Aspect General Despre Credit PDF

Monedă, credit, bănci Capitolul 4 ASPECTE GENERALE DESPRE CREDIT Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru...

Monedă, credit, bănci Capitolul 4 ASPECTE GENERALE DESPRE CREDIT Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi o anumită perioadă de timp pentru realizarea unui scop (afacere, investiţie), cu obligaţia de a restitui suma şi dobânda aferentă conform prevederilor stipulate în contract.1 4.1. Noţiune. Concept. Definiţii Cele mai importante relaţii economice din sfera relaţiilor financiare sunt: 65 a. relaţiile prin care se formează şi se utilizează fonduri băneşti ale statului, prin transferuri de sume de bani fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; prin aceste relaţii se formează resursele financiare publice din impozite66, taxe, contribuţii şi venituri nefiscale prelevate de la persoanele fizice şi juridice; b. relaţiile de credit, prin care se transferă sume de bani, fără echivalent imediat, cu obligaţia rambursării acestor sume, de regulă, cu plata unei dobânzi remuneratorii, până la un anumit termen; c. relaţiile de asigurare, prin care se transferă către asigurător sume de bani fără echivalent imediat, rambursabile condiţionat de producerea evenimentului asigurat (aleatoriu) şi care pot fi 1 Imireanu, Mihai G. A – „Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Ed. Tribuna Economică, 2000, pag. 214 65 Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009. 66 Reglementate, în esenţă, de Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, M.Of. nr. 927/23.12.2003. 91  mai mari sau mai mici decât contribuţiile asiguratului, în raport cu intensitatea acestui eveniment. Actul normativ de bază care reglementează noţiunea de credit îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 pe 2006, cu privire la instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, completată şi modificată cu Legea 227/2007. Creditul, ca şi moneda, este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale legate de procesul de schimb. Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb însă are particularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul timp. Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor. În timp, practica creditului s-a diversificat, în sensul că dacă în fazele incipiente avea o formă naturală presupunând acordarea unui bun în aşteptarea restituirii lui viitoare la o perioadă cuvenită (creditul natural) ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în mărfuri şi creditul în monedă. La creditul în mărfuri obiectul creditului îl constituie mărfurile vândute, deşi atât rambursarea lui cât şi a dobânzii aferente se efectuează în bani. Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor financiar-bancare şi a altor instituţii de credit. În această formă, atât obiectul creditului cât şi rambursarea lui împreună cu dobânda se onorează în numerar sau în dispoziţii asupra numerarului (viramente, cecuri, ordine de plată). Creditul a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate, constatându-se o diversitate de opinii. Unii specialişti oferă o definiţie sintetică a noţiunii de credit: creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar sau schimbul unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare. Alţi specialişti definesc creditul ca act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent 92  Monedă, credit, bănci de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat. La rândul său, profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind „schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.2 Succint, creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutat. Monetariştii Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu definsc creditul ca „relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri / servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilită în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului”.67 Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii între indivizi atât sub forma unor acorduri personale simple, cât şi sub forma tranzacţiilor formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. Aşadar o parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor. Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. În esenţă, creditul concentrează o valoare actuală ce se transmite de un creditor (investitor, împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile clar specificate în acordul de credit. 2 Şaguna Drosu Dan – „Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag. 221 67 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 99. 93  4.2. Evoluţia creditului Creditul a apărut odată cu schimbul în natură şi a cunoscut în evoluţia sa numeroase forme, îndeplinind un rol esenţial în economia modernă. Apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluţie:68 a. treapta economiei naturale – în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei; în această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică (în care toate celelalte celule economice erau închise) şi economia de schimb în natură; b. treapta economiei de schimb – în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei; c. treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie, contra promisiunii de a le restitui în viitor aceeaşi valoare; aceasta este ultima şi cea mai evoluată treapta de dezvoltare economică şi financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit. 4.3. Trăsăturile caracteristice ale creditului Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri de la agenţii economici excedentari spre cei deficitari, ca şi adaptarea prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie. Totodată, creditul impune rambursarea şi perceperea de dobândă. Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la: Subiecţii raportului de credit, respectiv: - creditorul - partea care acordă creditul (banca comercială, instituţia financiară şi de credit) 68 Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 6 94  Monedă, credit, bănci - debitorul - partea care primeşte creditul (agenţi economici, populaţia, statul) Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al raportului de credit şi este supusă evitării a două riscuri: riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar amânări de la scadenţă ce micşorează resursele creditorului, încetinesc viteza de rotaţie a capitalului ducând la diminuări ale profitului băncii, sau atunci când debitorul este în imposibilitatea de a rambursa suma de bani împrumutată, lucru ce conduce la pierderi efective de capital pentru creditor. Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta nu poate să-şi recupereze o parte din capital, nepermiţându-i să reia activitatea de creditare. În această situaţie, creditorul este nevoit să apeleze la alte bănci pentru a-şi procura resursele necesare, devenind din creditor debitor şi fiind nevoit să achite pentru aceste resurse dobânzi care îi diminuează profitul.69 Pentru a evita astfel de riscuri, băncile solicită garanţii din partea debitorilor. Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor aferente. Termenul de rambursare are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe pieţele monetare) până la termene de 30-50 ani pentru împrumuturi privind construirea de locuinţe. În conformitate cu legislaţia în vigoare privind activitatea bancară, creditele care nu depăşesc 12 luni sunt credite pe termen scurt, creditele pe termen mediu sunt rambursate între 1 şi 5 ani, iar creditele care depăşesc durata de 5 ani sunt considerate credite pe termen lung. 69 Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post 95  Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit. Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între momentul angajării creditului şi începerea rambursării lui, perioadă în care agentul economic are posibilitatea de a nu rambursa din sumele datorate băncii aferente perioadei respective, iar dobânda care se creează este colectată şi stocată într-un cont special, urmând a fi rambursată băncii odată cu celelalte rate scadente. Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se constituie la dispoziţia creditorului sau a unui terţ pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor asumate prin contractul de credit. Garantarea creditului de către agentul economic care îl solicită este o problemă esenţială aflată în atenţia bancherului, care va căuta să evite orice risc care ar prejudicia interesele băncii. Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea integrală a creditului la scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt), cât şi a dobânzilor aferente, a comisionului, a spezelor bancare etc. Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi ipotecă. Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen determinat. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura economică, de cererea şi oferta de capital. În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:  dobânda cămătărească – este calculată cu procente excesiv de mari sau percepută sub forme diferite;  dobânda convenţională – este calculată cu un procent stabilit prin înţelegerea dintre debitori şi creditori şi care, de regulă, este mai ridicat decât cel stabilit prin lege; 96  Monedă, credit, bănci  dobânda la dobândă (anatocismul) – este preţul plătit de împrumutat pentru suma care reprezentă capitalul, plus dobânda capitalizată pe o perioadă;  dobânda legală – este dobânda calculată cu procentul stabilit prin lege;  dobânda majorată – este dobânda percepută de unităţile bancare, în cazul în care creditele nu sunt rambursate la termenele stabilite;  dobânda moratorie – este dobânda care se plăteşte de către debitor de la data acordării moratoriului până în momentul stingerii datoriilor;  dobânda fixă – este stabilită la încheierea contractului de împrumut între părţile participante la raportul de credit;  dobânda variabilă – se recalculează periodic,de regulă la 3 luni, în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă. Generic, dobânda se calculează după relaţia: Cd t D=  100 360 unde: D = dobânda C = valoarea creditului d = procentul dobânzii t = timpul în zile pentru care se acordă creditul În bancă, dobânda se calculează astfel: D= N Df unde: N = sunt numere calculate astfel: Ni = Ci × Ti Ci = volumul creditului Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont Df – reprezintă divizorul fix calculat după relaţia: 360  100 Df = t 97  Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de conturi curente pentru operaţiunile legate de viramente, decontări şi gestionare a creditului. 4.4. Funcţiile creditului Creditul reprezintă operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare, însoţită în mod normal de plata unei dobânzi ce îl remunerează pe împrumutător. Operaţiunea priveşte două părţi, cea care acordă creditul şi cea care îl primeşte, îndatorându-se. Relaţiile de credit au existat chiar şi în economiile premonetare, astăzi acestea fiind intim legat de monedă. Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:70 Funcţia distributivă a creditului – se realizează prin mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi. Funcţia de transformare a economiilor în investiţii – contribuie la realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, unde E = economii, iar I = investiţii. Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, astfel inactive în investiţii. Creditul devine astfel un factor important al creşterii economice prin proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic. 70 Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 9 98  Monedă, credit, bănci Funcţia de emisiune monetară – presupune creditarea activităţilor şi nu emisiunea monetară, ce aparţine în exclusivitate Băncii Naţionale a României. Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între participanţii la actul economic a determinat crearea monedei fiduciare (cu valoare fictivă, întemeiată pe încredere) la biletele la bancă şi apariţia a diverse instrumente şi tehnici de plată prin care s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, asigurând o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor economice. Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul, cecul, trata, cambia au dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o parte, şi stocurile, pe de altă parte. Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor instrumente şi tehnici foarte flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic. Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. Trebuie avut în vedere şi rolul creditului în acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public. 71 71 Şaguna Drosu Dan – „Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag 224 99  4.5. Sursele creditării Surse proprii. Ca orice societate comercială, banca posedă un capital propriu (fonduri proprii) constituit din capitalul subscris şi vărsat de acţionari, precum şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din profit. Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea de obligaţiuni, însă trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi dobânzile bancare cu implicaţii asupra profitului. Surse atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este aceea de a „capta” interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat. Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în deplină siguranţă şi cu o remunerare corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii determină dimensiunea volumului plasamentelor la o bancă. Atragerea fondurilor îmbracă forma depozitelor (principala resursă financiară), care se împart în două mari categorii: depozitele la vedere şi depozitele la termen. Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse în toate conturile deschise la bănci, din care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu-şi rezervă dreptul de a solicita o înştiinţare scrisă asupra unei viitoare retrageri de numerar. Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară între pasivele bancare şi au o scadenţă prestabilită, astfel încât eventualele retrageri efectuate înainte de a se ajunge la maturitate sunt penalizate prin dobânzi. Alte surse atrase de instituţiile de credit sunt soldurile creditoare ale conturilor societăţilor comerciale, plasamentele interbancare, refinanţarea solicitată de la BNR (numai pe termen scurt prin cele 4 tipuri de credite: structural, licitaţie, special, lombard), liniile de creditare externă. Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa monetar-financiară de cele de pe piaţa externă. 100  Monedă, credit, bănci Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către băncile comerciale este limitată de costurile pe care operaţiunea le implică, bonificarea unei anumite dobânzi, reglementările de prudenţă bancară, adică asigurarea unei lichidităţi minime în funcţie de rezerva minimă obligatorie. 4.6. Tipuri de credite. Clasificare Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar, creditul de consum. 4.6.1. Creditul comercial Este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea mărfurilor este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi, prin aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale. Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor sub formă de vânzări de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul comercial este utilizat de către întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a maşinilor, utilajelor, materiilor prime, materialelor, combustibilului, precum şi a obiectelor de consum. De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale, creditul comercial înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului, constituind totodată baza sistemului de credit. Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are totuşi o serie de îngrădiri. În primul rând, el este limitat de mărimea capitalului disponibil al producătorului. Orice întreprinzător va putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de suficiente 101 rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii de exploataţie. 72 În al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării contravalorii mărfurilor vândute anterior pe credit. Dacă nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară. Creditul comercial cuprinde creditul de vânzător şi creditul de cumpărător. Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată, întreprinzătorul are două ipostaze, şi anume: cea de împrumutat, prin credit furnizor, pentru procurări de echipamente, materiale etc. şi cea de împrumutător, prin credite clienţi pentru produsele livrate sau lucrările executate partenerilor săi. Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans şi, în această ipostază, întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor de avansuri către furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de către beneficiari a fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să le achiziţioneze. Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor şi de reducere a cheltuielilor reclamate cu plata dobânzilor pentru contractarea de împrumuturi care, în alte condiţii, ar fi necesare. Creditul comercial include şi un anumit bonus acordat de vânzător cumpărătorului, devenind un instrument promoţional pentru vânzări. 4.6.2. Creditul bancar Creditul bancar reprezintă creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către instituţiile bancare în aşa- numitul „comerţ cu bani”. În accepţiunea Legii bancare nr. 58/1998, creditul bancar era definit astfel: „Creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a 72 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 151. 102  Monedă, credit, bănci unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă, sau a altui drept la plata unei sume de bani”. Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numită capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani. Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor economici sunt multiple: a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de trezorerie. Aceste credite sunt destinate să acopere nevoile curente ale agenţilor economici (cheltuielile de producţie imprevizibile şi greu de localizat pe obiecte). Acordarea creditului are la bază depozitele compensatorii. Agenţii economici îşi păstrează disponibilităţile în cont, fapt ce permite băncilor să acopere nevoile curente prin redistribuirea acestor depozite din conturile curente. b) Liniile de credit Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul cărora stabilesc un plafon maxim de credite, ce urmează a fi puse la dispoziţia agentului economic. Se cunosc mai multe tipuri de linii de credite:  linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se acceptă a se acorda într-un cadru general prestabilit;  linia de credit confirmată beneficiază de o consemnare într-un document scris, convenit de bancă. În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere agentului economic în orice moment acoperirea debitului. Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor. Ele se bazează pe un acord scris, în cadrul căruia posibilităţile de acordare a creditului se stabilesc pentru o anumită perioadă 103  prevăzută în contract, în cadrul căruia sunt prevăzute termene precise de rambursare.  Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de creditare cu autoîncărcare, pe măsură ce creditele anterioare au fost rambursate fără a mai fi necesară producerea expresă de documente care să ateste necesitatea reînnoirii creditului. Ea funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat. Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe economico-financiare bune, care sunt clienţi permanenţi ai băncii. Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni, volumul acestora se stabileşte astfel: Creditul sub Cifra de afaceri pe perioada creditarii  Durata medie de incasare a clientilor(zile) forma liniei = Perioada de creditare (în zile) de credite Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă: Soldul mediu lunar al clientilor neincasat  Perioada de creditare(zile) pe o perioada precedenta egala cu creditarea Nz = Cifra de afaceri realizata in perioada precedenta egala cu perioada de creditare c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să asigure resursele necesare în cazul apariţiei unui dezechilibru în circuitul aprovizionării, producţiei şi desfacerii. Acordarea creditelor este garantată cu stocul de marfă aflat în procesul de producţie sau de circulaţie al acestora. d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit general (porturi, vămi). Prin natura lui, el 104  Monedă, credit, bănci permite transmiterea proprietăţii pentru obţinerea şi garantarea creditului bancar. Acest instrument poate fi utilizat fie ca un efect de comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel posibilitatea acesteia să acorde un credit (resursă de recreditare). În practica ţărilor vest-europene, warantul îmbracă forme diversificate după cum urmează.  warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi echipamente de exploatare agricole;  warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament hotelier;  warantul petrolier – gaj asupra stocurilor minime petroliere;  warantul industrial – este posibilă gajarea asupra produselor industriale. Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în activitatea băncilor în general, a celor comerciale în special. Aceste credite sunt destinate acoperirii necesităţilor agenţilor economici. Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază alte modalităţi de mobilizare ale activelor financiare disponibile, una din aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului obligatar. 4.6.3. Creditul obligatar Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur etc.). Creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri de împrumut, în obligaţiuni ale împrumutului de stat, ceea ce îi conferă şi titulatura de credit obligatar.73 Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă seculară care se referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi 73 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 165. 105 creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi angajează astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.74 Obligaţiunea reprezintă un înscris care consemnează raportul de credit şi forma prin care se desfăşoară. Ea reprezintă un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau, altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită. Deţinătorul încasează, de regulă periodic, dobânzile convenite în raportul de credite. De-a lungul timpului, s-au conturat următoarele tipuri de efecte financiare publice: titluri necomercializabile sub forma obligaţiunilor pe economii şi a emisiunii de titluri speciale vândute băncilor de emisiune şi guvernelor străine; efecte publice comercializabile sau transferabile pe piaţa financiară, dintre care se remarcă obligaţiunile emise de tezaur pe o durată mai mare de 5 ani, efectele sau notele de tezaur cu o durată cuprinsă între 1 şi 7 ani, certificatele de îndatorare cu maturitate de 1 an şi bonurile de tezaur, ca titluri de credit bugetar pe termen scurt. Bugetele locale şi ale municipalităţilor au posibilitatea de a-şi acoperi deficitul doar prin emisiunea de obligaţiuni. Cea mai accesibilă formă de împrumut public în cazul bugetelor locale este împrumutul obligatar. Condiţia principală pentru lansarea împrumutului obligatar este existenţa unei pieţe financiare puternice, coroborată cu posibilitatea rambursării din veniturile realizate pe seama exploatării obiectivelor publice a căror finanţare s-a asigurat prin împrumut obligatar. Împrumuturile obligatare se caracterizează prin: modalităţi de lansare; tipuri de obligaţiuni; modalităţi de rambursare; facilităţi acordate subscriptorilor. Un împrumut public poate fi lansat prin emisiune de obligaţiuni distribuite direct dă către organismul districtual şi municipal prin ghişee deschise la administraţiile financiare şi prin emisiunea de obligaţiuni prin intermediul unui consorţiu sau sindicat format din principalele bănci 74 Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 136-138 106  Monedă, credit, bănci comerciale şi instituţii financiare din zonă. Acestea preiau sarcinile vânzării obligaţiunilor şi constituirii fondurilor. În cadrul creditului obligatar se operează cu mai multe tipuri de obligaţiuni: obligaţiuni cu venit fix (la care rata de randament este precizată la data emisiunii şi rămâne în vigoare până la maturitatea înscrisurilor); obligaţiuni cu rată variabilă (pe parcursul duratei împrumutului, rata randamentului este modificată în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalurilor); obligaţiuni indexabile (situaţie în care se indexează valoarea nominală în funcţie de evoluţia indicelui general al preţurilor). În general, o obligaţiune este caracterizată prin valoare nominală, curs, preţ de emisiune, cupon, durată de maturitate şi valoare garantată la rambursare. Frecvent, pentru a atrage subscripţia de economii a publicului, preţul de emisiune a unei obligaţiuni se situează sub valoarea sa nominală cu 10-15%. În acest caz, subscriptorii beneficiază de o primă de emisiune. Dacă valoarea de rambursare la maturitate depăşeşte valoarea nominală, intervine o primă de rambursare de aceeaşi mărime cu prima de emisiune. Durata unui împrumut obligatar este variabilă de la 5 la 30 de ani. Rata stabilită la data emisiunii este, de obicei, mai mică decât rata dobânzii curente bancare, cu aproximativ 20-30%, datorită faptului că pentru deţinătorii de obligaţiuni, riscul asumat este minim. Cu toate acestea, costul unui împrumut obligatar este mai mare decât al creditului bancar cu aceeaşi durată, deoarece include: cheltuielile de emisiune estimate, în medie, la 6% din valoarea totală a emisiunii; comisionul anual plătit băncilor pentru obligaţiunile răscumpărate care reprezintă 0,5% din valoarea lotului de obligaţiuni rambursate; comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobânzilor (cupoanelor) acordate anual investitorilor; rata dobânzii sau randamentul acordat investitorilor. Creditul obligatar nu se rezumă la creditul public. Alături de acţiuni, societăţile comerciale emit şi obligaţiuni. Aceasta este adesea o formă preferată de mobilizare a capitalului, întrucât obligaţiunile nu 107 conferă subscriptorilor drept de vot, iar deţinerea şi negocierea lor nu modifică structura puterii în consiliul de administraţie. De regulă, dobânzile la obligaţiuni sunt mai mici şi, deci, mai puţin grevate decât plăţile de dividende. Există creditori specializaţi ai întreprinderilor mari deţinători de obligaţiuni. Extinderea rapidă a creditului obligatar conferă importanţă evaluării financiare a titlurilor de împrumut pentru a aprecia în primul rând riscurile legate de rambursarea sau plata dobânzilor. Operaţiunile pe termen scurt şi lung emise de către stat sau societăţi comerciale sunt o componentă a patrimoniului investitorilor transferabilă în lichidităţi la bursa de valori sau suportul pe care se obţine sau se garantează împrumuturi. 4.6.4. Creditul ipotecar Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine, proprietatea individuală. Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de sprijinire a proprietăţii imobiliare.75 Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutat, în care se prevede, în general:  proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;  condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ;  penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a împrumutului;  circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea. Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare şi o rată a dobânzii fixă (constantă şi identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce 75 Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 140 108  Monedă, credit, bănci datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea privind rambursarea propriu-zisă. În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:  împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;  împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ;  împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi. Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii şi variaţiei ratei dobânzii în anii '80, în care s-a produs creşterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.76 Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de un indicator precis al pieţii financiare. Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă77 satisfac cerinţele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activităţii, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor. Formulele propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95% faţă de rambursările constante. Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este un sistem considerat de perspectivă. Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung. Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică 76 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 168 77 Idem 109 valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate ţările o piaţă ipotecară firească. Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de resurse desfăşurau pe cont propriu operaţii de credit ipotecar, asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor contracte de credit. Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de credit specializate, Creditul Funciar. Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii. Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii, care acordă efectiv credit ipotecar. Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit după modelul pieţii monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi sens, deşi nivelul acestora este, pe fiecare piaţă diferit. Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii, sprijinul statului se manifestă pe scară largă în toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei etc. Prin creditul ipotecar se mobilizează capitalurile disponibile pe termen lung. Instituţiile care vehiculează disponibilităţi pe termen lung şi care se afirmă în sfera creditului ipotecar sunt băncile ipotecare, casele de economii, societăţile de asigurări şi, în proporţii crescânde, băncile comerciale. 4.6.5. Creditul de consum Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, destinat să acopere costul bunurilor şi serviciilor achiziţionate prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop. El este acordat persoanelor individuale. Creditul de consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată. 110  Monedă, credit, bănci Creditul de consum a apărut iniţial sub forma „creditului deschis", concretizându-se în posibilitatea acordată clienţilor solvabili de către comerciant pentru a achiziţiona mărfurile necesare, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale diferite. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu rambursarea neeşalonată. Odată cu creşterea producţiei de masă a bunurilor de folosinţă îndelungată şi a necesităţii de a asigura accesul la acestea, a apărut nevoia statuării unor norme precise de creditare, precum şi a unei reţele ample şi diversificate de instituţii de credit. Astfel că, cea mai mare parte a creditelor de consum există şi se acordă sub forma creditelor eşalonate, formă în care termenii creditării, scadenţele, cuantumul ratelor etc. se stabilesc la acordarea creditului. Creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit deschis, credite acordate comercianţilor cu amănuntul, sau de către aceştia, credite privind anumite servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă că debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit) dar în momente prielnice lui, pe care le stabileşte personal. O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţine creditelor eşalonate îl reprezintă creditul revolving, apărut la sfârşitul anilor '30. Îndeosebi această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării cărţilor de credit. Ca şi elemente caracteristice acestui credit putem enumera: se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi; permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în momentul oportun pentru el; consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilităţi. Datorită facilităţilor acordate, această formă s-a impus în ultima vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de consum. Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, 111 destinate marii mase a consumatorilor. Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesie a bunurilor şi permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare.78 Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi necesităţilor marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacităţile normale de plată a populaţiei, luată în ansamblul ei. Se consideră că acţiunea creditului de consum este destabilizatoare pentru economie pe unele planuri, oferind terenul unor producţii supradimensionate, ea acţionând ca un factor de expansiune a economiei de consum. O cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit la aplicarea rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie, în folosul întregii societăţi. Creditul de consum acţionează astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producţie, spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, desfăşurarea lor accelerată, creşterea cifrei de afaceri şi implicit a profitului. De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente electromenajere etc., în a dezvolta, ei înşişi, reţeaua de creditare privind, vânzarea propriilor produse, implicit prin înfiinţarea sau dirijarea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea profil. Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat. 78 Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 142 112