterea temperaturii centrale  diminuarea durerii  diminuarea contracturilor musculare  diminuarea oboselii SN  ameliorarea congestiei organelor interne  Sunt indicate în:  afecţiunile circulatorii  durere  contracturi musculare  oboseală generală  congestie a organelor interne  Sunt contraindicate în:  Diabet  Cancer  cardiopatie ischemică  valvulopatii  tulburări vasculare  menoree  hipertensiune arteriala  cazul persoanele în vârsta sau debile o Băile fierbinți  Pentru un efect maxim al băilor fierbinţi, în apa de baie se adaugă treptat apă fierbinte, crescând temperatura peste 40° C  Baia nu va dura mai mult de 10 min., după aceasta recomandându-se odihnă, după ce pacientul se îmbracă în haine uscate şi călduroase o Efectele terapeutice ale băilor parțiale  Se adresează extremităţilor şi pot fi calde, reci sau ascendente  Cele din urmă se mai numesc şi Hauffe, fiind indicate în astmul bronşic sau în crizele de angină pectoral o Efectele terapeutice ale băilor cu diverse săruri  Indicate în tratarea afecţiunilor:  aparatului locomotor  sistemului nervos  aparatului cardio-vascular  pielii   Se pregătesc în cada cu apă caldă sau rece, se dizolvă 250-500 g sare de mare, sare obişnuită sau alte tipuri de săruri, aşezate într-un săculeţ de pânză  Băile se fac o dată la două zile, o cură cuprinzând 12-15 băi o Efectele terapeutice ale băilor  Băile medicamentoase  sunt folosite substanţe precum iodul, sodiul, sulful, amidonul, etc. acestea fiind indicate în boli reumatismale, afecţiuni dermatologice, etc.  Băi cu plante medicinale  Acestea pot fi cu salvie, muşeţel, tei, rozmarin, pelin, hamei, nuc, menta, muguri şi frunze de plop, scoarţa de stejar, soc, tărâţe sau muştar. Fiecare din aceste băi are o serie de recomandări şi mare parte dintre ele se pot face acasă o Efectele terapeutice ale băilor cu bule gazoase  Sunt folosite gaze ca CO2, O2 sau aer, la temperatură indiferentă  Bulele gazoase din baie se sparg de tegumentul bolnavului, exercitând un masaj fin, un efleuraj care dă o hiperemie activă, scăzând barajul periferic  În acest fel tensiunea arterială scade, ritmul cordului devine mai bradicardic, diastola este mai mare, iar afluxul coronarian mai bogat  Recomandate în:  H.T.A.  tulburări circulatorii periferice (ex. arterite)  sechele de flebite  nevroze  boală ulceroasă, etc. - Sauna o Sauna constituie un mijloc al termoterapiei, care este foarte des folosit atunci când se doreşte acţionarea asupra întregului corp o Rolul saunei este de a creşte treptat temperatura aerului, deci şi a corpului,urmată apoi de scăderea bruscă a temperaturii corpului prin acţiunea apei reci (prin duş rece sau prin intrare într-un bazin cu apă rece) o Modul de folosire al saunei  Aerul din încăpere la 80-100° C  Pacientul se aşează pe treapta cea mai joasă şi pe măsură ce se acomodează cu temperatura şi începe să transpire poate urca pe banca din mijloc şi apoi pe cea mai înaltă  Aerul cald se ridică spre tavanul saunei, astfel obţinându-se efectul maxim de temperatură  Creşterea în continuare a efectului termic se obţine prin aruncarea de apă pe pietrele încinse. Astfel se realizează creşterea umidităţii aerului şi a temperaturii corpului, diminuând în acelaşi timp intensitatea transpiraţiei. Temperatura ridicată produce vasodilataţie periferică, scăderea T.A. cu până la 20 – 30 mmHg și hiperemie  După părăsirea saunei temperatura corpului este scăzută brusc prin scufundare în bazinul cu apă rece, sau prin duş rece   Apa rece are ca rezultate vasoconstricţia şi creşterea TA  Prin saună se realizează gimnastica vaselor sanguine (vasodilataţia urmată de vasoconstricţie), ceea ce contribuie la îmbunătăţirea circulaţiei şi la o bună adaptare la schimbările bruşte de temperatură şi umiditate a aerului  Nu este recomandată persoanelor cu probleme cardiace şi celor cu afecţiuni care nu sunt compatibile cu acest mijloc de tratament Tehnicile hidroterapiei - HTT externă sau generală (băi şi duşuri) - HTT internă sau locală (aerosol-terapia, inhalaţiile, etc.) - Cura de apă (consumul apei minerale) Obiectivele aplicaţiilor terapeutice ale apei - Dizolvarea substanţelor nocive (patologice) - Eliminarea substanţelor patologice - Eliminarea substanţelor nocive - Fortificarea organismului Curele - Curele clasice o Prin tradiţie acestea durează 21 de zile, cu 18 zile de tratament complet adaptat la fiecare persoana în parte o Acestea sunt întotdeauna realizate sub prescripţia medicala şi se desfăşoară în cadrul staţiunilor termale - Curele libere o Acestea durează între 5 şi 8 zile şi sunt efectuate într-un scop precis, făcând apel la îngrijiri termale specifice o Staţiunile propun diverse modalităţi de tratament dintre care clientul are posibilitatea de a alege o Este indicată practicarea unor sporturi de agrement Hidrotermoterapia - Contraindicaţii generale - stare generala deficitară - deficienţe organice grave - deteriorare mentală gravă - senilitate Tratamentul căilor respiratorii - Obiectivul principal este aducerea apei şi/sau a gazului termal în contact cu ţesuturile care afectează căile respiratorii - Se realizează prin diverse tehnici pentru a curăţa, a degaja şi a regla căile respiratorii: o baia generala o dușul local o aerosolii o inhalarea vaporilor o gargara o băia nazala Dermatologie şi afecţiuni bucale - În dermatologie principalele tehnici termale sunt băile cu apă minerală şi duşurile filiforme care, cu presiune reglabilă, au o acţiune de reducere a mâncărimilor - Pulverizările cu apă minerala au un efect calmant şi cicatrizant - Duşul gingiilor curăţă ţesuturile cavităţii bucale, iar băile locale calmează durerea Bolile cardiovasculare - Băile şi duşurile, asociate gazului termal, cresc capacitatea vaselor sangvine, ameliorează circulaţia sanguină (vasodilatare) - Duşurile cu presiune mare provoacă decontracţia musculara şi drenajul ţesuturilor Afecţiunile aparatului urinar şi bolile metabolice - Cura cu apă minerală este tratamentul termal principal care are drept obiectiv eliminarea reziduurilor de calculi şi reechilibrarea aparatului urinar - Băile şi duşurile vin sa completeze efectul - De asemenea, băile şi duşurile au rolul de a calma durerile şi de a preveni infecţiile Afecţiunile aparatului digestive - Cura cu apă minerală este tratamentul principal în cazul colitelor, tulburărilor digestive sau hepatice - Aceasta este asociata băilor sau duşurilor care au un efect de reglare a funcţiilor şi laxativ - Aceste metode se completează cu o educaţie nutriţională adaptată  Cursul V Hidrokinetoterapia și marile funcții I. APARATUL RESPIRATOR Respiraţia - Este procesul prin care dioxidul de carbon este eliminat, iar oxigenul este furnizat ţesuturilor organismului Frecvenţa respiratorie (FR) - Adulţi: 14-18/min - Copii: 20-30/min - Nou născuţi: 40/min Aerul – compoziţie - 21% oxigen - 79% nitrogen - 0,03% dioxidul de carbon Respiraţia - Acest proces poate fi diferenţiat în două etape separate: o respiraţia externă reprezintă schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare şi sânge o respiraţia internă se referă la schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre sânge şi ţesuturile organismului - Inspiraţia o Este un proces activ ce implică diafragma, muşchiul primar al ventilaţiei, precum şi muşchii responsabili pentru lărgirea cavităţii toracice – muşchii secundari ai respiraţiei o Coastele şi sternul ajută respiraţia modificând volumul cutiei toracice o Muşchii intercostali rotesc şi ridică cutia toracică, contribuind la expansiunea cavităţii toracice o Aceste acţiuni reduc presiunea din cavitatea toracică, făcând aerul să intre în plămâni - Expiraţia o Este, de obicei, un proces pasiv care presupune relaxarea diafragmei şi reducerea volumului cutiei toracice, forţând aerul să iasă din plămâni o În imersie, muşchii implicaţi în ventilaţie joacă un rol major în inspiraţie, în timp ce muşchii abdominali joacă un rol major în expiraţia forţată Volume şi capacităţi respiratorii - Volumul curent (VC) o În timpul unui ciclu respirator liniştit, pătrunde în plămâni un volum de aproximativ 500ml de aer, urmat de eliminarea aceluiaşi volum în expir o VC este fracţia de aer ventilată în condiţii de repaus, cu participarea exclusivă a muşchilor inspiratori o Din VC numai 2/3 (350 ml) ajung în teritoriul de schimb alveolar, restul de 1/3 (150 ml) rămâne în teritoriu mort al căilor respiratorii - Volumul inspirator de rezervă (VIR) o Printr-un inspir profund poate fi introdusă în plămâni o cantitate suplimentară de aer o Este volumul de aer pătruns în plămâni în timpul efortului inspirator maxim o Valoarea medie este de 1500-2000 ml de aer o Împreună cu VC formează capacitatea inspiratorie (CI) o CI reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi introdus în plămâni în timpul inspirului normal maxim după un expir de repaus - Volumul expirator de rezervă (VER) o Printr-un expir forţat se îndepărtează din plămâni o nouă fracţie de aer, în afara celei de repaus, aceasta reprezintă aerul de rezervă, sau volumul expirator de rezervă o VER este fracţia de aer expulzată din plămâni în momentul trecerii de la poziţia expiratorie de repaus la un expir maxim o Valoarea medie este de cca. 1200 ml de aer - Capacitatea vitală (CV) o Este volumul maxim de aer ce poate fi ventilat prin plămâni în timpul unei respiraţii de maximă amplitudine, respectiv după un inspir profund urmat de un expir forţat  o Valoarea medie este de 3500-3800 ml de aer, cu variaţii importante în funcţie de vârstă, înălţime, fumător sau nefumător, sex, efort, stare patologică CV=VC+VIR+VER - Volumul rezidual (VR) o Este volumul de aer care rămâne în plămâni după o expiraţie forţată o Are rol tampon între spaţiile ventilate şi teritoriul alveolo-capilar o Valoarea medie este de 1200-1300 ml de aer o VR împiedică variaţiile bruşte ale concentraţiei şi presiunilor parţiale ale O2 şi CO2, asigurând caracterul continuu al schimburilor gazoase alveolo-capilare - Capacitatea reziduală funcţională (CRF) o Reprezintă suma volumului expirator de rezervă (VER) şi a volumul rezidual (VR) o Valoarea medie este 2500-2800 ml de aer - Capacitatea pulmonară totală (CPT) o Este suma celor patru fracţii de aer ventilate în teritoriul pulmonar: VC+VIR+VER+VR o Valoarea medie este de 4800-5000 ml de aer - Coeficientul de ventilaţie o Valoarea acestuia se află împărţind cele 2/3 din volumul curent (VC) (350ml de aer) la capacitatea vitală (CV) (3500-3800 ml de aer) adică 10-12% o Cu fiecare respiraţie se înnoieşte a 7-a parte din aerul alveolar total, adică capacitatea reziduală funcţională o Raportarea volumelor ventilate la unitatea de timp permite determinarea debitelor respiratorii - Debitul respirator (DR) o Denumit şi debit ventilator este produsul dintre VC (500 ml de aer) şi numărul de respiraţii pe minut (FR) (14-18 respiraţii/min) şi are o valoare medie de 6-8 l/min în condiţii de repaus o FR poate creşte de la 40-60 respiraţii/min în timpul efortului, iar volumul curent poate ajunge în jur de 2-4 l/respiraţie determinând un DR de 150-180 l/min la sportivi şi 100- 140 l/min la sedentari - Debitul ventilator maxim (DVM) o Poate atinge valori de 120-130 l/min. o Se calculează în funcţie de frecvenţa respiratorie şi volumul de aer ventilat cu amplitudine timp de 10-15 sec. raportat la 1 minut pentru a se evita tulburările produse de alcaloză - Volumul expirator maxim pe secundă (VEMS) o Se obţine în timpul unui expir forţat maxim după un inspir profund o VEMS în prima secundă reprezintă aproximativ 70-80% sau (2800-3000 ml) din valoarea CV Aparatul respirator şi imersia - Imersia influenţează volumul şi capacitatea pulmonară - S-a demonstrat o scădere notabilă a: o volumului expirator de rezervă (VER) o volumului rezidual (VR) o capacităţii reziduale funcţionale (CRF) o capacităţii vitale (CV) – când corpul se află în imersie o Astfel, cu cât corpul este mai scufundat, cu atât aceste volume scad - Scăderea VER este atribuită creşterii volumului sanguin intratoracic şi presiunii hidrostatice, care exercită presiune asupra toracelui şi provoacă ridicarea diafragmei - Poziţia diafragmei în timpul imersiei este aproape aceeaşi ca la finalul expirului în timpul respiraţie pe uscat - Din relaţiile: CRF = VER + VR CV = VIR + VC + VER o rezultă ca atât CRF cât şi CV vor scădea pe măsură ce corpul este scufundat în apă - Totuşi valorile CV nu scad foarte mult pe seama creşterii compensatorii a VIR în raport cu scăderea VER, astfel CV înregistrează scăderi de maxim 8% - Datorită presiunii asupra plămânilor, pacientul este stimulat să realizeze inspiraţii mai profunde pentru a lua suficient aer - În imersie până la gât: o se redistribuie ventilaţia pulmonară spre zona apicală, unde creşte şi fluxul sanguin o datorită presiunii hidrostatice asupra membrelor inferioare creşte volumul sanguin în capilarele pulmonare cu 58-70% o creşte volumul sistolic şi influenţează presiunea parţială a O2 o nu se înregistrează modificări semnificative în cazul presiunii parţiale a CO2  II. APARATUL CARDIOVASCULAR - Atriul drept – colectează sângele venos din venele cave superioară şi inferioară - Ventriculul drept – transmite sângele venos spre plămâni prin arterele pulmonare spre plămâni - Atriul stâng – colectează sângele pulmonar din venele pulmonare - Ventriculul stâng – transmite sângele spre corp prin artera aorta Frecvenţa cardiacă - Ventriculele inimii se contractă cu o frecvenţă oarecum proporţională cu necesarul energetic al muşchilor - În repaus, frecvenţa cardiacă poate varia de la circa 50 la 80 bpm pentru majoritatea oamenilor, deşi s-au raportat şi frecvenţe de 35 bpm - În general, frecvenţa cardiacă în repaus la sportivii antrenaţi este mai mică (30- 50 bpm.) în comparație cu cea a persoanelor neantrenate (60-80 bpm) Pulsul - Cu fiecare contracţie inima împinge în aortă un val de sânge, care loveşte sângele existent în vas şi provoacă o undă numită puls - Pulsul se măsoară prin comprimarea unei artere pe un plan osos, cu două sau trei degete, niciodată cu policele - Pulsul – valori normale o Adulţi: 60-80/min o Copii: 90-100/min o Nou născuţi: 130-140/min - Pulsul – variații o Creşterea frecvenţei – tahicardie o Scăderea frecvenţei – bradicardie Tensiunea arterială (TA) - Este presiunea sub care sângele circulă prin artere şi pe care o exercită asupra pereţilor arterelor - Variază în funcţie de vârstă, sex, ora din timpul zilei şi de gradul de activitate - Se măsoară întotdeauna după un repaus de 10 min. în clinostatism (decubit dorsal) - TA – valori normale: o Adulţi: 115-140/70-90 mmHg o Copii: 91-110/60-65 mmHg o Nou-născuţi: 65-80/40-50 mmHg - Sistola = contracţia - Diastola = relaxare - TA – variații o Valori peste cele normale – hipertensiune o Valori sub cele normale – hipotensiune Debitul sistolic (DS) - Cantitatea de sânge expulzată din inimă cu fiecare bătaie este cunoscută sub numele de debit sistolic (DS) - Un interval normal de valori pentru DS în repaus este între 60 şi 130 ml/bătaie - În cursul programului de recuperare, inima îşi poate mări DS de 2-3 ori faţă de nivelul în repaus (150-180 ml/bătaie) în funcţie de intensitatea efortului Debitul cardiac (DC) - Este cantitatea de sânge expulzată din inimă într-un minut. Un DC normal în repaus este de aproximativ 5-6 l/min. - În efort la persoanele sedentare DC creşte 4 X, la înotătorii antrenaţi creşte 5-6 X faţă de nivelul în repaus - DC poate fi calculat din următoarea ecuaţie: DC = DS x FC Aparatul cardiovascular şi imersia - Este cunoscut că presiunea hidrostatică exercită o presiune de 76 mmHg cu fiecare metru coborât sub nivelul apei (10 m – 760 mmHg) - Modificările induse de presiunea hidrostatică atunci când pacientul se află în ortostatism în imersie: o creşte fluxul de întoarcere venoasă o presiunea în atriul drept creşte cu 15-20 mmHg o creşte forţa de contracţie a miocardului (conform reflexului Frank Starling care induce o forţă crescută de contracţie atunci când fibrele miocardice sunt întinse) - Modificările induse de presiunea hidrostatică atunci când pacientul se află în ortostatism în imersie: o conform reflexului Frank Starling, forţa de contracţie ventriculară (ejecţie) este direct proporţională cu presiunea de umplere o creşte debitul sistolic (DS) şi implicit debitul cardiac (DC) o DS este primul parametru care se modifică după aproximativ 30-60 sec. de la imersie şi poate creşte cu 35-45% la un pacient în imersie până la gât - Când pacientul se află în apă, frecvenţa cardiacă a acestuia poate coborî cu 5-8 bpm - Imersia stimulează circulația de întoarcere, reducând astfel travaliul sistemului cardiovascular - Introducerea feţei în apă va reduce frecvenţa cardiacă a unei persoane (reflex facial comun pentru multe mamifere) - Efortul fizic în imersie reduce frecvenţa cardiacă cu 10-12 bpm. mai mică decât la o şedinţă de recuperare pe uscat - Frecvenţă cardiacă maximă nu poate fi depăşită nici chiar în timpul celui mai epuizant efort - Deşi această frecvenţă maximă diferă de la pacient la pacient, media la băieţi are valori maxime mai mici (200 bpm) - Totuşi răspunsul cardiac rămâne în discuţie pentru că reacţia cardiovasculară este diferită în funcţie de mai mulţi factori - Frecvența cardiacă (FC) și tensiunea arterială (TA) o Frecvența cardiacă, este reglată în funcţie de două categorii de stimuli veniţi de la:  baroreceptorii sino-carotidieni şi endocardoaortici care au rol inhibitor asupra centrilor vasomotori din bulbul rahidian  creşterea presiunii sanguine peste limitele normale, deprimă centrii vasomotori şi cardiaci bulbari şi determină vasodilataţie periferică, bradicardie şi diminuarea forţei de contracţie a inimii  receptorii sensibili la întinderea miocardului din atrii care răspund prin scăderea TA la o creştere a volumului circulator o FC  Variază după cum urmează:  scade (cu 3-17 bpm) când pacientul este în imersie până la nivelul bazinului sau a rebordului costal, şi se explică prin creşterea volumului de întoarcere, stimulează volumul DS şi implicit DC, prin aceasta creşte TA – reacţia baroroceptorilor induce scăderea FC  creşte când pacientul este în imersie până la gât: receptorii sensibili la întinderea miocardului răspund prin accelerarea FC datorită volumului de sânge central, crescător  acest reflex atrial (reflexul Bainbridge) stimulează circulaţia prin menţinerea unui echilibru între volumul de sânge revenit în inima dreaptă şi cel pompat din inima stângă - Datorită variatelor reacţii ale FC, cercetătorii au ajuns la un acord conform căruia creşterile DS compensează modificările FC pentru a creşte DC DC = DS x FC la orice nivel de submersie - Deci, atât DS cât şi DC sunt mai mari atunci când pacientul este în imersie decât pe uscat  - În concluzie adâncimea la care pacientul este scufundat în apă (pelvis, rebord costal sau gât), influenţează răspunsul cardiac (FC) Funcţia renală şi imersia - Acţiunea presiunii hidrostatice asupra circulaţiei sanguine (creşterea volumului de întoarcere) are influenţă şi asupra funcţiei renale - Printre alte funcţii pe care le are rinichiul, în acest caz vom discuta de funcţia de a menţine echilibrul hidroelectrolitic - Creşterea aportului de fluide spre inimă şi rinichi stimulează diureza şi excreţia renală pentru a menţine echilibrul hidroelectrolitic - Modificări funcţionale în timpul imersiei o creşte volumul de urină şi eliberarea de sodiu şi potasiu o adaptarea neurohormonală o inhibarea vasopresoarelor (hormon antidiuretic) şi creşterea diurezei - Modificări funcţionale în timpul imersiei o creşterea volumului central de sânge şi a absorbţiei de sodiu cauzează eliberarea lichidelor de la nivel celular în sânge şi transportul lor spre rinichi o reducerea edemului este explicată tot prin influenţa hormonilor sub acţiunea presiunii hidrostatice o creşte nevoia de a micţiona o apare senzaţia de sete (nevoia de hidratare)  Cursul VI Dotări Dotările bazelor de tratament - Bazinele cu care sunt dotate bazele de tratament se diferenţiază prin dimensiuni, apa folosită şi aparatura folosită - În funcţie de dimensiuni sunt: o Căzi o Bazine o Piscine Căzile - Sunt de diferite forme, adaptate în funcţie de menirea lor: o Clasice o fluture (treflă) – care permit mobilizarea eficientă a articulaţiilor fiecărui membru Bazinele - Sunt mai mari din punct de vedere al dimensiunilor decât căzile, oferind posibilitatea folosirii diferitelor dispozitive în procesul recuperator Piscinele - Sunt bazine de dimensiuni mari şi sunt folosite pentru înotul therapeutic - Apa în aceste bazine este de temperaturi de peste 26°C, iar dotările din interiorul bazinului, cât şi de lângă acesta, sunt specifice hidrokinetoterapiei Aparate şi elemente special - Masa de reeducare o Este un plan uşor înclinat, care asigură imersia întregului corp cu excepţia capului, care se sprijină pe o pernă cervicală o Corpul este fixat cu o chingă la nivelul bazinului, iar zona inferioară a mesei prezintă panouri mobile care pot fi coborâte pentru a facilita mobilizarea coapsei Planul înclinat la 35° - Este folosit în terapia coloanei lombare, bazinul se va fixa cu o chingă Suporturile pentru imersie - Se utilizează în cazul persoanelor cu tonus muscular scăzut sau atrofie, sau în cazul persoanelor imobilizate în dispozitive fixe - Sunt diferite modele de chingi, tărgi, sau scaune care sunt ataşate de macarale hidraulice pentru imersie Scaunele - Sunt ataşate de suporţi reglabili care pot să coboare sau să urce în funcţie de articulaţia tratată (scapulo-humerală sau coxofemurală) Parcursuri de reeducare - Se materializează prin culoare prevăzute cu bare paralele pentru sprijin, unde se reeducă mersul în imersie - Pot fi prevăzute pe jos cu pietriş sau pot prezenta diferite obstacole, pante, rampe sau trepte Barele de sprijin - Sunt fixate de o parte şi de alta a culoarelor, a scărilor de acces în bazin, dar şi pe marginea bazinului Podul plutitor - Asigură mobilizarea în imersie a diferitelor articulaţii fără a fi nevoie de o imersie totală obositoare în unele cazuri - Obiecte flotante o Vesta o Colacul o Salteaua gonflabilă Dispozitive specifice înotului - Labe - Palmare - Flotoare - Plute - Bastoane (swimming noodle) - Mingi care facilitează deplasarea în apă - Brăţări cu greutate ajustabilă pentru articulaţii folosite pentru a facilita diferenţierea kinestezică Dispozitive pentru creşterea tonusului şi forţei musculare - corzi elastice - sisteme de pârghii - sisteme de scripeţi  Cursul VII Metoda Halliwick Obiective - Înțelegerea obiectivelor şi direcțiilor de aplicare ale metodei Halliwick Date istorice - James McMillan a început în 1949 cu un proiect la o şcoală de fete cu disabilități, scop - deplasarea în apă, fără a utiliza elemente ajutătoare - În prima grupă participantă la proiect erau 12 fete de la şcoala Halliwick (Southgate, London), de unde vine și numele metodei “Halliwick” Concepte de bază - Psihologic - independența relativă în apă - Tonus muscular redus - Afecțiunile articulare degenerative - Greutatea relativă (stimulează osteo-sinteza) - Solicitarea dependentă de adâncimea - Inerția creată de apă - exersarea reacției de echilibru - În apă nu există riscul de cădere – corpul se rotește (concept fundamental metodei Halliwick) - Asimetria corporală compensată prin măsuri compensatoare - Tipul de reacție este definită prin scopul terapeutic - Terapia este reactivă şi automată Concepte de bază ale metodei - Turbulențele modifică raportul presiunilor - modifică starea de echilibru - pacientul reacționează - Metoda este deci reactivă şi specifică mediului - Desprinderea de elementele ajutătoare - experimentând o independență condiționată - Deprinderile se învață prin adaptarea în apă, trecerea peste frica de apă, trecerea la căutarea poziției de echilibru în apă - Poziția de echilibru este diferită în funcție de dizabilitate - Controlul echilibrul este premisa pentru a inhiba contracția muşchilor sinergici şi tonusul excesiv Structura schematică ierarhică a metodei după Gamper, 1995 - Acomodarea psihică - Obținerea echilibrului - Control - Facilitare Ajutorul - Mâinile terapeutului sunt indispensabile în sprijinirea pacientului - Locul acestui sprijin este foarte important - Prin această atingere: o se transmite o informație tactilă o fapt ce întăreşte încrederea o corpul experimentează un punct de referință - Nu trebuie însă să fie atât de pronunțat încât caracteristicile specifice ale mişcărilor în apă să se piardă - Sprijinul trebuie mereu să urmeze mişcările - Capul realizează ghidajul primar pentru reacțiile de echilibru în decubitul dorsal, acesta nu trebuie sprijinit; şi-ar pierde imediat proprietatea, şi reacțiile ar fi deranjate - Dacă corpul este sprijinit sub torace, atunci asupra toracelui poate acționa încă o forță, pe lângă forța ascensională ce este deseori amplificată prin volumul plămânilor, forță este orientată în sus - Aceasta înseamnă că spre picioare acționează un cuplu amplificat, prin aceasta picioarele scufundându-se şi mai mult - Dacă corpul este sprijinit sub centrul de greutate al corpului, membrele inferioare urcă la suprafață fără efort - Sprijinul în metoda Halliwick are mereu loc din decubit dorsal la nivelul centrului de greutate al corpului – ±S2 Poziții principale Mingea Cubul  Bățul Triunghiul - Mingea şi cubul sunt stabile, deoarece punctul ascensional şi centrul de greutate al corpului ajung să se suprapună mereu, şi prin aceasta se ajunge mereu la aceeaşi poziție finală - În cazul cubului, mai ales, mâinile pot fi utilizate ca şi un mijloc suplimentar de a găsi poziția de echilibru - Triunghiul şi bățul sunt poziții foarte labile - Bățul (decubit dorsal), unde cele mai mici asimetrii ale corpului acționează sub formă de cupluri, care sunt greu de compensat Programul în 10 puncte a metodei Adaptarea în apă - Adaptarea psihică o Acomodarea pacientul în mediul acvatic (staționare, respirație) o Terapeutul induce încredere prin prize specifice, care permit pacientului să aibă mâinile libere o Sprijinul trebuie să transmită mereu o informație tactilă o Pacientul poate face prize; se utilizează mai ales în cadrul grupelor o Terapeutul trebuie să înțeleagă şi să combată panica pacientului in apă o Crearea unui climat de încredere o Se va acorda o atenție sporită controlului respirației în apă o Când ajunge apa la gură, un expir reflex trebuie să aibă loc o Jocurile sunt facile pentru a învăța controlul respirației:  suflarea unei mingi de ping-pong pe lângă partener (numai gura este în apă)  se fluieră un cântec sub apă, iar partenerul trebuie să ghicească despre ce cântec este vorba o Prin expirația subacvatică se evită intrarea apei în gură, şi deci înghițirea acesteia – se amplifică siguranța, se diminuează frica Recuperarea echilibrului - Desprinderea o Se renunță treptat la ajutorul terapeutului o Activitățile şi mişcările sunt realizate tot mai mult de către pacient singur o Se monitoriză mereu controlul respirației o Fiecare punct trebuie exersat sub aspectul adaptării şi al desprinderii o În fiecare etapă trebuie diminuată frica şi amplificată încrederea Controlul echilibrului - Rotația verticală o O mişcare a corpului în jurul axelor de mişcare fronto-transversale o Mişcările în apă, ce duc din stând, prin aşezat, sau direct spre decubit dorsal sau frontal o Obiectivul de învățare al acestui punct îi arată pacientului cum se ajunge din stând în decubit dorsal sau frontal, şi invers o Printr-o întindere completă a corpului se ajunge în decubit dorsal, în timp ce o îndoire completă duce la o mişcare de rostogolire, care se termină în momentul când s-a atins poziția de echilibru stabil, adică spatele ajunge la suprafața apei, iar abdomenul este îndreptat spre în jos o Integrarea completă a capului în această mişcare este de importanță majoră, în caz contrar se ajunge din nou la decubit, şi procesul de rostogolire este întrerupt o Acesta este unul din punctele esențiale datorită cărora pacienții prezintă o siguranță insuficientă în apă o Atingerea poziției “minge” şi menținerea acesteia, până în momentul când mişcarea de rostogolire se opreşte, trebuie stăpânită neapărat, deoarece această poziție este singura poziție într-adevăr stabilă în apă  o Această experiență are rolul de ajutor de orientare în cadrul rotației verticale, şi este de o importanță majoră, deoarece controlul vizual este de obicei inexistent o Din această poziție ridicarea este uşoară, dacă membrele inferioare posedă funcții motrice suficiente o Aceste modificări de poziție esențiale formează în apă raportul reciproc între suprafața de sprijin stabilă, fundul bazinului, în stând, şi influența forței ascensionale în decubit, atunci când rezistența fermă nu există - Rotația laterală o Rotațiile laterale apar atunci când se produc modificări de poziție în jurul axelor de mişcare sagitalo-frontale o Poate fi comparată cu o mişcare de rotație la 180º în ortostasism unde echilibrul este foarte stabil o Decubitul dorsal este subiectul influențelor rotației laterale, deoarece această poziție este extrem de labilă o Cele mai mici asimetrii sunt de ajuns pentru a modifica forțele ascensionale de aşa manieră încât să producă un cuplu lateral, iar corpul să înceapă să se rotească o În decubit ventral echilibrul este mai stabil în relație cu rotația laterală, datorită poziționării centrului de greutate în raport cu punctul în care acționează forța ascensională o Echilibrul este deosebit de critic în cazul pacienților, care au o asimetrie pronunțată:  pacienți cu amputații  pacienți hemiplegici  pacienți cu scolioze  pacienți cu artroplastie o Pacientul trebuie să învețe în orice situație să se rotească la 360° o Capul joacă un rol central în inducerea mişcării, şi mai ales în revenirea în poziție din decubit ventral în decubit dorsal şi cu ajutorul membrele superioare şi inferioare - Rotația combinată o Prin rotația combinată se înțelege legătura dintre o rotație verticală şi una laterală, este rotația tipică a corpului uman înotând în apă o În cazul diferitelor disabilități, echilibrul poate fi uşor pierdut din poziție stând sau şezând spre în față o Plecând de la această rotație verticală, în acelaşi timp, sau imediat după aceea, trebuie să urmeze o rotație laterală, pentru ca respirația liberă să poată fi asigurată din nou o Pacientul paralizat poate intra singur în bazin doar prin rotația combinată Control – Forța ascensională - Hidrofobia este dată de experiențe negative în copilărie, care sunt întipărite adânc în mintea pacientului - Pacientul va experimenta acum cât este de greu să te scufunzi - Starea de umplere cu aer a plămânilor joacă un rol important - Adâncimea apei trebuie aleasă astfel încât să treacă doar puțin peste cap, atunci când pacientul este aşezat pe fundul bazinului Echilibrul în repaus - În cadrul acestei etape pacientul trebuie să stea întins liber pe apă, şi să învețe să-şi regleze raporturile ascensionale astfel, încât toate cuplurile să fie suprimate, deoarece în mod normal trenul superior are o greutate specifică mai mică decât bazinul şi membrele inferioare, rezultă în mod obligatoriu un cuplu îndreptat spre membrele inferioare - Modalități de a influența poziția corpului în decubit dorsal: o o extensie pronunțată a coloanei cervicale duce la o uşoară scufundare a membrelor inferioare o o flexiune pronunțată la nivelul coloanei cervicale superioare modifică raporturile de aşa manieră, încât membrele inferioare urcă la suprafața apei o flexia brațelor pe lângă cap şi flexia degetelor şi a mâinilor, produc deplasarea punctul ascensional de aşa manieră, încât membrele inferioare urcă la suprafață Facilitarea – Alunecarea cu turbulențe - După ce s-a exersat controlul, se trece la deplasarea în apă, iar în această etapă pe lângă forțele hidrostatice, asupra pacientului vor acționa şi forțe hidrodinamice - Terapeutul sau asistentul produce turbulențe cu ajutorul propriului corp, şi de asemenea cu ajutorul mâinilor sale în spatele umerilor pacientului în decubit dorsal, şi îl trage pe acesta cu ajutorul presiunii negative produse după sine (cum rața trage după ea puii) - La început, pacientul trebuie sprijinit puțin, din momentul în care viteza este destul de mare, şi forța ascensională dinamică îşi arată efectul, presiunea corpului în punctul de susținere se micşorează - Mâinile execută mişcarea în aşa fel, încât se încercă să se tragă cât mai multă apă din zona umerilor înotătorului - Aceasta se poate realiza în două moduri: o prin încrucişarea rapidă a antebrațelor, într-o poziție intermediară între supinație şi pronație, şi o mişcare de îndepărtare în uşoară pronație o printr-o înlăturare alternativă a apei cu mâinile o în ambele cazuri coatele sunt flexate - Gradul de efect este mărit printr-o poziție relaxată a degetelor şi mâinilor, prin aceea că şi apa dintre degete este pusă în mişcare Deplasarea simplă - Pacientul învață în această parte, cum ajunge să se deplaseze prin activități proprii - Deoarece 80% din toți pacienții îşi pot mişca brațele (McMillan), deplasarea va rezulta din activitatea acestora - În cazul înotului cu persoane cu disabilități se exersează deplasarea simplă corespunzătoare funcțiilor rămase funcționale - În unele cazuri aceasta este singura modalitate de deplasare Mişcări elementare de înot - Se exersează deplasarea efectivă în apă - Deoarece majoritatea pacienților pot utiliza cel puțin un braț, este rațional ca în prima fază să se introducă o tracțiune de braț - Acesta are de obicei loc sub apă, degetele sunt aduse spre umăr, într-o fază imediat următoare cotul începe să se întindă, în timp ce în articulația cotului se produce o rotație spre interior - După întinderea completă a brațului, acesta este tras spre corp cu putere - Mâna trebuie să fie dusă în acea poziție care s-a dovedit optimală la etapa anterioară - Dacă brațele sunt duse în poziția de tracțiune pe deasupra apei, aceasta trebuie să se petreacă foarte repede, în caz contrar capul şi trenul superior s-ar scufunda - Această mişcare favorizează şi mai mult rotația lateral - Pentru a contracara rotația laterală, este mai bine ca brațele să formeze un unghi de 15 – 20° față de suprafața apei în faza cât sunt deasupra apei - Scufundarea brațelor se realizează cu partea ulnară a mâinii în poziția ceasului de 10 după 10 - Apoi se execută tracțiunea brațului - Indiferent dacă tracțiunea este inițiată cu faza sub/supra-acvatică, faza de alunecare efectivă se produce o dată cu finalizarea tracțiunii - În timpul alunecării, brațele se află paralel lângă trunchi, aceasta fiind în acelaşi timp pauza de mişcare Unghi de 15 – 20° față de suprafața apei - Dacă o tracțiune de brațe nu poate avea loc, se exersează o tracțiune de membre inferioare - În acest caz împingerea apei se realizează de gambe şi picioare - Coapsele rămân întinse pe timpul întregii mişcări, şi iau parte doar la mişcări de rotație, mişcarea principală are loc la nivelul articulației genunchiului (Bras)  Cursul VIII Bad, aichi, watsu Obiective - Înţelegerea metodelor: o Bad Ragaz Ring Method (BRRM) o Ai Chi o Watsu Bad Ragaz Ring Method (BRRM) - Este un concept terapeutic care se desfăşoară în raport de 1:1 - Terapeutul asigură punctul fix pentru pacient, de aceea terapeutul trebuie să fie bine pregătit şi precis, acesta trebuie să cunoască foarte bine principiile metodei şi să stăpânească foarte bine prizele pentru a avea succes în aplicarea acestei metode Istoric - Metoda elveţiană BRRM se bucură de o istorie îndelungată - În 1920, un vânător găseşte un izvor în apropierea oraşului Pfafers. Imediat după aceasta au fost săpate în piatra muntelui mici bazine şi lumea a început să frecventeze aceste băi improvizate - Pentru că accesul la acest spa era dificil în 1840 apa a fost direcţionată spre oraşul Bad Ragaz - Apa era folosită în tratarea diferitelor afecţiuni fizice sau psihice, cei care foloseau aceste băi, stăteau aici ore întregi - În 1930 terapeuţii au început să folosească apa în atrofii musculare sau scăderi ale amplitudinii de mişcare - Mişcările din apă erau unidimensionale, imitând mişcările de pe uscat - La începutul anilor 1950, în Wildbad, Germania, terapeuţii au introdus metoda inelelor, aşezând pacienţii în inele plutitoare şi direcţionându-i spre terapeut sau îndepărtându-i de terapeut (Tum Suden 1955, 1972; Knupfer 1956, 1958) - Tratamentul putea astfel să fie diferenţiat pentru că rezistenţa se aplica manual - Metoda Wildbad folosea cu precădere exerciţii de stabilizare şi creştere a forţei musculare - Din perspectiva neurologică şi fiziologică metoda Wildbad nu se supunea legilor specificităţii şi preciziei - Prin introducerea metodelor de facilitare neuromusculară (Kabat 1952, 1953; Knott şi Voss 1968), terapeuţii din Europa au încercat să introducă mişcările tridimensionale în hidroterapie (Davies 1967) - Cooperarea între Beatrice Eggar, kinetoterapeut elveţian şi James McMillan, fondatorul metodei Halliwick, a dus la integrarea mişcărilor tridimensionale, diagonale în noua metodă cu folosirea inelelor plutitoare Bad Ragaz (Zinn 1975, Egger 1990) Principii mecanice şi tratamentul fizic - Cunoştinţele despre biomecanică, hidrodinamică şi neurofiziologie sunt necesare în terapia rezistivă BRRM - Atunci când caracteristicile unei mişcări, cum ar fi direcţia, intensitatea, velocitatea influenţează şi articulaţiile învecinate, se generează o mişcare continuă (KleinVogelbach 1981) - Orice mişcare continuă modifică starea de echilibru, forţând corpul să reacţioneze pentru a găsi o nouă stare de echilibru stabil - Aceste reacţii se manifestă în două etape: o Pacientul frânează mişcările continue prin mişcări active în direcţie opusă (forţă activă) o Pacientul foloseşte o parte sau mai multe părţi ale corpului ca şi contragreutate pentru a reduce efectele mişcării continue (forţă pasivă activată) - În BRRM, atât forţa activă cât şi forţa pasivă activată sunt folosite - Din punct de vedere fiziologic doar forţa activă este importantă, dar cunoaşterea şi activ