Suport Curs Finanţe - Anul II Ştiinţe Economice 2021-2022 PDF

FINANŢE Suport de curs, anul II profil Ştiințe Economice, învățământ de zi anul universitar 2021-2022 1 CUPRINS CAPITOLUL 1...................................................................................................................................................... 1 CONCEPTE PRIVIND FINANŢELE ŞI CADRUL SPECIFIC MANIFESTĂRII ACESTORA................. 1 1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor...................................................................................... 1 1.2. Conținutul economic și trăsăturile finanțelor.................................................................................................... 7 1.3 Sfera de cuprindere și principalele componente ale finanțelor........................................................................ 11 CAPITOLUL 2.................................................................................................................................................... 16 FUNCȚIILE ȘI ROLUL FINANȚELOR.......................................................................................................... 16 2.1. Abordări conceptuale..................................................................................................................................... 16 2.2. Funcția de repartiție........................................................................................................................................ 16 2.3. Funcția de control........................................................................................................................................... 19 2.4. Funcția de reglare (stabilizare) a economiei................................................................................................... 22 2.5. Alte funcții specifice unor componente ale finanțelor.................................................................................... 25 2.6. Rolul finanțelor în evoluția societății.............................................................................................................. 27 CAPITOLUL 3.................................................................................................................................................... 29 SISTEMUL FINANCIAR................................................................................................................................... 29 3.1. Conceptul de sistem financiar......................................................................................................................... 29 3.2. Sistemul financiar ca ansamblu de relații financiare....................................................................................... 30 3.3. Sistemul de fluxuri financiar-monetare........................................................................................................... 33 3.4. Sistemul de instituții financiar-bancare.......................................................................................................... 35 3.5. Sistemul de fonduri financiare........................................................................................................................ 36 3.6. Sistemul instrumentelor de conducere și reglare a activității economice........................................................ 38 3.7. Sisteme de finanțare a economiei................................................................................................................... 43 CAPITOLUL 4.................................................................................................................................................... 47 PIEŢE FINANCIARE......................................................................................................................................... 47 4.1. Sfera piețelor financiare și componentele lor................................................................................................. 47 4.2. Piețele financiare secundare și piețele interdealeri......................................................................................... 49 4.3 Participanții și intermediarii de pe piețele financiare...................................................................................... 50 4.4. Tipuri de operațiuni pe piețele financiare....................................................................................................... 51 CAPITOLUL 5.................................................................................................................................................... 53 FINANŢELE PRIVATE ALE ÎNTREPRINDERII - COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR.... 53 5.1. Relațiile financiare private ale întreprinderii și mediul în care se manifestă acestea...................................... 53 5.2. Fluxuri și cicluri financiare ale întreprinderii private..................................................................................... 56 5.3. Cadrul general de constituire a capitalurilor firmei și de finanțare a investițiilor și a activității de exploatare57 5.4. Rezultatele financiare ale întreprinderii.......................................................................................................... 63 CAPITOLUL 6.................................................................................................................................................... 66 BUGETUL DE STAT ŞI SISTEMUL BUGETAR........................................................................................... 66 6.1. Concepte privind bugetul de stat și conținutul său economic......................................................................... 66 6.2. Principii bugetare........................................................................................................................................... 68 6.2.1. Universalitatea bugetului.............................................................................................................. 68 6.2.2. Unitatea bugetului........................................................................................................................ 68 6.2.3. Neafectarea veniturilor bugetare.................................................................................................. 70 6.2.4. Anualitatea bugetului.................................................................................................................... 70 6.2.5. echilibrarea bugetului................................................................................................................... 71 6.2.6. Realitatea bugetului...................................................................................................................... 73 6.2.7. Specializarea bugetară................................................................................................................. 73 6.2.8. Publicitatea bugetului................................................................................................................... 74 6. 3. Procesul bugetar............................................................................................................................................ 74 6.3.1. Elaborarea proiectului de buget................................................................................................... 75 6.3.2. Aprobarea bugetului..................................................................................................................... 76 6.3.3. Eexecuția bugetului....................................................................................................................... 76 6.3.4. Încheierea și aprobarea contului de execuție bugetară................................................................ 80 6.3.5. Controlul bugetar.......................................................................................................................... 81 6.4. Sistemul bugetar public și componentele sale................................................................................................ 82 CAPITOLUL 7.................................................................................................................................................... 84 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE..................................................................................................... 84 7.1. Conceptul de cheltuieli publice și conținutul acestora.................................................................................... 84 7.2. Clasificarea cheltuielilor publice.................................................................................................................... 87 7.3. Caracterizarea globală a cheltuielilor publice ca fenomen financiar.............................................................. 89 2 7.4. Factori de influență asupra evoluției cheltuielilor publice.............................................................................. 95 7.5 Caracterizare generală a principalelor categorii de cheltuieli publice (bugetare)........................................... 96 7.5.1 Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale............................ 96 7.5.2 Caracterizare generală a ch.pentru servicii publice generale, ordine publică și siguranță naț. 109 7.5.3 Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru apărare națională.................................. 110 7.5.4. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni economice.................................. 111 CAPITOLUL 8.................................................................................................................................................. 115 SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE................................................................................ 115 8.1. Noțiunea de resurse financiare publice și structura acestora........................................................................ 115 8.2. Clasificarea și caracterizarea generală a resurselor financiare publice (bugetare)........................................ 117 CAPITOLUL 9................................................................................................................................................. 122 IMPOZITELE – PRINCIPALĂ RESURSĂ FINANCIARĂ PUBLICĂ (BUGETARĂ)............................ 122 9.1. Conținutul economic și trăsăturile impozitului............................................................................................. 122 9.2. Principiile impunerii..................................................................................................................................... 124 9.2.1. Cerințe (criterii) generale ale impunerii..................................................................................... 124 9.2.2. Principii de echitate fiscală........................................................................................................ 125 9.2.3. Principii de politică financiară (fiscală)..................................................................................... 126 9.2.4. Principii de politică economică și socială.................................................................................. 127 9.3. Clasificarea impozitelor................................................................................................................................ 129 9.4. Elementele tehnice ale impozitului și sisteme de impozitare........................................................................ 131 9.4.1. Elemente tehnice ale impozitului................................................................................................ 131 9.4.2 Sisteme de impozitare................................................................................................................... 132 9.5. Trăsăturile distinctive și formele impozitelor directe................................................................................... 134 9.5.1. Impozitele pe venituri.................................................................................................................. 135 9.5.2. Impozitele pe avere..................................................................................................................... 137 9.6. Trăsăturile distinctive și formele impozitelor indirecte................................................................................ 138 9.6.1. Taxele de consumație.................................................................................................................. 140 9.6.2. Monopolurile fiscale................................................................................................................... 142 9.6.3. Taxele vamale............................................................................................................................. 142 CAPITOLUL 10................................................................................................................................................ 144 POLITICA FINANCIARĂ............................................................................................................................... 144 10.1. Conținutul politicii financiare..................................................................................................................... 144 10.2 Politica financiar-monetară a autorităților publice...................................................................................... 145 10.3. Politica financiară a întreprinderii (firmei) și coordonatele sale................................................................. 147 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ....................................................................................................................... 150 3 CAPITOLUL 1 CONCEPTE PRIVIND FINANŢELE ŞI CADRUL SPECIFIC MANIFESTĂRII ACESTORA 1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor Apariția și cristalizarea noțiunii de “finanțe” se înscrie în amplul proces evolutiv al societății omenești. Semnificațiile sale s-au conturat pe fundalul exprimării valorice prin bani a proceselor și relațiilor economice, sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri și organizării sociale a comunităților umane. Sub aspect etimologic, studiile întreprinse au condus la constatarea că la originea cuvântului “finanțe” s-au aflat unele expresii utilizate, din vechime, în limba latină, precum “finantio”, “financias” sau “financia pecuniaria” cu înțelesul generic de “plată în bani”. Se admite, de asemenea, că aceste expresii proveneau, la rândul lor, din cuvântul latinesc “finis”, care, în mod obișnuit, avea accepțiunea de “termen de plată”. Totodată, este de remarcat că, încă din secolul al XV-lea, în limba franceză își făcuseră apariția cuvintele “finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparținând organelor de stat, respectiv “finances” cu semnificația, mai largă, de patrimoniu al statului. Aproximativ în aceeași perioadă circulau și expresii ca “hommes des finances” și “financiers”, folosite pentru a-i denumi pe arendașii de impozite sau persoanele însărcinate cu strângerea veniturilor pentru rege. Asemănător, în limba germană, tot din secolul XV, datează folosirea cuvintele “Finanz”, cu înțelesul de “plată în bani” și “Finanzer”, în accepțiunea generică de cămătar (persoană care acordă împrumuturi cu dobânzi ridicate). Rădăcinile de ordin lingvistic ale cuvântului “finanțe” reliefează cu pregnanță îngemănarea acestora cu “banii”, a căror prezență a marcat profund viața economică și socială, jucând un rol major în dezvoltarea societății omenești și constituindu-se ca premisă esențială a nașterii și existenței finanțelor. În mod obiectiv, apariția “banilor” a precedat-o pe cea de “finanțe”, deși, în planul activității practice, semnificațiile atribuite acestor noțiuni s-au întrepătruns, iar procesele economice și relațiile bazate pe folosirea banilor sau exprimate bănește sunt considerate, cel mai adesea, în mod global, “financiare”. Existența și folosirea banilor, respectiv dezvoltarea relațiilor marfă-bani reprezintă prima premisă a manifestării finanțelor, ca fenomen economic și social. La rândul său, apariția banilor pe scena istoriei a reprezentat un fenomen obiectiv, determinat de dezvoltarea schimbului de mărfuri, de la forma cea mai simplă, în care o marfă se schimba pe alta, la folosirea unei singure mărfi, acceptată la schimb ca echivalent general pentru toate celelalte, denumită generic “bani”. Aceasta s-a produs în cadrul unui proces evolutiv complex și îndelungat, în relație directă cu diviziunile sociale ale muncii, dezvoltarea factorilor de producție, ridicarea productivității, creșterea volumului și diversificarea structurii producției, etc. Este semnificativ faptul că, până la prima diviziune socială a muncii, economia avea un profund caracter natural închis, producția limitându-se la asigurarea strictului necesar consumului propriu, fără a permite obținerea unui surplus, care să poată fi destinat schimbului. Abia prin separarea triburilor de păstori, care a marcat o primă mare diviziune și specializare a muncii, s-a dat un impuls productivității și s-au creat premisele economiei de schimb, pe seama surplusului de produse realizat față de nevoile proprii de consum. Adâncirea diviziunii muncii și 1 a specializării în producție, urmate de separarea negustorilor, au coincis cu dezvoltarea schimbului de mărfuri, inclusiv a modalităților de realizare a acestuia. Condițiile obiective de desfășurare a schimbului, ca element esențial în dezvoltarea producției și economiei, au impus oamenilor preferința pentru procurarea și păstrarea anumitor mărfuri, ținând seama de valoarea lor de schimb și nu de întrebuințarea lor imediată. Comparativ cu schimbul direct al unei mărfi pe altă marfă, trecerea la folosirea anumitor mărfuri și, în final, a uneia singure, respectiv a mărfii-ban ca intermediar a mai multor schimburi, a eliminat o multitudine de dificultăți în derularea lanțului de tranzacții, permițând reducerea numărului acestora și un cost cu mult inferior pentru efectuarea lor. Astfel, dacă presupunem că toți participanții la un lanț de “n” tranzacții acceptă schimbarea mărfurilor lor pe una specială (bani), oricare combinație de transformare a unei mărfi în altă marfă se reduce la numai 2(două) operațiuni, ce pot fi redate sintetic prin relațiile: M1-B și B-Mn. În noile condiții, gradul de incertitudine și costurile implicate se reduc foarte mult, iar în contextul mutațiilor survenite pe planul folosirii lor “importanța banilor rezidă mai ales în conținutul lor informațional care reduce incertitudinea implicată în specializare (a muncii - n.n.) 1 și comerț”. Cu deosebire în lumea modernă, exprimarea prin bani a valorii diferitelor mărfuri și servicii, ce se produc și comercializează în condiții de timp și spațiu diferite, asigură, mai ales, în 2 cadrul procesului decizional “ o legătură esențială între prezent și viitor într-o lume incertă”. Prezența banilor este, deci, expresia manifestării unor legități economice, constituind un rezultat spontan al dezvoltării societății și nu un act de voință cu caracter administrativ. Banii nu sunt o ficțiune juridică sau o creație a ordinii de drept, ci au o existență obiectivă, deși formele concrete sub care au apărut și funcționează conțin și elemente de ordin subiectiv. Desprinsă din lumea mărfurilor, ca o marfă specială având însușiri deosebite, banii s-au concretizat de-a lungul timpului, mai întâi, prin bunuri de o anumită utilitate, acceptate ca mărfuri la schimbul cu oricare altă marfă sau serviciu. În această ipostază, inclusiv sub forme ale metalelor prețioase (aur, argint), banul-marfă echivala, în fapt, cu celelalte bunuri și servicii de diverse întrebuințări (posibile de achiziționat cu ajutorul său) și exprima valoarea acestora prin raportarea la propria sa valoare. Utilitatea banului-marfă se revelă, astfel, în primul rând, ca expresie a utilităților multiple ale bunurilor și serviciilor obtenabile în schimbul său. Participanții la viața economică și socială desfășoară astfel o amplă activitate mijlocită de bani și concretizată în evaluarea, procurarea și alocarea resurselor în formă bănească, cumpărarea și vânzarea diferitelor valori (în schimbul banilor), încasarea de venituri și efectuarea de cheltuieli, economisirea și investirea unor sume de bani, crearea și stingerea unor datorii sau creanțe bănești, etc., acestea având și o conotație financiară. Pe un plan mai larg, menirea social-economică a banului este exprimată prin mai multe funcții ce revin acestora, dintre care mai reprezentative apar a fi cele de: a) mijlocitor al schimbului de valori; b) mijloc de măsurare a valorii sau etalon al valorii; c) mijloc de prezervare a valorii. În mod obiectiv, înfăptuirea fiecăreia dintre funcțiile banilor implică anumite procese și relații economice în formă bănească ce au loc între participanții la producție, schimb și consum, prefigurând sau conturând manifestarea finanțelor. Așa, de pildă, îndeplinirea funcției banilor de mijloc de schimb, definitorie pentru însăși existența lor pe fundalul dezvoltării schimbului de mărfuri, presupune folosirea acestora, într-o formă sau alta, în realizarea transferului de valoare între participanții la diferitele tranzacții, intermediind mișcarea valorilor de întrebuințare concretizate prin bunuri și servicii. Ea semnifică, 1 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.8 2 Ibidem, p.9 2 concomitent, anumite procese și relații de alocare – utilizare a unor sume de bani și, implicit, de vehiculare a valorii în formă bănească, în primul rând, cele de tipul operațiunilor de încasări și plăți, care sunt asimilate, de regulă, celor financiare. Din aceeași perspectivă, în funcția de măsurare (etalon) a valorii, banii servesc la evaluarea și dimensionarea valorică a diferitelor bunuri și servicii prin exprimarea bănească a costurilor și prețurilor, veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor unei activități, respectiv prin raportarea la valoarea recunoscută banilor a căror folosire implică, în acest caz, și latura financiară a proceselor de producere, repartizare /schimb și consum de valori. De asemenea, prin prisma funcției de prezervare a valorii, banii mijlocesc acumularea și păstrarea valorii la dispoziția deținătorilor sub forma sumelor de bani, ca și vehicularea ei în condiții avantajoase, permițând oricând transformarea lor în orice fel de utilități de valori echivalente, în locurile și proporțiile adecvate. În același timp, se realizează, mai ales prin îndeplinirea acestei funcții, procese financiare de acumulare, alocare și utilizare a resurselor sub denumirea generică de fonduri bănești, administrate de către diferite entități sau persoane, dând expresie directă manifestării finanțelor. Formele pe care le-au îmbrăcat banii pe parcursul existenței lor sunt diverse, începând cu cele ale unor mărfuri obișnuite (blănuri, sare, vite, podoabe, etc.) și continuând cu crearea unor instrumente speciale în acest scop, dintre care cea mai larg cunoscută în lumea civilizată a devenit “moneda”, care, la rândul său a îmbrăcat mai multe forme. În corespondență cu specificitatea banului-marfă, funcțiile acestuia au putut fi îndeplinite corespunzător numai prin folosirea ca ban a monedei, în forma cea mai autentică bătută din metal prețios, cu valoare proprie deplină, egală celei nominale, inscripționate. Totuși, prin comparație cu semnificațiile noțiunii de “ban”, noțiunea de “monedă”, în accepțiunea sa inițială, directă și mai limitativă, a desemnat în mod expres, o piesă din metal (aur, argint, cupru, etc.) confecționată în anumite condiții, cu scopul de a servi ca mijloc de circulație, de plată și - eventual - de tezaurizare3. În această accepțiune, noțiunea de “monedă” dă expresie unui anumit tip de bani, reprezentând o parte a banilor, iar baterea și punerea ei în circulație presupune o decizie cu caracter administrativ, respectiv o reglementare juridică, fiind un atribut al autorităților abilitate, care se exercită în lumea modernă prin băncile (institutele) de emisiune. Cercetările cu privire la folosirea banului-monedă au condus la constatarea că primele monede ar fi apărut în antichitate, în China (sec. XI î.e.n.), iar mai târziu în statul elen Lidia (sec. VII î.e.n.). În Evul Mediu, s-au emis monede de către căpeteniile feudale, de către orașe și, mai ales, de către regi, pornindu-se de la reflectarea conținutului în metal prețios prin valoarea nominală marcată (inscripționată) pe acestea. Raportul dintre valoarea nominală și cea reală, dată de conținutul în metal prețios, s-a modificat în timp prin reducerea cantității încorporate efectiv de moneda folosită ca bani. În consonanță cu semnificațiile inițiale ale noțiunii de monedă, ea a constituit forma concretă de reprezentare a banilor până în secolul al XIX-lea, când baterea și circulația monedelor din metal prețios s-a restrâns și apoi a încetat, după ce cu mult timp în urmă apăruseră, ca înlocuitori, biletele de bancă (bancnotele) convertibile în aur, iar operațiunile de plăți-încasări începuseră a se efectua și prin înregistrarea lor în conturi deschise la bănci. Atât folosirea bancnotelor, cât și efectuarea operațiunilor prin conturi bancare concretizau forme de manifestare ale banilor, aflate în continuă extindere, care însă au fost asimilate și noțiunii de monedă. În cele din urmă, odată cu încetarea obligației de convertire a bancnotelor în metal prețios și trecerea la baterea monedei (divizionare) din metal neprețios, s-au conturat ca principale tipuri de bani (mai ales, prin prisma proporțiilor deținute în volumul operațiunilor bănești): a) banii de cont (scripturali), reprezentați prin înregistrări ale operațiunilor bănești în 3 Ibidem, p.212 3 conturi și b) banii de hârtie, reprezentați prin bancnote neconvertibile emise de către băncile centrale (de emisiune); c) banii (moneda) din metal neprețios. Este de interes și pentru semnificațiile atribuite termenului de “finanțe” faptul că interpretările date noțiunilor de “bani” și “monedă” evidențiază, adesea, deosebiri care merg de la diferențierea lor netă până la acceptarea substituirii uneia prin cealaltă. “În conversația de zi cu zi, termenul de “bani” este utilizat pentru a desemna multe lucruri foarte diferite. Unul dintre acestea este chiar “moneda”4. În același sens, se înscrie și constatarea că “... termenul de monedă a fost extins în vorbirea curentă pentru denumirea oricărui semn bănesc, inclusiv pentru banii de cont care nu au o existență materială”5. Totodată, însă, se remarcă și faptul că “… în știința economică modernă, banii nu sunt niciodată definiți numai ca monedă...”6. Față de tendința de substituire a noțiunii de bani cu cea de monedă, pot fi semnalate și alte interpretări date acestora. Adesea, noțiunea de “bani” capătă un înțeles mult prea larg, prin tratarea sa ca un sinonim al “veniturilor” sau “avuției”, în general, ignorându-se elementele definitorii ce stau la baza îndeplinirii unor funcții care le sunt specifice. Alteori, urmărind diferențierea celor două noțiuni, se dă termenului “bani”, un sens abstract, generalizator, iar celui de “monedă” unul mai concret, de instrument folosit pentru îndeplinirea anumitor funcții ale banilor. Pe de altă parte, modificarea continuă a raportului dintre utilitatea directă a mărfii speciale “bani” (cu anumite însușiri intrinsece) și cea indirectă decurgând din folosirea sa ca "ban", a favorizat îndepărtarea banului-marfă de forma sa concret-materială. La această evoluție a contribuit din plin și procesul de erodare a conținutului de metal prețios al banului-monedă (pus în circulație cu o anumită valoare nominală, dar încorporând, în fapt, o cantitate mai mică de metal și având implicit o valoare reală mai redusă), ca și practicile de falsificare a monedelor, încă din faza de emisiune a acestora. S-a ajuns, astfel, la banul-convențional, sub forme ale monedei confecționate din metale ordinare și la bancnote (mai întâi convertibile în metal prețios și apoi neconvertibile), respectiv din hârtie și, în final, la banul-semn, care au substituit banul- marfă. În consecință, banul-semn nemaifiind o marfă de o utilitate în sine reprezintă acum o creanță asupra emitenților de semne bănești, respectiv asupra economiei unei țări sau chiar a mai multora - având în vedere că existența și folosirea banilor sub formele actuale sunt asumate și reglementate la nivel național, prin adoptarea monedelor naționale (dolar, franc, leu, etc.), sau internațional (ECU, DST, EURO). Aceste semne bănești tind să fie transformate în simple informații asupra creanțelor și datoriilor, conferind posesorilor dreptul de a dobândi în echivalent bunuri și servicii de utilitatea dorită și, deci, asigurându-le o anumită putere de cumpărare. Prin urmare, ca termen generic, în zilele noastre, “banul reprezintă un instrument social..., o întruchipare transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deținătorului dreptul asupra unei părți din produsul social al țării emitente”7. Totodată, se constată că, indiferent de interpretările date noțiunilor de bani și monedă, îndeplinirea funcțiilor și rolului acestora au oferit cadrul propice nașterii și dezvoltării unor procese și relații distincte în formă bănească, desemnate prin conceptul de finanțe. Or, în sensul de procese economice cu relațiile sociale corespunzătoare lor, concretizate prin folosirea banilor (monedei), implicându-l și pe cel de premisă a finanțelor, se poate admite că “Banii sunt prima și cea mai fundamentală inovație financiară”8, iar "moneda, drept de creanță, imediat și universal, 4 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, Banii, activitatea bancară şi economia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.25 5 Costin C. Kiriţescu, Op. Cit. p.213 6 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, op. cit. p.25 7 Costin C. Kiriţescu, Moneda, Mică Enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1982, p.63 8 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.13 4 exercitându-se asupra tuturor obiectelor reale, este principalul obiect (instrument n.n.) financiar..."9 Folosirea banilor (inclusiv sub forma monedei) și îndeplinirea funcțiilor lor generează, între altele, și crearea de datorii ori de creanțe din participarea la tranzacții, ca și la procesele de repartiție și cele de consum, antrenând fluxuri bănești (monetare) între persoanele fizice și/sau juridice, inclusiv între acestea și stat, ca exponent al unei colectivități umane, cu o anumită organizare social-economică. Așadar, procurarea de resurse bănești în vederea satisfacerii diferitelor nevoi personale sau colective, ca și folosirea lor pentru realizarea de tranzacții cu bunuri și servicii, și efectuarea operațiunilor de încasări și plăți, respectiv crearea și stingerea obligațiilor între persoane, presupun anumite procese și relații economice prin care se formează, se distribuie și se redistribuie resursele în formă bănească, ceea ce constituie esența fenomenului financiar și definește conceptul de finanțe. Asemenea procese și relații sociale de natură economică reflectă în esența lor mișcarea sau transmiterea valorii exprimată în bani între participanții la viața economică și socială, în condiții determinate de poziția și rolul ce revin fiecărui participant. Sub acest aspect, se detașează, prin semnificații și amploare, raporturile dintre stat, pe de o parte, și persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte. Existența statului, concretizată prin crearea unor instituții specifice, se constituie, astfel, ca o a doua premisă (cu impact puternic) a dezvoltării finanțelor și a conturării conceptului de “finanțe”. Funcționarea instituțiilor de stat, care prin menirea lor socială s-au înscris în sfera activităților nemateriale de interes public, era de natură să antreneze noi procese de consum de resurse și implicit de redistribuire a produsului creat pentru satisfacerea acestor nevoi considerate publice. Din această perspectivă, pentru semnificațiile conceptului de “finanțe” este semnificativ și faptul că în imperiul roman timpuriu erau utilizate noțiunile de “fisc” și de “tezaur public”. În accepțiunea inițială, cuvântul “fiscus” desemna un fel de coș (paner, cămară), menit a servi strângerii veniturilor la dispoziția principelui sau împăratului. Spre deosebire, expresia “tezaur public” semnifica un alt coș (paner, cămară) în care trebuiau colectate venituri destinate să satisfacă nevoi de consum public aflate în administrarea senatului. Raporturile dintre “fisc” și “tezaurul public” au evoluat, însă, odată cu cele dintre împărat și senat. Astfel, pe măsură ce principele și-a subordonat senatul, s-a ajuns la contopirea celor două “coșuri” sau “cămări”, ceea ce a dus, mai apoi, la folosirea generalizată a noțiunii de fisc și administrarea, la un loc, a resurselor colectate pentru a acoperi toate cheltuielile publice, inclusiv ale principelui. În aceste condiții, se poate admite că noțiunile de “fisc” și “tezaur public” aveau semnificații apropiate celei de “finanțe”, și, cu deosebire, folosirii acestui termen în sfera activităților publice. Crearea și funcționarea instituțiilor de tip statal, printre care o poziție prioritară a ocupat- o armata, conțineau și premisele unor noi procese economice corespunzătoare unui nou tip de relații sociale, ce luau naștere între stat și supușii săi. Anterior, problemele conviețuirii în cadrul comunităților gentilice, inclusiv cele de apărare împotriva atacurilor din afară, se soluționau în comun conform tradițiilor și obiceiurilor sau prin reprezentanți aleși, care îndeplineau anumite funcții în mod onorific, neexistând un aparat special constituit, cu funcții publice. Dar, odată cu înființarea primelor instituții de stat menite să desfășoare activități nemateriale, (consumatoare de resurse, dar fără a-și putea asigura direct venituri acoperitoare), a devenit imperios necesară preluarea și folosirea în acest scop a unei părți din produsul obținut în sfera activităților materiale. Or, procurarea și utilizarea de către stat a resurselor respective, în virtutea forței sale publice, a dat naștere la procese și relații de redistribuire a produsului național între acesta - ca exponent al societății - și membrii colectivităților statale, în ipostaze de contribuabili cu resurse la dispoziția statului sau beneficiari de servicii publice oferite de către stat persoanelor fizice și juridice, direct sau indirect, gratuit sau la prețuri inferioare celor de piață. 9 Gilbert Abraham-Frois, Economie Politică, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998, p.14. 5 Căile pe care s-a ajuns la constituirea primelor formații statale și dezvoltarea lor ulterioară se diferențiază, în timp și spațiu, în funcție de condițiile concrete ale evoluției comunităților umane, iar procurarea și utilizarea de către stat a resurselor respective a îmbrăcat forme adecvate stadiului evolutiv al societății. Astfel, la început, resursele utilizate pentru funcționarea statului se asigurau sub formele naturale ale produselor preluate de la cetățeni, ale trofeelor și jafurilor de război sau ale prestărilor de servicii către stat. Dar, pe măsura extinderii relațiilor marfă-bani, statul a trecut și la practicarea unor forme bănești de procurare și utilizare a resurselor (impozite în bani, tributuri în bani încasate de la popoarele învinse, împrumuturi în bani contractate de stat, cheltuieli cu întreținerea armatei, plata funcționarilor publici, etc.). Ele marchează prezența finanțelor, ca fenomen economic și social generat de participarea statului la procesele respective, concomitent cu cele la care participau numai persoane private. În mod evident, pentru dezvoltarea finanțelor, prezența statului a avut și are un rol determinant, inclusiv în conturarea noțiunii de finanțe, atât prin participarea directă și impact în sensul amplificării fenomenelor financiare, cât și prin prisma preocupărilor de ordin teoretic și practic, manifestate încă din antichitate, pentru organizarea financiară și tratarea adecvată a problemelor financiare ale Cetății, pornind de la necesitatea acoperirii cheltuielilor sale din venituri corespunzătoare. Este de remarcat, astfel că în statul Egiptean, încă în secolul IV-III î.e.n., exista funcția numită dioketes, pentru administrarea vistieriei regelui și un funcționar special care răspundea de finanțe, în ansamblu, numit econom. Asemănător, în vechile state grecești, s-a introdus o funcție financiară administrativă numită colacretes, iar în vremea lui Clistene s-a înființat un colegiu format din 10 persoane, însărcinat cu organizarea finanțelor Atenei. Cetățile grecești (Histria, Tomis, Callatis), de pe teritoriul României de azi, își administrau finanțele prin vistieri, care gestionau tezaurul, și împărțitori însărcinați cu distribuirea fondurilor cetății. La romani, în secolul III î.e.n., un colegiu format din 10 persoane îndeplinea funcția de “vistier”, iar mânuitorul sumelor de bani ai “visteriei” se numea econom. În Dacia Romană, de problemele finanțelor se ocupa câte un procurator pentru fiecare din cele trei provincii (Dacii), ajutați de un corp de slujbași (strângător al succesiunilor vacante, strângător al impozitului, însărcinat cu ținerea registrelor de birouri, socotitor fiscal, secretar- ajutor în biroul finanțelor, etc.). De altfel, tocmai prin raportarea la existența și funcționarea instituțiilor de stat, se apreciază că perioada tranziției de la comunitățile de tip gentilic la statul sclavagist reprezintă momentul istoric al apariției finanțelor10, iar primele elemente de finanțe, implicând participarea statului la un nou tip de relații bănești, pot fi considerate cele ce au îmbrăcat formele impozitelor în bani (ca resurse publice) și soldelor acordate militarilor (ca cheltuieli publice). Ulterior, atât sub impactul dezvoltării producției, schimbului de mărfuri și relațiilor marfă-bani, cât ca și al amplificării activităților publice și proporțiilor resurselor administrate de stat, îmbrăcând, din ce în ce mai mult, forma bănească, s-a înregistrat extinderea continuă a ariei de manifestare a finanțelor, în ansamblu. Indubitabil, este de admis că elemente ale finanțelor s-au născut și dezvoltat în toate activitățile economico-sociale caracterizate prin folosirea banilor, începând cu cele din cadrul proprietății private. În mod deosebit, promovate în sfera activităților private, înțelesurile atribuite noțiunii de finanțe alcătuiesc o gamă foarte largă, mergând de la a desemna sume de bani implicate în diferite tranzacții și operațiuni bănești între persoane, până la activități care au ca obiect banii în toate formele lor de reprezentare, inclusiv pe piețele financiare. Astăzi, noțiunea de finanțe, având o largă circulație în toate domeniile vieții, este folosită cu înțelesuri multiple, cele mai uzuale fiind următoarele: - sume de bani sau fonduri bănești ce se administrează la diferite niveluri și structuri de organizare a vieții economico-sociale; - venituri, cheltuieli sau rezultate ale diverselor activități (beneficii, pierderi); 10 Iulian Văcărel (coordonator), Finanţe Publice, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1999, p.33 6 - forme, tehnici și instrumente prin care se acumulează și se distribuie resursele bănești (impozite, aport de capital, dividende, subvenții, împrumuturi sau credite, etc.); - operațiuni de plăți-încasări în numerar sau prin conturi bancare; - tranzacții bursiere sau pe piețe financiare; - relațiile dintre persoane (fizice, juridice, stat) implicate în derularea proceselor sau operațiunilor axate pe folosirea banilor; S-a ajuns, astfel, la atribuirea unui sens foarte larg noțiunii de “finanțe”, tinzându-se spre a i se da, adesea, un înțeles similar celei de “bani” și a include în sfera sa totalitatea proceselor și relațiilor economice realizate în formă bănească. 1.2. Conținutul economic și trăsăturile finanțelor Prin semnificații și modul în care s-a conturat conceptul de “finanțe”, rezultă că esența economică a acestora rezidă în procesele și relațiile bănești pe care le exprimă, deși accepțiunea mai largă sau mai restrânsă dată acestui concept, ca și sensurile multiple ale folosirii noțiunii respective generează nuanțări în interpretarea conținutului lor. În acest sens, conținutul economic și implicit trăsăturile finanțelor apar a fi, atât comune, cât și specifice unor componente circumscrise sferei acestora. Prin urmare, pornind de la sensul foarte larg dat finanțelor, conținutul lor economic și, deci, conceptul de finanțe se definește prin ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor economice în formă bănească, ce se produc în toate sferele reproducției (consum, producție, repartiție, schimb sau circulație). Asemenea procese și relații economice vizează, în general, procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea continuă a resurselor bănești pentru derularea diferitelor activități în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fizice și juridice, inclusiv statul sau alte autorități publice. În această accepțiune, sfera de manifestare a finanțelor coincide cu cea a folosirii banilor, iar conținutul economic al acestora constă în procesele și relațiile economice în formă bănească ce au loc între participanții la activitățile economice și sociale, în ansamblu. Prin comparație, în sensul mai restrâns dat conceptului de “finanțe”, prin conținutul lor economic acestea înglobează numai procesele și relațiile economice prin care se constituie, se distribuie și se utilizează fondurile bănești destinate funcționării diferitelor entități economice și sociale private și publice, inclusiv a statului. În consecință, ele se manifestă, în prim plan, ca procese de procurare și alocare a resurselor bănești ce au loc mai ales în sfera repartiției produsului național. În această accepțiune, conținutul economic al finanțelor constă preponderent în procesele și relațiile economice de repartiție în formă bănească a produsului național concretizat în constituirea, distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești corespunzătoare activității specifice fiecărei entități sau persoane participante la acestea. Tipice, în abordarea cea mai restrictivă a conceptului de finanțe, sunt considerate procesele și relațiile economice la care participă statul, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, pentru constituirea și distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale publice, conturând un domeniu mare al finanțelor, cunoscut sub denumirea de “finanțe publice”, care prezintă și unele trăsături specifice. Totodată, însă, în cadrul proprietății private, crearea și funcționarea entităților economico – sociale, respectiv a întreprinderilor, organizațiilor, asociațiilor, etc. și, în general, desfășurarea oricărei activități, în condițiile dezvoltării relațiilor marfă-bani, generează procese și relații de constituire și distribuire sau utilizare de fonduri bănești corespunzătoare activităților desfășurate. Ele se manifestă între entități ori persoane juridice sau fizice private, ca procese și relații de procurare, alocare, cheltuire sau recuperare de resurse bănești. Aceste procese și relații bănești, dând expresie aceluiași conținut economic comun finanțelor, conturează un alt domeniu mare de 7 manifestare a acestora, denumit generic “finanțe private”, caracterizate și prin unele trăsături distinctive de cele publice. Structurarea pe cele două mari domenii ale sferei de manifestare a finanțelor are la bază diferențierea nevoilor de consum și ofertei de utilități în două mari categorii: publice și private. Evoluția societății umane a impus o anumită separare (delimitare) aproximativă a nevoilor de consum de bunuri și servicii și a modalităților de satisfacere a lor pe două paliere (private și publice), cărora le corespund cele două componente majore ale sferei finanțelor. S-a constatat, astfel, că nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, habitat, deplasare, informare, comunicare etc., în interesul personal, al individului pot fi satisfăcute, în mod convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se realizează, de regulă, de o manieră privată, pe seama utilităților procurate și administrate, individual sau la nivel de microgrup (familie), implicând opțiuni și decizii proprii, personale, sub incidența preferințelor, posibilităților și condițiilor (concurențiale) existente pe piața reală (alimente, haine, locuințe, diverse servicii etc.). Pe de altă parte, trăind în societate, indivizii se confruntă cu necesitatea unor activități de interes mai larg, cu caracter social, care determină consumuri de bunuri și servicii, de o manieră colectivă, cum sunt cele pentru ordinea internă, apărarea națională, combaterea calamităților naturii, securitatea socială etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existența unor instituții publice adecvate, care prin activitățile specifice oferă populației asemenea bunuri și servicii, denumite generic utilități publice. O trăsătură definitorie pentru acestea este caracterul neconcurențial și indivizibil al accesului la consumarea lor, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor și serviciilor publice în comun de către o multitudine de persoane. În același timp, satisfacerea unor asemenea nevoi prin oferta de utilități publice nu contravine individualizării consumului ca proces real, iar în anumite domenii (educație, ocrotire sanitară, asistență socială etc.) denumite generic cvasipublice sau semipublice, consumurile îmbină trăsături, atât ale utilităților private, cât și publice. Sunt asimilate acestora și unele nevoi de utilități cu caracter economic (combaterea eroziunii solului, constituirea de rețele rutiere și căi ferate, lucrări de irigare, desecare, împădurire, explorări geologice și exploatări miniere sau forestiere, crearea unor ramuri sau subramuri economice considerate de interes național), mai ales, atunci când sectorul privat întâmpină dificultăți în asigurarea unei oferte adecvate, adesea indispensabile. Limitele în care nevoia totală de utilități se acoperă pe cale privată sau publică se pot modifica sub impactul cerințelor de optim sau mutațiilor de ordin politic, ideologic, etc. În principiu, însă, satisfacerea nevoilor de utilități prin ofertă privată, respectiv publică trebuie să răspundă unor criterii de raționalitate, care în final se regăsesc în dimensiunile PIB. Maximizarea PIB devine, astfel, un criteriu deosebit de relevant în optimizarea raporturilor dintre utilitățile private și cele publice, în societatea modernă, în care alături de sectorul privat al economiei ființează și un sector economic public. Armonizarea ofertei de bunuri și servicii private cu cea publică apare, la rândul său, ca premisă favorabilă dezvoltării economice și sociale, nivelul optim al acestora situându-se la confluența utilităților marginale ale celor două tipuri de ofertă. Ea presupune evitarea, atât a unor acțiuni publice ce asigură o utilitate inferioară celei marginale, cât și acoperirea prin ofertă privată a unor nevoi care, prin natura lor, pot fi satisfăcute mai avantajos în variantă publică, luând drept criteriu al opțiunilor, în acest sens, maximizarea utilităților totale oferite pentru satisfacerea cât mai deplină a cererii. În concordanță cu raționamentul anterior, optimizarea proceselor de formare, alocare și cheltuire a fondurilor bănești, în cadrul finanțelor publice, respectiv al celor private, presupune maximizarea ofertei totale (private și publice) de utilități, la o mărime dată a resurselor ce pot fi consumate, admițând relațiile următoare: 8 U t = U p + U s (1) C p + Cs = U p + U s (2) în care: Ut = utilități totale; Up = utilități private; Us = utilități sociale (oferite de stat); Cp = consumuri (nevoi) private; Cs = consumuri (nevoi) sociale. Sub aspectul posibilităților de asigurare a ofertei de utilități (private și publice) într-o economie mixtă, raportul de mărime dintre acestea înregistrează modificări importante, atât în timp, cât și în spațiu, sub influența unei multitudini de factori obiectivi și subiectivi. Acest raport se află și sub incidența modului de funcționare a mecanismelor economiei de piață care, în condiții specifice, face necesară sporirea sau restrângerea ofertei de utilități publice, în corespondență cu modificările ce survin în oferta privată și cererea agregată. Mutațiile ce survin și întrepătrunderea dintre ofertele și cererile de utilități private și publice se reflectă pregnant în derularea și intercondiționarea fluxurilor financiar-monetare, ce au loc în cadrul economiei naționale, respectiv între cele două mari domenii ale finanțelor. Indiferent de accepțiunea dată noțiunii de finanțe (largă sau restrânsă) și de domeniile de manifestare ale finanțelor (publice sau private), în prim plan, se relevă conținutul lor comun, de procese și relații de natură economică, ce presupun, în principiu, formarea, distribuirea și utilizarea resurselor bănești în activitatea economică și socială. În același context, se remarcă și existența unor diferențieri în interpretarea conținutului finanțelor, accentuându-se fie asupra laturii economice, fie asupra celei sociologice. Prima pune la baza conceptului de finanțe conținutul de procese economice în formă bănească și elementele tehnice de înfăptuire a acestora. Cea de-a doua are în vedere, ca element definitoriu, caracteristicile relațiilor sau raporturilor sociale dintre participanții la procesele respective. În raport cu semnificațiile atribuite conceptului de “finanțe” și conținutul economic pe care îl exprimă, finanțele pot fi definite, deci, ca procese economice și relații sociale, prin care se constituie, se distribuie și se utilizează fonduri bănești, pentru îndeplinirea funcțiilor și obiectivelor diferitelor entități economico-sociale, inclusiv ale statului și persoanelor fizice. Trăsături ale finanțelor Prin modul de manifestare și conținutul lor economic, finanțele prezintă anumite trăsături distinctive, față de celelalte categorii de procese și relații economico-sociale. Trăsătura definitorie a finanțelor, în ansamblu, rezidă în forma bănească de exprimare a proceselor și relațiilor economice pe care le desemnează acest concept, atât în accepțiunea largă, cât și în cea restrânsă, date acestora. Așadar, se cuprind în sfera finanțelor procesele economice și relațiile sociale bazate pe folosirea banilor; ele având același conținut economic și această trăsătură comună. Conform acestei trăsături, se impune constatarea că numai procesele economice care se exprimă în formă bănească au un conținut financiar și se înscriu, deci, în categoria denumită generic “finanțe”. În mod implicit, este de admis că toate celelalte procese economice, inclusiv cele de repartiție a produsului național realizate în formă natural-materială nu se încadrează în sfera finanțelor. Pe de altă parte, în condițiile exprimării valorice prin bani, procesele economice în formă bănească și cele în formă natural-materială se condiționează reciproc, iar activitatea financiară apare ca parte integrantă a activității economico-sociale. Sub acest aspect, este de observat că prin derularea continuă a proceselor respective au loc mișcări ale sumelor de bani, ce reprezintă fluxuri financiare, care interacționează direct sau indirect cu cele ale transmiterii valorii (între participanți) prin fluxurile reale, exprimate sub formele natural-materiale ale bunurilor și serviciilor. În concordanță cu această caracteristică, procesele și relațiile economice cuprinse în sfera finanțelor se concretizează, în principiu, prin acumularea, alocarea și utilizarea de resurse 9 bănești de către persoane fizice sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare sau constituire), respectiv de ieșire (distribuire sau utilizare) a sumelor ce alcătuiesc fiecare fond bănesc, financiar. O altă trăsătură invocată, mai ales pentru a caracteriza finanțele publice și în mai mică măsură pe cele private, constă în transferul de valoare care se produce între participanții la respectivele procese și relații economice. Potrivit acestei trăsături, manifestarea finanțelor, presupune, în principiu, un transfer din valoarea aflată, la un moment dat, la dispoziția unui participant, către un alt participant la relațiile respective. Pentru a avea conținut financiar, acest transfer de valoare se presupune a fi efectuat în formă bănească. În principiu, un asemenea transfer antrenează și modificări în mărimea patrimoniului administrat de către participanții la aceste procese și relații, modificări ce vizează ambele sensuri, după cum participanții cedează sau primesc sume de bani în cadrul acestor raporturi financiare. Astfel, dacă un participant acumulează resurse bănești suplimentare, el își majorează fondurile financiare de care dispune, iar dacă cedează sume de bani altor utilizatori își diminuează aceste fonduri, înregistrând și modificări corespunzătoare ale patrimoniului administrat. Prin comparație, procesele ce presupun mișcarea valorii în ambele sensuri, între participanți, nu determină modificarea mărimii valorice a patrimoniilor, ci doar schimbarea structurii acestuia, sub aspect material și bănesc. Asemenea procese sunt tipice vânzării-cumpărării de mărfuri pe bani. Pe un plan mai general transferul de valoare apare ca o cedare-primire (între participanți) a valorii exprimate printr-o sumă de bani și reprezintă, implicit, un transfer de putere de cumpărare. El are, deci, ca efect direct și imediat, reducerea disponibilităților bănești și a puterii de cumpărare la persoana care cedează o sumă de bani și creșterea acestei puteri de cumpărare la cea care primește suma respectivă. Spre deosebire, un transfer în formă naturală a bunurilor și serviciilor, nu are un conținut financiar. În fine, transferul de valoare caracteristic finanțelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe principiul rambursabilității. Este evident că, dacă transferul are caracter definitiv, suma de bani și puterea de cumpărare aferentă nu mai revin persoanei de la care s-a făcut transferul. Prin comparație, atunci când suma respectivă urmează a se restitui persoanei de la care provine, transferul se realizează cu titlu rambursabil și el apare numai ca un fenomen temporar. Ca urmare, după un interval de timp, suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând o mișcare a valorii în sens invers, specifică relațiilor de credit, care fac parte, însă, tot din categoria generală a finanțelor. Fenomenul transferului de valoare prezintă însă anumite particularități, de concretizare în cele două domenii ale finanțelor. Cu deosebire în domeniul finanțelor publice, se pot distinge următoarele particularități ale transferului de valoare, între persoane fizice și juridice, pe de o parte și stat sau alte autorități publice, pe de altă parte. În primul rând și în mod obișnuit transferul are un caracter definitiv, și se face cu titlu nerestituibil, atât dinspre persoanele fizice și juridice către stat sau autorități publice cât și invers. El are principial un singur sens, în momentul respectiv, fără a implica returnarea sumelor de bani, cu excepția celor împrumutate – care sunt restituibile (rambursabile) la anumite termene. În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regulă, fie acumularea, fie distribuirea (utilizarea) de resurse (fonduri) bănești și se realizează, în principiu, fără o contraprestație directă și imediată, din partea beneficiarului sumei de bani transferate. Caracterul de transfer fără contraprestație presupune că persoana de la care se face transferul nu obține, în schimb, foloase (bunuri, servicii) sau bani din partea persoanei în favoarea căreia se face transferul. Cazul tipic al unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă parte, cu prilejul încasării de impozite etc. și finanțării de 10 cheltuieli publice, respectiv a constituirii și distribuirii fondurilor bănești administrate de către autoritățile de stat, implicând, de regulă, trecerea fără echivalent a valorii dintr-o formă de proprietate în alta. Astfel, preluarea prin transfer a unor venituri (impozite) de la persoanele fizice sau juridice la aceste fonduri are loc fără obligația statului de a oferi în mod direct persoanelor respective o valoare compensatorie. În mod asemănător, transferul în sens invers, de la fondurile financiare publice către persoanele beneficiare de sumele de bani distribuite, nu implică o contraprestație directă din partea acestora către stat. Sub acest aspect, este de remarcat că pentru aceeași persoană, nu se stabilește vreo legătură între sumele transferate către stat și cele de care beneficiază ea din partea statului. Dar, în mod indirect și în momente diferite, este posibilă, fie și parțial, o compensație valorică privind sumele de bani cedate de către diferitele persoane și foloasele de care beneficiază ele pe seama cheltuielilor făcute de către stat. Admițând, însă, procurarea sumelor de bani prin împrumuturi contractate de stat, contraprestația apare (tot ca excepție) sub forma dobânzilor plătite către persoanele care împrumută statul. În al treilea rând, transferul de valoare și de putere de cumpărare vizează, în principiu, scopuri (nevoi) cu caracter colectiv. Așa, de pildă, transferurile bănești de la persoanele fizice și juridice la stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societății. Se pot asimila acestora și transferurile de resurse bănești între persoanele fizice și juridice care vizează realizarea obiectivelor specifice și desfășurarea activității diferitelor organizații economice și sociale, cum sunt: întreprinderile, companiile, instituțiile, etc. Fenomenul de transfer se realizează, de asemenea cu particularități în sfera finanțelor private, unde relațiile dintre participanți se bazează pe proprietate privată, personală. În mod deosebit, în cazul întreprinderilor private, mișcarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea loc, fie prin raporturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin operațiuni interne ce vizează constituirea (sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri bănești pentru propria activitate. În primul caz, transferul are loc în mod asemănător celui din domeniul finanțelor publice, deși în principiu participanții sunt persoane private. În cel de-al doilea caz, nu se mai realizează un transfer veritabil de valoare dintr-o proprietate în alta, ci doar o dirijare internă a valorii către anumite fonduri bănești proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de satisfăcut. În acest caz, puterea de cumpărare este afectată doar sub aspectul posibilității de acoperire a diferitelor categorii de nevoi (de funcționare, de investiții) în interiorul entității respective. În plus, toate operațiunile de plăți și încasări, implicând mișcarea sumelor de bani, chiar cele legate de cumpărări-vânzări de bunuri și servicii sunt asimilate celor financiare, incluzându-se în domeniul de manifestare a finanțelor private. Față de unele particularități ale transferului de valoare, evidențiate mai sus, rezultă că anumite procese și relații economice, deși realizabile în formă bănească, dar implicând schimburi de echivalente, cum este și vânzarea-cumpărarea mărfurilor pe bani, nu corespund deplin accepțiunii restrictive a noțiunii de finanțe. În același timp, însă, în accepțiunea largă, sfera finanțelor tinde a se suprapune pe cea a folosirii banilor în toate funcțiile acestora și în toate domeniile de activitate. În acest sens, toate operațiunile bănești efectuate de entități (persoane) private sau publice pot fi și sunt considerate, mai ales în practică, de domeniul larg al activităților financiare, respectiv al finanțelor. 1.3 Sfera de cuprindere și principalele componente ale finanțelor Ansamblul proceselor și relațiilor economice în formă bănească constituie sfera largă a finanțelor care înglobează, în prim plan, atât finanțele publice cât și finanțele private. În cadrul acesteia se diferențiază mai multe componente sau categorii financiare, cu particularități de manifestare imprimate de formele de proprietate, specificul activităților, caracterul definitiv sau temporar al transferului de valoare etc. 11 Cele mai importante componente ale sferei finanțelor sunt: finanțele statului - reflectate prin bugetul de stat - și finanțele locale - reflectate prin bugetele entităților administrativ- teritoriale (locale) - fiecare dintre acestea încadrând categorii financiare specifice, concretizate prin venituri și cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocații, credite bugetare, subvenții, etc.); creditul; asigurările; finanțele întreprinderilor (firmelor) etc. Finanțele statului, respectiv bugetul de stat concentrează relațiile financiare ce se desfășoară între stat și persoanele fizice și juridice în cadrul proceselor de constituire și distribuire/utilizare a fondurilor bănești destinate îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Resursele bănești vehiculate prin relațiile aferente acestei componente a finanțelor se administrează de către stat prin autorități publice centrale în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate realizării unor acțiuni publice de interes general, ale colectivităților statale. Finanțele locale, respectiv bugetele locale înglobează ansamblul relațiilor și proceselor financiare la care participă autoritățile publice locale, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, în ipostaze de contribuabili la constituirea de fonduri sau beneficiari ai distribuirii și utilizării fondurilor bănești administrate prin bugetele locale. Prin relațiile financiare publice locale se vehiculează resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice considerate a fi în interesul specific al colectivităților umane din perimetrul teritorial al fiecărei entități administrativ-teritoriale (locale). Între finanțele statului și finanțele locale există, totodată, o puternică interdependență, inclusiv zone de interferență implicând prezența finanțelor statului în asigurarea unor premise necesare manifestării finanțelor locale. Raporturile de interacțiune ale finanțelor statului cu finanțele locale diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta (în aceeași țară), în funcție de politicile promovate de către guverne. În general, acestea sunt marcate de dependența, într-o măsură sau alta, a finanțelor locale de finanțele statului, pornind de la opțiunile privind delimitarea nevoilor publice ce pot fi satisfăcute la nivel local sau central, respectiv a resurselor financiare ce pot fi utilizate la fiecare nivel al administrației publice. În principiu, este de admis că întrepătrunderea finanțelor locale cu cele ale statului se află în relație directă cu gradul de autonomie acordat entităților locale prin politica promovată de fiecare stat. De regulă, în statele unitare, autonomia locală este mai redusă, deși, în prezent, se constată o tendință de creștere a acestuia, considerându-se că o autonomie largă are care are un impact puternic și asupra dezvoltării fiecărei entități locale, și , în același timp, implică dezvoltarea finanțelor locale. Prin comparație, statele federale se caracterizează printr-un grad de descentralizare administrativă mult mai mare și o autonomie locală mai largă a entităților teritoriale (statele membre și structurile administrative interne ale acestora). Ca urmare, în aceste state, sfera de manifestare a finanțelor locale are dimensiuni mult mai mari și ele îndeplinesc un rol considerabil sporit în viața economică și socială din țările respective. Totodată, este de remarcat că funcționarea entităților administrativ-teritoriale în cadrul oricărui tip de stat implică realizarea de acțiuni și consumuri de resurse care antrenează cheltuieli publice atât la nivel central (federal) cât și la nivel locale, ceea ce presupune implicarea statului și a autorităților publice locale și în procurarea și utilizarea resurselor financiare acoperitoare. Or, finanțe publice, considerate în ansamblu, trebuie să asigure atât mobilizarea cât și redistribuirea resurselor financiare, contribuind implicit și la realocarea celorlalte resurse, între toate componentele sistemului socio-economic. Astfel, la nivelul 12 administrațiilor centrale se constituie și se distribuie resurse financiare în raport cu activitatea economică și socială considerată de interes național și desfășurată pe întreg teritoriul național. Acțiunile de interes național finanțate pe seama acestor resurse se răsfrâng pozitiv asupra întregii țări, indiferent de mărimea aportului la constituirea resurselor. În același timp, la nivelul autorităților locale, resursele financiare necesare se pot forma, în mare parte, pe seama activităților economice și sociale desfășurate în perimetrul structurii teritoriale respective (ca resurse proprii ) sau prin redistribuire de la nivel central. De altfel, în practică, o parte din cheltuielile cuprinse în bugetele locale se finanțează din resursele administrate la nivel central, fiind realocate entităților administrativ-teritoriale în diferite forme și proporții. Este cazul transferurilor sau subvențiilor din bugetul de stat (central) către bugetele locale, inclusiv a cedării unor părți din veniturile bugetului de stat. Redistribuirea de resurse financiare publice între autoritățile situate la diferite niveluri ale administrației publice, în primul rând, între autoritățile centrale și cele locale, devine astfel un suport pentru înfăptuirea autonomiei locale, care este condiționată, în mare măsură, de asigurarea resurselor financiare acoperitoare față de cheltuielile de efectuat. În acest context, transferarea unor acțiuni, considerate anterior de interes național, în sarcina autorităților locale trebuie însoțită și de transmiterea dreptului acestora de a dispune de resursele bănești corespunzătoare pentru realizarea procesului de descentralizare și modernizare a administrației publice, respectiv de integrarea europeană a României. În cadrul finanțelor locale se pot dezvolta și relații financiare axate pe contractarea (în nume propriu) de împrumuturi publice, uneori garantate de către guvernul central, care se manifestă, totodată, ca relații de credit între autoritatea locală (care lansează împrumutul) în ipostaza de debitor și persoanele fizice și juridice care subscriu la acel împrumut, în ipostaza de creditori. Creditul reprezintă o altă componentă a finanțelor, desemnând acele procese și relații financiare, ce se desfășoară pe principiul rambursării (restituirii) sumelor de bani (care fac obiectul lor) și al plății de dobândă de către beneficiar (debitorul) în favoarea părții care cedează temporar dreptul de folosință a sumei respective (creditorul). Ca relație financiară, creditul presupune, adesea, participarea unor instituții financiar-bancare (denumite generic intermediari financiari) specializate în redistribuirea resurselor bănești între deținătorii de disponibilități și utilizatorii acestora, ele mijlocind un transfer temporar de valoare, grefat pe mișcarea în formă bănească a valorii în ambele sensuri, între creditor și debitor. Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă reprezintă o componentă distinctă a finanțelor ce constă în procese și relații financiare generate de necesitatea prevenirii și combaterii efectelor distructive ale unor fenomene sau evenimente cu caracter aleatoriu și cu impact negativ asupra vieții și activității umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri. Ele exprimă, deci, raporturi economice, în formă bănească, între participanții la contractul de asigurare – reprezentați prin societăți sau organizații de asigurare private sau cu capital de stat, pe de o parte, și asigurați, care pot fi persoane fizice și juridice, pe de altă parte. Procesele și relațiile financiare aferente se concretizează prin constituirea și utilizarea unui fond bănesc numit fond de asigurare (pentru bunuri, persoane și răspundere civilă), acestea îmbrăcând forme specifice dintre care cele mai cunoscute sunt primele de asigurare (plătite) și despăgubirile primite de către asigurați. Această componentă a finanțelor se remarcă și prin faptul că îmbină caracteristici ale bugetelor publice cu cele ale creditului, în funcție de producerea evenimentelor față de care iau naștere relațiile de asigurare. Astfel, dacă evenimentele (riscurile) asigurate se produc, generând pagube și nevoia de “despăgubiri”, procesele și relațiile ce compun această categorie financiară 13 se aseamănă mai mult cu cele de “credit”, întrucât față de mișcarea inițială a valorii, de la asigurat la asigurător (sub forma contribuțiilor sau a primelor de asigurare), se realizează și o mișcare inversă ocazionată de plata despăgubirilor (sumelor asigurate), ceea ce semnifică și o restituire a contribuției plătite, ce poate fi asimilată rambursării unui împrumut (credit). Asigurările sociale sunt, de asemenea, o componentă a finanțelor și reprezintă un grup de procese și relații financiare generate de necesitatea protecției unor categorii de persoane care, din diverse motive obiective, își pierd capacitatea de muncă și nu pot obține venituri din munca prestată. Participanții la aceste relații sunt autorități de stat specializate în domeniu, sindicate sau organizații private, care administrează fonduri bănești pentru asigurări sociale, pe de o parte, și persoane fizice, în calitate de persoane asigurate, care contribuie (parțial) cu resurse bănești la constituirea acestor fonduri și beneficiază se sumele alocate din fondurile respective. Este semnificativ și faptul că în sistemul public de asigurări sociale constituirea fondurilor se realizează în bună măsură prin relații financiare de forma contribuțiilor ce se plătesc de către angajatorii de persoane în diverse activități (agenți economici, instituții, organizații publice sau private) dar și de angajați (salariați). La rândul lor, destinațiile ce se dau fondurilor de asigurări sociale se concretizează prin cheltuieli specifice, dintre care cele mai reprezentative ( prin proporții și arie de cuprindere) sunt pensiile și ajutoarele /indemnizațiile bănești acordate persoanelor fizice beneficiare. Finanțele întreprinderilor (firmelor) constituie o componentă fundamentală a finanțelor (în ansamblu) și cea mai reprezentativă a finanțelor private. Ea înglobează relațiile economice prin care sunt procurate, distribuite și utilizate resursele bănești în desfășurarea activității întreprinderilor sau organizațiilor economice și se concretizează prin procesele de constituire de fonduri bănești la nivelul acestora sau de formare și utilizare a capitalului lor. Între formele tipice pe care le îmbracă acestea se disting: aportul de capital (în bani) adus de acționari inclusiv de către stat (prin cumpărarea acțiunilor emise de firmă); plasamentele de capital în proiecte de investiții, respectiv pe piața financiară; repartizarea rezultatului financiar (profitului) pentru reinvestire sau acordare de dividende etc. Dar, în accepțiunea largă, pot fi luate în considerare și veniturile, cheltuielile și celelalte procese sau relații în formă bănească generate de crearea, funcționarea și eventual lichidarea întreprinderii. O componentă distinctivă a finanțelor se consideră a fi finanțele menajelor (gospodăriilor), cuprinzând relațiile financiare la care participă entitățile de tip familii sau alte comunități restrânse, celibatari care realizează venituri și le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile și serviciile necesare consumului, inclusiv economisirea și plasamentele de resurse bănești. Desigur, manifestarea concomitentă a diferitelor componente ale finanțelor implică și posibilitatea interacțiunii sau întrepătrunderii lor, respectiv existența unor zone de interferență în care se regăsesc tipuri de procese și relații financiare aparținând diverselor categorii financiare. În mod obișnuit, însă, finanțele publice sunt asociate cu existența și funcționarea statului, inclusiv a unităților administrativ-teritoriale și, în general, a instituțiilor de drept public, iar problematica lor vizează procurarea resurselor bănești necesare funcționării entităților publice, efectuarea de cheltuieli pentru înfăptuirea de obiective și acțiuni de interes public, inclusiv contractarea de împrumuturi și datorii publice. În mod implicit, problematica lor include și asigurarea echilibrului financiar macroeconomic, folosirea eficientă a resurselor, susținerea dezvoltării economiei și sociale. Prin comparație, finanțele private sunt asociate cu activitatea economico-financiară bazată pe proprietatea privată a firmelor, întreprinderilor (societăților comerciale), organizațiilor, societăților de asigurare, a celor de investiții, a băncilor și altor entități private. Ele abordează procesele și relațiile de formare a resurselor bănești necesare acestora, cheltuielile, împrumuturile contractate, creanțele de încasat și obligațiile de plată aferente activității lor, inclusiv rezultatele 14 financiare, distribuția profitului, echilibrul financiar microeconomic etc. Lumea finanțelor private, în accepțiunea sa modernă, este reprezentată prin ansamblul de operatori (agenți) economici și sociali care realizează gestiunea financiară a patrimoniilor individuale sau a patrimoniului întreprinderilor, având la bază exprimarea și evaluarea prin bani a tuturor resurselor angajate în fiecare activitate, iar domeniul principal de manifestare a ei este cel al piețelor financiare și al evaluării activelor ce se schimbă pe aceste piețe11. 11 Stancu Ion, Finanţe, Ed.Economică, Bucureşti, 1997, p.46. 15 CAPITOLUL 2 FUNCȚIILE ȘI ROLUL FINANȚELOR 2.1. Abordări conceptuale Caracterul obiectiv al existenței finanțelor ca și a altor categorii economice se relevă, în primul rând, prin funcțiile și rolul ce revin acestora în viața economică și socială, concretizată sintetic prin producerea, repartiția, schimbul și consumul produsului intern brut. Într-o accepțiune sintetizatoare, conceptul de funcție semnifică menirea socială a categoriei respective. Această semnificație are în vedere capacitatea unei categorii economice de a mijloci înfăptuirea unor procese ce nu se pot realiza satisfăcător în absența sa. Asociată, de regulă cu acesta este folosită și noțiunea de rol al categoriei respective pentru a exprima rezultatele sau efectele obtenabile pe seama îndeplinirii funcțiilor sale. Așadar, ca expresie generalizată a unui anumit grup de procese și relații economice, finanțele au de îndeplinit o anumită misiune socială, în sensul că prin intermediul lor se înfăptuiesc anumite procese economico-sociale și joacă un rol important prin aportul adus la realizarea obiectivelor private sau ale dezvoltării generale a societății, inclusiv la înfăptuirea diverselor activități economice și sociale. Adaptat finanțelor, conceptul de funcție atribuită acestora desemnează capacitatea lor de a mijloci (în condiții considerate optime) realizarea directă a anumitor procese economice exprimate în formă bănească și derularea relațiilor corespunzătoare dintre participanți, ca și influențarea modului de înfăptuire a acestora. Cel mai adesea, îndeplinirea funcțiilor finanțelor se concretizează în formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor de resurse bănești (financiare) în contextul activităților economico-sociale în care sunt implicate persoane fizice și juridice, inclusiv autorități publice. Condițiile obiective de manifestare a finanțelor în ansamblu, dar și pe componente ale sferei de cuprindere a acestora, determină ca înfăptuirea funcțiilor specifice lor să fie grefată pe folosirea banilor în funcțiile ce le revin dată fiind forma bănească a proceselor și relațiilor economice pe care le exprimă. Literatura noastră de specialitate reține, cel mai adesea, ca funcții atribuite finanțelor: funcția de repartiție și funcția de control, la care se adaugă, uneori, și o funcție de reglare/stabilizare a economiei, fiecare dintre acestea mijlocind procese economice de repartiție a PIB, realizarea controlului financiar, respectiv stimularea dezvoltării fenomenelor pozitive sau contracararea unor fenomene dereglatoare, în economie și societate. În mod obișnuit, aceste funcții ale finanțelor menționate anterior sunt tratate ca aparținând tuturor componentelor acestora, dar cu deosebire funcția de reglare/stabilizare a economiei aparține, în prim plan, finanțelor publice, deși manifestarea sa își găsește suportul în interrelațiile obiective dintre finanțe și procesele materiale din toate segmentele economiei reale, inclusiv cele din activitatea întreprinderilor, ea revenind și finanțelor private. În sinteză, luând în considerare abordările diferite și principalele ipostaze în care se manifestă, se poate admite că finanțele, indiferent de particularitățile diferitelor componente ale sferei acestora, îndeplinesc următoarele funcții: - funcția de repartiție; - funcția de control; - funcția de reglare/stabilizare a economiei. 2.2. Funcția de repartiție 16 Funcția de repartiție exprimă capacitatea finanțelor de a mijloci repartiția produsului național, respectiv a PIB în formă bănească, creând o premisă a realizării acestui proces și în formă materială. Mijlocind repartizarea produsului național, finanțele concură la crearea condițiilor necesare producerii, circulației și consumului acestuia în formă natural-materială, asigurând distribuirea și redistribuirea în formă bănească a unei mari părți din acest produs, inclusiv redistribuirea veniturilor primare rezultate în prima fază a repartiției. Forma bănească a proceselor de repartiție caracteristice funcției de repartiție îndeplinită de finanțe, constituie, în esență, o parte a aceluiași proces de repartiție a PIB, ce însoțește în mod necesar repartiția și consumul în formă natural-materială, cu care se îmbină organic și se condiționează reciproc. Manifestarea finanțelor în această funcție presupune, în mod implicit, realizarea unor fluxuri financiare vizând constituirea de fonduri bănești și distribuirea lor la diverse niveluri ale organizării și funcționării economiei și societății. Intercondiționările caracteristice îndeplinirii acestei funcții, între procesele bănești - financiare și procesele materiale ale reproducției sociale, se concretizează prin întrepătrunderile dintre fluxurile materiale și cele bănești. Prin prisma conținutului bănesc - financiar al proceselor de distribuire și redistribuire, îndeplinirea acestei funcții se realizează în două faze: - constituirea fondurilor bănești la dispoziția entităților economice și sociale, inclusiv la dispoziția statului; - distribuirea pe destinații adecvate activităților entităților respective a fondurilor bănești constituite în faza anterioară. Cele două faze ale funcției de repartiție trebuie considerate ca două momente ale aceluiași proces, între ele existând legături strânse, de intercondiționare. Prima fază se manifestă prin mobilizarea de resurse bănești la dispoziția statului și a entităților economice și sociale și formarea fondurilor financiare ale acestora, nu ca scop în sine, ci în concordanță cu nevoile ce se cer a fi satisfăcute, concretizate prin destinațiile ce urmează a fi date ulterior resurselor mobilizate. Cea de-a doua fază presupune repartizarea pe destinații a fondurilor bănești astfel constituite, fiind condiționată în mod inevitabil de desfășurarea procesului de mobilizare a acestor fonduri, în cuantumul și momentele impuse de nevoile ce trebuiesc satisfăcute pe seama acestora. Este evident că procurarea resurselor bănești la fondurile financiare, ca moment în manifestarea acestei funcții, se justifică numai prin prisma dirijării lor spre satisfacerea anumitor nevoi, iar repartizarea și folosirea pe destinații a unor asemenea fonduri se poate realiza numai dacă, în prealabil, ele au fost constituite. Între aceste două faze ale funcției de repartiție se manifestă raporturi de interdependență, fiecare având, atât rolul de factor determinant, cât și pe cel de factor determinat. Astfel, prima fază este determinată în mod obiectiv de existența și mărimea nevoilor de resurse bănești financiare ce se manifestă la nivelul entităților respective. Aceste nevoi concretizează, de fapt, destinațiile ce trebuie date fondurilor constituite, în funcție de acțiunile, respectiv activitățile pentru a căror realizare sunt consumate resursele respective. În mod firesc, mărimea și chiar structura fondurilor bănești ce se constituie în prima fază depind direct de destinațiile ce se vor da prin distribuirea și cheltuirea lor în cea de-a doua fază, de aici rezultând necesitatea corelării dimensiunilor nevoilor de acoperit cu resursele posibile de procurat. Proporțiile acestor procese de constituire au o bază obiectivă dată de dimensiunile reale ale produsului social realizat, deși, uneori sunt utilizate părți din avuția națională. La rândul său, constituirea fondurilor bănești condiționează, în mod obiectiv, cea de a doua fază, în primul rând, prin dimensiunile la care se asigură realizarea proceselor corespunzătoare acesteia. Astfel, procesele de distribuție se pot înfăptui numai în măsura în care s-au creat premisele obiective prin formarea fondurilor în prima fază. În același timp, destinația dată fondurilor de resurse bănești se află în dependență cu evoluția procesului de constituire, ca 17 dinamică și surse de formare a acestora. Anumite fonduri pot fi distribuite și utilizate numai pentru înfăptuirea anumitor acțiuni. De asemenea, destinațiile ce rezultă în această a doua fază includ posibilitatea creării unor premise favorabile constituirii (sau neconstituirii) fondurilor financiare în prima fază. În acest sens, este tipică finanțarea unor obiective economice care puse în funcțiune realizează produs național, ca valoare nouă supusă repartiției financiare. Cu cât dimensiunile acestor procese sunt mai mari, procesele de constituire și reconstituire sunt și ele mai mari. Îndeplinirea funcției de repartiție marchează diferențieri semnificative la nivel macroeconomic comparativ cu nivelul microeconomic. Privite la nivel macroeconomic procesele caracteristice derulării fluxurilor financiare de constituire, respectiv de distribuire și utilizare a fondurilor bănești în faza repartiției sunt dependente de cele în care se creează PIB supus repartiției, care au loc în sfera producției. Astfel, produsul creat este supus repartiției, iar resursele financiare ajung ulterior în consum și devin cerere solvabilă adresată pieței și producției. Repartizarea valorică a produsului social îmbracă forme specifice repartiției bănești, în primul rând, prin realizarea de venituri de către participanții la procesele productive, inclusiv prin constituirea și apoi distribuirea de fonduri financiare la dispoziția entităților economice și sociale, respectiv ale statului. Este, însă, de remarcat că procesul de repartizare a produsului social în cele două faze ale sale, privit în ansamblu, se realizează și prin alte mijloace decât cele financiare. Alături de alte forme de repartizare a produsului creat, formele financiare se concretizează prin constituirea, distribuirea și utilizarea fondurilor bănești de către diferite entități sau persoane, inclusiv de către stat. Alocând părți din aceste fonduri pentru satisfacerea diverselor nevoi de consum, entitățile respective realizează satisfacerea nevoilor proprii de consum sub formă de bunuri și servicii în formă natural-materială. Însăși cererea de consum înglobează și cererea formată pe seama resurselor financiare, adresându-se sferei producției, pentru a se crea bunuri și servicii de mărimea și structura corespunzătoare. Astfel, funcția de repartiție atribuită finanțelor se întrepătrunde cu cerințele creării, repartizării și utilizării produsului național în formă natural-materială. Considerate la nivel microeconomic, cele două faze ale funcției de repartiție se concretizează prin fluxuri financiare realizate în corespondență cu fluxurile reale specifice activităților ce au loc. Între acestea se manifestă o interrelație obiectivă, în sensul că în procesul de constituire a fondurilor precum și în procesul de distribuție și utilizare a fondurilor respective, au loc fluxuri financiare de intrare-ieșire. Ele se află, totodată, în corelație cu fluxurile reale de intrare-ieșire concretizate în livrarea de bunuri și servicii, respectiv achiziții, salarii, etc., ce au loc la nivelul diferitelor entități sau structuri economice sau sociale, îmbrăcând forme ale încasărilor, împrumuturilor primite, ori al plăților, rambursărilor de credite etc. Fluxurile financiare de intrare pot avea diverse surse de proveniență a sumelor de bani (inclusiv piețele financiare), după cum fluxurile (financiare) de ieșire includ o multitudine de destinații ale resurselor financiare ale întreprinderii (plăți către furnizori, salariați, bănci, stat, operațiuni pe piețe financiare, etc.). Participanții la fluxurile financiare caracteristice acestei funcții sunt entități economice și sociale, respectiv statul și persoanele fizice sau juridice, fie în ipostaza de participanți la constituirea diverselor fonduri, fie în aceea de beneficiari direcți sau indirecți ai resurselor bănești distribuite din aceste fonduri. În faza de constituire a fondurilor financiare, persoanele fizice și juridice sau entitățile economico-sociale cedează părți din resursele ori veniturile lor, în vederea constituirii de fonduri la dispoziția altor entități, inclusiv a autorităților publice. În faza distribuției, participanții la relațiile financiare respective beneficiază direct sau indirect de sume de bani sau de utilități sociale pe seama cheltuirii resurselor acumulate și alocate din aceste fonduri. 18 În raport cu nivelul la care se administrează, fondurile bănești constituite și distribuite prin această funcție a finanțelor, se pot delimita două categorii: - fonduri centralizate - fonduri descentralizate Prima categorie se constituie și administrează la nivelul organismelor centrale de decizie, iar dintre acestea cele mai importante sunt considerate: fondul bugetar al statului, fonduri de creditare, fonduri de asigurare etc. A doua categorie este reprezentată, principial, de fondurile bănești constituite și administrate pe plan local, de către organismele de decizie situate la nivelul autorităților publice locale, al entităților economice și sociale operaționale, inclusiv de către populație. După caracterul public sau privat al nevoilor ce se satisfac pe seama lor, se disting: - fonduri financiare publice, de care dispun organisme și entități publice; - fonduri financiare private (administrate autonom), de care dispun entitățile economice și sociale private sau persoanele fizice. Corespunzător acestor delimitări, principalele forme ale fluxurilor de constituire a fondurilor administrate de către autorități publice, sunt: impozitele, taxele, contribuțiile cu caracter obligatoriu, penalizările, amenzile, redevențele, veniturile realizate de instituțiile publice, împrumuturile de stat, ajutoarele financiare, donațiile în favoarea statului. Formele principale sub care se realizează fluxurile corespunzătoare distribuirii fondurilor financiare publice, sunt, în principal, cheltuielile publice, care se diferențiază pe domeniile și acțiunile specifice (educație, sănătate, protecție socială, apărare națională, ordine publică etc.). Ele îmbracă forme ale cheltuielilor materiale, legate de crearea bazei materiale a entităților publice sau de funcționarea acestora, precum și forma cheltuielilor de personal. Între acestea se disting și alocațiile din fonduri publice, reprezentând sume de bani transferate în favoarea unor persoane fizice sau juridice cunoscute și sub numele de subvenții. În ceea ce privește formele de constituire a fondurilor financiare private, se pot distinge: contribuțiile sau aportul (în bani) de capital; prelevările din profitul propriu; împrumuturile destinate finanțării diferențelor activității private etc. Ca forme specifice de distribuție specifice fondurilor financiare private se remarcă: cheltuieli cu investițiile; cheltuieli de exploatare; dividende plătite acționarilor. Dacă procesul de constituire și distribuire a fondurilor financiare are un caracter obiectiv, modalitățile tehnice sub care se realizează aceste procese, inclusiv formele menționate, au un caracter subiectiv. Ele se stabilesc prin decizii adoptate de organisme de conducere și administrare ale diferitelor entități sub impactul politicilor promovate într-un moment sau altul. 2.3. Funcția de control Finanțele se manifestă, nu numai ca mijlocitor al repartiției produsului național, ci și ca mijloc de exercitare a controlului asupra activității economico-sociale. Necesitatea controlului asupra derulării proceselor economice și sociale decurge din condițiile specifice în care sunt administrate diversele patrimonii, incluzând și preocuparea pentru asigurarea veridicității stării de fapt în toate domeniile și crearea unor premise favorabile obținerii de rezultate pozitive maxime în toate activitățile. Administrarea fondurilor de resurse financiare implică, ca și administrarea altor resurse, necesită evidențe cât mai exacte, urmărirea modului de formare și utilizare a resurselor bănești, inclusiv respectarea anumitor principii de gestiune și reglementări privind activitatea financiară. Ca funcție atribuită finanțelor, funcția de control are un caracter obiectiv, în sensul că manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul obiectiv pentru executarea controlului financiar. Faptul că activitatea de control financiar se exercită prin intermediul unor persoane care îndeplinesc, în cadrul juridic creat, atribuțiuni de control financiar, imprimă acestuia și o 19 componentă subiectivă. Semnificația aceasta rezidă în faptul că activitatea de control financiar se poate executa de către persoane numite să efectueze munca de control, în prim plan, apărând în acest caz funcția administrativă îndeplinită de persoanele respective. Exercitarea controlului financiar în plan obiectiv presupune existența, ca suport al său, a relațiilor financiare, inclusiv a unor operațiuni bănești pe care se grefează controlul financiar. Aceasta mai presupune în mod implicit manifestarea funcției de repartiție cu cele două faze ale sale. În mod firesc controlul financiar, ca expresie a funcției de control, se grefează pe operațiunile și relațiile bănești privind constituirea și distribuirea resurselor financiare, ce configurează funcția de repartiție Între cele două funcții se manifestă anumite raporturi de intercondiționare în sensul că activitatea financiară ce concretizează funcția de repartiție permite executarea controlului financiar, pe de o parte, iar pe de altă parte, controlul financiar favorizează îndeplinirea funcției de repartiție, generând chiar noi procese de repartiție. Sfera de manifestare a funcției de control, deși se bazează pe manifestarea funcției de repartiție, are dimensiuni mai largi, extinzându-se și asupra altor procese economico-sociale aflate în raporturi de intercondiționare cu cele financiare. Din acest unghi de vedere, două sunt domeniile principale de exercitare a controlului financiar, și anume: - procesele materiale consumatoare de resurse financiare; - procesele materiale generatoare de valoare nouă și implicit de resurse financiare noi. Exercitarea controlului financiar prin prisma acestei funcții include întregul proces al reproducției sociale, nu numai sfera repartiției ci și cele ale producției, circulației și consumului, întrucât în fiecare dintre acestea se realizează procese consumatoare sau generatoare de resurse financiare. Astfel, controlul financiar se exercită asupra producției, deoarece în această sferă se creează bunurile, care fac obiectul schimbului si consumului, precum și valoarea adăugată supusă repartiției. Raportul dintre valoarea adăugată și valoarea producției exprimate valoric: obținute indică eficiența cu care au fost folosite mijloacele de muncă și forță de muncă. Controlul financiar are în obiectiv toate elementele prod

Suport Curs Finanţe - Anul II Ştiinţe Economice 2021-2022 PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript