Sistemul Monetar Naţional şi Internaţional - Capitolul 2 PDF

Capitolul 2 SISTEME MONETARE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE Fenomenul monetar, caracterizat de o complexitate deosebită, alături de efectele pe care le induce în viaţa economică şi socială a lumii, a generat nenumărate controverse. Apariţia organismelor abilitate cu atribuţii de reglementare în emisiunea monedelor naţionale şi a circulaţiei acestora la nivel intern şi internaţional a fost determinată de caracterul complex al monedei. De-a lungul timpului, circulaţia monetară din diverse ţări a suferit mutaţii şi inovaţii în plan monetar care s-au concretizat în disocierea treptată de la baza sistemelor băneşti a aurului şi dematerializarea instrumentului monetar. Inovaţiile contemporane în plan financiar şi monetar au o specificaţie foarte complexă şi conduc la estomparea din ce în ce mai puternică a graniţei dintre monedă şi celelalte active financiare.16 2.1. Sistemul monetar naţional. Concepte. Elemente specifice În literatura de specialitate din ţara noastră, regăsim mai multe definiţii ale conceptului de sistem monetar naţional. Costin Kiriţescu şi Emilia M. Dobrescu17 definesc sistemul monetar naţional ca reprezentând o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative în cadru căreia se prevede o circulaţie de monede cu valoare 16 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 40. 17 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 247 24 Monedă, credit, bănci proprie deplină. Ei consideră că, prin extindere, termenul este utilizat şi pentru alte sisteme care definesc unitatea monetară printr-o cantitate de aur şi chiar pentru orice alt sistem bănesc, deşi această generalizare nu este de natură că contribuie la mai buna înţelegere a fenomenelor şi tehnicilor monetare. În alte lucrări, sistemele monetare sunt definite ca reprezentând forme de organizare a baterii şi circulaţiei monedei într-o ţară sau alta, organizare realizată prin nome dictat de stat, dar şi prin norme ce decurg din cutume.18 Sintetizând, sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor, care reglementează organizarea şi supraveghează relaţiile monetare din cadrul unei economii. Aceste norme şi instituţii servesc realizării politicii monetare şi de credit a fiecărei ţări. Cele mai reprezentative elemente structurale ale sistemelor monetare au avut o existenţă istorică şi au fost strâns legate de evoluţia fenomenului economic şi a celui monetar:  unitatea monetară  metalul monetar  baterea şi punerea în circulaţie a monedei cu valoare integrală  emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, a monedei de hârtie Unitatea monetară Elementul structural al sistemului monetar îl reprezintă unitatea monetară. Sistemul monetar defineşte moneda ca element fundamental, stabilirea valorii oficiale a unei unităţi monetare naţionale fiind în toate ţările un atribut al suveranităţii. Această valoare oficială, în principiu, trebuie să fie cât mai apropiată de valoarea reală, respectiv de puterea de cumpărare a monedei, întrucât o monedă nu poate avea decât o singură valoare şi anume cea reală. Definirea prin lege a unităţii monetare, s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente 18 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 15. 25 caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară; cursul de schimb al monedei. Valoarea paritară Orice bun supus schimbului poate avea un preţ cu ajutorul monedei ca etalon de valoare, pentru că moneda este „măsurătoarea comună în aflarea preţului tuturor lucrurilor”.19 Valoarea paritară reprezintă valoarea oficială a unităţii monetare naţionale, fixată prin legea monetară a statului respectiv, care serveşte la stabilirea parităţii. Fixarea valorii paritare este un atribut al suveranităţii naţionale, iar modificarea ei se efectuează numai odată cu legea.20 În trecut, valoarea paritară era exprimată printr-o cantitate de aur (argint), iar în unele cazuri şi în prezent. Astfel, moneda naţională a României, leul, era definit oficial prin HCM nr. 127/31.01.1954 printr-o cantitate de 0,148112 g aur fin. Moneda naţională a Statelor Unite, dolarul, era definită printr-o cantitate de 0,736662 grame aur fin. Aurul serveşte deci ca etalon, ca numitor comun, al valorii oficiale a monedelor. Această valoare poate fi definită şi altfel decât printr-o cantitate de aur. Statutul FMI (1944) prevedea că valoarea paritară a unei monede poate fi exprimată şi în dolari, în greutatea şi cu titlul de la 1 iulie 1944. Unele state au recurs ulterior la DST al FMI pentru definirea valorii proprii a unităţii naţionale sau alte unităţi monetare artificiale. În condiţiile etalonului aur clasic şi lingouri, valoarea paritară a unităţii monetare era definită invariabil printr-o cantitate de aur. Şi astăzi unele monede metalice îşi definesc valoarea paritară printr-o cantitate de aur. Acestea nu sunt definite printr-un conţinut real de aur, ci unul convenţional. Această situaţie este specifică ţărilor cu monedă neconvertibilă. În condiţiile etalonului aur-devize şi al etalonului aur-putere de cumpărare valoarea paritară a unei monede putea fi şi este definită 19 Şaguna Dan Drosu, Tratat de drept financiar şi fiscal, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001 pag. 44. 20 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 275 26 Monedă, credit, bănci printr-o cantitate de aur sau prin raportare la conţinutul valoric al unei monede, ca monedă de referinţă. Valoarea paritară nu este o mărime constantă şi se modifică la intervale mai mari sau mai mici de timp, prin devalorizare respectiv revalorizare. Modificarea valorii paritare poate avea loc într-una din următoarele împrejurări: 21 a. devalorizarea, când valoarea paritară a unei monede scade brusc şi consistent după un constant proces de depreciere şi b. revalorizarea, când valoarea paritară creşte brusc, după un constant proces de repreciere monetară. Devalorizarea monetară (sau devalorizarea explicită) este o măsură luată de stat, reprezentând reducerea legală a valorii paritare a monedei naţionale. Noţiunea nu trebuie confundată cu deprecierea monetară (denumită şi devalorizare implicită), aceasta din urmă fiind un proces economic pe care devalorizarea explicită în oficializează. Devalorizarea monetară poate fi privită ca procedeul de omologare oficială a pierderii puterii de cumpărare externe a monedei în urma unei inflaţii. Devalorizarea monetară are loc la intervale mari de timp, în vreme ce deprecierea este un proces continuu. Deprecierea monetară ca diminuare a valorii însăşi a unei monede, poate fi internă, şi se măsoară cu ajutorul indicelui costului vieţii, sau externă, când se reflectă în evoluţia ascendentă a cursului la principalele burse. Deprecierea internă la rândul său poate fi: generală, când preţurile şi tarifele cresc insesizabil, dar pe ansamblu, fapt care face să se achiziţioneze mai puţine bunuri ca înainte, dar cu o sumă identică de monedă; or, pe piaţă rămân mărfuri cu acelaşi preţ ca înainte, dar de calitate inferioară. Deprecierea internă mai poate fi şi parţială (localizată), în sensul că moneda se depreciază doar la unele mărfuri şi numai într-o anumită perioadă de timp. 21 Susanu Monica, Tranzacţii monetar-financiare internaţionale, Editura Europlus, Galaţi, 2008, p. 44. 27 Deprecierea externă este cauză pentru o varietate de fenomene dramatice din economie, inclusiv a deprecierii interne. Semnificaţia sa tehnică este că pentru o sumă dată de monedă străină (de referinţă) se va cheltui o sumă mai mare de monedă naţională (depreciată).22 Dintre formele frecvente de devalorizare, o importanţă aparte, în contextul actualei economii româneşti, ca economie deschisă şi de proporţii mijlocii, o are devalorizarea, ce poate fi: a. defensivă, când se omologhează oficial pierderea puterii de cumpărare externe a monedei naţionale, ca urmare a unei inflaţii prelungite şi b. ofensivă, când printr-o atare operaţiune se urmăreşte stimularea exporturilor, dacă între monedele implicate există raporturi paritare efective. Ar mai trebui menţionată şi devalorizarea parţială la care a fost supusă moneda românească în toamna anului 1990, când vechea valoare paritară a monedei a fost redusă brusc pe cale administrativă faţă de valoarea USD: de la 22 lei/1 USD, prin devalorizarea leului s-a hotărât cursul de 35 lei/1 USD. Efectele negative ale devalorizării se răsfrâng deopotrivă în interior, chiar dacă aparent ea poate avantaja debitorii şi ar putea induce iluzia unei stabilităţi monetare, atunci când se produce după o inflaţie îndelungată; însă şi în exterior, pentru că influenţează importul de inflaţie, în cazul în care acea ţară este dependentă economic de importuri. Revalorizarea reprezintă rezultatul unui act normativ, o reformă monetară prin care se majorează valoarea paritară a monedei exprimată într-un etalon. Deşi determină întărirea cursului oficial al monedei naţionale, revalorizarea vine după un proces economic constant de repreciere monetară, adică de creştere internă şi externă a puterii de cumpărare a monedei naţionale, care nu întotdeauna înseamnă doar efecte pozitive. Dimpotrivă, scumpirea monedei naţionale face ca şi 22 Susanu Monica, Tranzacţii monetar-financiare internaţionale, Editura Europlus, Galaţi, 2008, p. 47. 28 Monedă, credit, bănci exporturile ţării să se scumpească, în contrasens cu importurile acelei ţări şi în detrimentul echilibrului din balanţa de plăţi externe. În cuprinsul prezentei precizări este nimerită şi menţionarea practicii de dumping valutar, expresie folosită pentru concurenţa neloială de pe piaţa valutară, fenomen supranumit şi „războiul monedelor”. Fie că este o devalorizare sau o revalorizare a monedei, operaţiunea se aplică pentru a pătrunde pe alte pieţe prin înlăturarea forţată a concurenţei, prin protejarea faţă de aceasta. Partenerii lezaţi îşi manifestă adesea reacţiile prin măsuri punctuale anti-dumping. Din aceste motive, dumpingul trebuie aplicat cu mare atenţie, eficienţa sa având viabilitatea scontată numai dacă preţurile externe afectează cu întârziere costurile interne reale ale bunurilor exportate, şi numai atâta timp cât ţările partenere întârzie contramăsurile. Titulatura oficială pentru dumping valutar a fost subevaluare valutară, un concept lansat în deceniul şase în legătură cu marca vest- germană şi cu yenul japonez, monede puternic subevaluate pentru a diminua valoarea considerabilă a activelor din balanţele externe ale respectivelor ţări de emisiune. Prin înseşi prevederile statutare model Bretton Woods, FMI a interzis explicit practica devalorizării şi deprecierii competitive a monedelor, însă, în realitate, ambele proceduri s-au aplicat pe scară largă, în ciuda efectelor dăunătoare pe care le provoacă. Principala victimă a manevrelor de subevaluare sau dumping valutar este însăşi ţara care le iniţiază pentru că, atâta vreme cât îşi subevaluează (adică subapreciază!) propria-i monedă, acea ţară practică schimburi prin neechivalenţă, întrucât ea cedează substanţă naţională, fără a primi un echivalent în schimb.23 Renunţarea la paritatea aur a monedelor şi generalizarea flotării cursurilor valutare, precum şi şocurile valutar-financiare din deceniul şapte, au pulverizat motivele şi împrejurările care, altă dată, determinau şi motivau recursul la re/devalorizare sau subapreciere (dumping) valutar(ă). 23 Susanu Monica, Tranzacţii monetar-financiare internaţionale, Editura Europlus, Galaţi, 2008, p. 48 29 Totodată, deschiderea economiilor ex-comuniste din ultimul deceniu al secolului trecut a însemnat recunoaşterea deplină a forţelor pieţei, adică a puterii decisive pe care cererea şi oferta de valută o manifestă pentru stabilirea raportului valoric real între monede diferite. Uzanţa tranzacţiilor economico-financiare a impus abandonarea unei terminologii şi adoptarea alteia, care are ca protagonist un termen încărcat de sensuri şi deosebit de energic intrat în limbaj şi în practică: cursul valutar sau mai complet formulat – rata de schimb. Deşi a funcţionat iniţial în forma sa oficială, adică rată fixă de schimb sau curs fix, flotarea generalizată a cursurilor tuturor monedelor a impus rata reală de schimb ca măsură comună a preţurilor relative ale mărfurilor din diferite ţări, când sunt evaluate într-o valută comună. În aceste împrejurări, regimul ratei de schimb devine o descriere a condiţiilor în care guvernele naţionale permit determinarea cursului de schimb, (sau cursul valutar). În practica monetară întâlnim mai multe tipuri de valori paritare, şi anume valori paritare fixe, glisante, mobile. Valorile paritare fixe, au reprezentat unul din principiile de funcţionare a sistemului monetar bazat pe etalon aur-devize. În perioada postbelică, îndeosebi în anii '70, datorită instabilităţii raporturilor valorice dintre monede, aceste valori paritare fixe nu s-au mai putut menţine. S-a născut o contradicţie între rigiditatea acestor valori (modificate la intervale mari de timp) şi variaţia continuă a valorii reale a monedelor. Valoarea paritară glisantă. Unele ţări au practicat această metodă, care constă în ajustarea periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoric al unităţii monetare. Aceasta se făcea prin devalorizare sau revalorizare. În acest fel s-a apreciat că se poate rezolva contradicţia dintre fixitatea valorii paritare clasice şi mobilitatea preţului de cumpărare a monedei. Această ajustare era foarte costisitoare. Valorile paritare mobile. Acestea constau în modificarea anuală a valorii paritare, a conţinutului valoric al unităţii monetare în conformitate cu tendinţele ce se manifestă în cursul anului pe piaţă în legătură cu moneda respectivă. 30 Monedă, credit, bănci Paritatea monedei Schimburile dintre entităţi economice distincte au ridicat cu vigoare problema compensaţiei cu o valoare anume, atunci când trocul nu mai era cu putinţă. După câteva „momente” (considerate astfel dintr- o lungă perspectivă istorică), aurul a devenit etalon universal, şi el înlocuit ulterior prin folosirea valutelor – monede liber convertibile, datorită ridicatului potenţial economic al ţărilor de emisiune – şi a devizelor, drept cele mai potrivite instrumente de echivalare a schimburilor între economii diferite, precum şi de stingere a oricăror obligaţii din raporturile cu străinătatea. Paritatea monedei reprezintă raportul valoric dintre două monede, dintre valorile paritare a două monede. În funcţie de felul cum se exprimă valoarea paritară, paritatea poate fi: a. paritatea metalică, aur şi/sau argint, când cele două monede raportate sunt la paritate dacă şi cursul lor corespunde acelei parităţi; b. paritatea valutară, când cele două monede au valorile paritare exprimate într-o valută, de regulă din categoria monedelor liber convertibile; c. paritate convenţională, când raportul valoric între monede are ca referinţă un etalon artificial, cum ar fi cazul parităţii DST. Enumerarea lor are o importanţă abstractă, de ordin teoretic, pentru că în realităţile zilelor noastre moneda de referinţă pe care o pot stabili partenerii în tranzacţiile internaţionale se decide în funcţie de considerente dictate de piaţă. Toate aceste parităţi se mai numesc şi parităţi teoretice. Ele sunt stabilite prin acte normative şi de cele mai multe ori concordă cu realitatea, adică cu raportul efectiv dintre puterea de cumpărare a monedelor naţionale. „Ca ordin de mărime, paritatea este sinonimă cu cursul oficial al valutelor. Însă, pe câtă vreme paritatea este o noţiune abstractă, cursul 31 oficial este o noţiune utilizată în viaţa economică, în operaţii şi tranzacţii”24 Evoluţiile spectaculoase ale ultimelor decenii au determinat, în cele din urmă, eliminarea succesivă a parităţii, fixe iniţial, şi apoi mobile, impunându-se, în cele din urmă, cursul de schimb. După cum se poate observa, pentru ambele categorii a fost necesară adaptarea la realităţi, adică ajustarea lor periodică prin marje şi valori fundamentate economic. Opţiunea faţă de un atare gradualism 25 a fost motivată de faptul că, în practică, modificările mici de acest gen ar putea stimula ritmul dezvoltării economice. În contrapondere, modificările de mare amplitudine, din categoria devalorizare-revalorizare, „reprezintă adevărate comoţii economice şi financiare, influenţând negativ creşterea economică”26. Totuşi, aceste măsuri radicale de schimbare a valorii paritare au fost multă vreme adoptate, întrucât autorităţile monetare s-au văzut constrânse să ţină cont de evoluţia preţurilor într-o perioadă mai lungă de timp. Pe de altă parte, modificarea radicală, într-un sens sau altul, a valorii paritare a fost o contrareacţie faţă de frecventele mişcări speculative. Cursul de schimb Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime, paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au fost menţinute, aşa cum am arătat, în Condiţiile etalonului aur (cu variantele sale) multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă, deci, preţul unei monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric. 24 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 205 25 Susanu Monica, Tranzacţii monetar-financiare internaţionale, Editura Europlus, Galaţi, 2008, p. 46. 26 Ibidem, p. 54. 32 Monedă, credit, bănci În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia unităţilor monetare se realiza, deci, prin raportarea a două valori, fie direct, prin conţinutul de aur, fie indirect, prin raportarea la o altă monedă ($ SUA). în cadrul sistemelor monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul actualului etalon, mult mai complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb. După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa-numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial (la paritate). în prezent, acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta. 2.2. Tipuri de sisteme monetare. Etalonul monetar Odată cu dezvoltarea societăţii, au fost elaborate norme şi au fost create instituţii responsabile cu reglementarea, supravegherea şi organizarea relaţiilor monetare naţionale. Au apărut primele sisteme monetare naţionale care reglementau emisiunea, punerea şi retragerea din circulaţie a monedelor, folosind ca bază metalele preţioase. De la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, aceste reglementări au cunoscut particularităţi, având un rol important în dezvoltarea fiecărei ţări şi în extinderea relaţiilor economice internaţionale. Reglementările specifice şi atribuţiile instituţiilor monetare responsabile de organizarea circulaţiei monetare se modifică permanent, proces dinamic care are loc şi în prezent, cu influenţe directe asupra instrumentului monetar. Dacă la începuturi, funcţia de etalon era îndeplinită de mărfuri obişnuite, treptat, această poziţie a fost cucerită de metalele preţioase (aur şi argint), pentru ca ulterior locul lor să fie luat de valute şi devize. În prezent, se afirmă în aceasta calitate un nou tip de etalon şi anume cel al puterii de cumpărare. Noţiunile de etalon monetar, monedă etalon 33 şi unitate monetară sunt atât de legate între ele, încât, nu de puţine ori, au fost considerate ca fiind sinonime.27 Totuşi, trebuie făcută distincţia între moneda legală, ca semn şi ca instrument monetar, şi etalonul monetar, ca modalitate de precizare şi concretizare a unităţii monetare. Etalonul monetar a variat însă de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta, fiind adoptat şi dimensionat prin legea monetară din fiecare ţară. În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:  Sistem monetar pe argint (monometalismul);  Sistem monetar etalon aur-argint (bimetalismul);  Sistem monetar etalon aur (monometal) – care a cunoscut patru forme:  sistem monetar bazat pe etalon aur clasic;  sistem etalon aur-lingouri;  sistem etalon aur-devize;  sistem monetar bazat pe etalon putere de cumpărare (actual). Sistemul monetar pe argint sau monometalismul argint Monometalismul reprezintă bază a sistemelor băneşti naţionale care prevăd un singur metal, aurul sau argintul ca echivalent general sau ca mijloc principal de circulaţie.28 Până la începutul secolului al XIX-lea, argintul era etalon aproape universal. Acest etalon a fost cel mai frecvent utilizat în ţările asiatice. A funcţionat în condiţiile în care rolul monetar al aurului a fost relativ minor în cadrul economiilor. Aurul cunoaşte în secolul al XIX-lea o evoluţie pozitivă, cucerind poziţii în cadrul sistemului monetar. Cauza principală a abandonării argintului a fost schimbarea raportului de valoare dintre argint şi aur în favoarea aurului. Se trece la sistemul monetar bimetal argint-aur ca instrument de schimb. Bimetalismul, sistem monetar etalon aur-argint 27 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 33. 28 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 195 34 Monedă, credit, bănci Istoria monetară arată că primele semne monetare au fost cu precădere bimetaliste (argint şi aur), în timp ce sistemele monometaliste au fost adoptate pe plan general în secolul al XIX-lea, mai întâi pe bază de argint, iar ulterior, în urma marilor descoperiri de aur de la mijlocul secolului, pe bază de aur. Sistemul bimetal a funcţionat în anii 1803 – 1885 şi a cunoscut trei variante: a. Bimetalismul integral (sistemul monedei duble) – această perioadă se caracteriza prin faptul că raportul de valoare dintre cele două metale era fixat prin lege de 1 la 15,5. Baterea monedelor din ambele metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie legală. Avantajul sistemului consta în asigurarea unei cantităţi suficiente de monedă pe piaţă. Dezavantajul sistemului apărea atunci când raportul de valoare dintre cele două metale se schimba, existând tendinţa de retragere a monedei din metalul mai preţios din circulaţie prin tezaurizare sau prin utilizarea la plăţi în străinătate. Fenomenul este cunoscut sub numele de legea lui Thomas Gresham (1519-1579), potrivit căreia „atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre care una e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind mai rea, moneda rea goneşte pe cea bună”. Astfel, rămâne în circulaţie numai moneda considerată mai slabă. b. Bimetalismul paralel (sistemul monedei paralele) – caracterizat prin faptul că raportul de valoare dintre cele două monede nu era fixat prin lege, ci era lăsat să floteze liber pe piaţă. Această variantă de bimetalism s-a practica în Germania, unde monedele din aur şi argint circulau după propria lor valoare. Astfel, preţul mărfurilor era exprimat atât în aur, cât şi în argint, modificându-se în funcţie de evoluţia liberă a raportului dintre cele două metale. c. Bimetalismul parţial (bimetalism şchiop sau compozit) – a reprezentat o variantă a bimetalismului integral, caracterizată prin faptul că unul din metale (aurul) era cel din care era bătută moneda etalon în mod nelimitat. Argintul era folosit atât la baterea monedei etalon pe baza raportului de valoare fixat prin lege, cât şi la baterea de monedă secundară (divizionară) care se găsea în alt raport valoric faţă de 35 moneda etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de bimetalism şchiop a fost cel adoptat de Uniunea Monetară Latină (formată din Franţa, Grecia, Italia, Elveţia, Belgia). Scopul uniunii, era de unificare a sistemelor lor monetare naţionale, ca modalitate de înlăturare a dificultăţilor bimetalismului. Au adoptat un sistem monetar comun având ca unitate monetară francul francez ca monedă din aur. Această uniune monetară a dat unele rezultate pentru puţină vreme, renunţându-se la sistemul bimetalul şi generalizându-se moneda aur. România a optat pentru bimetalism la crearea sistemului monetar naţional în 1867, raportul legal dintre cele două metale fiind fixat la 1 kg aur – 14,38 kg argint. Legea pentru înfiinţarea noului sistem monetar şi fabricarea monedelor naţionale din 1867, prin art. 12, consacra aderarea României la sistemul bimetalist al Uniunii Latine (alcătuită din Franţa, Elveţia, Belgia şi Italia şi creată prin Convenţia din 23 octombrie 1865), ceea ce însemna că funcţia de măsură a valorii putea fi îndeplinită atât de aur, cât şi de argint. Foarte curând, după creşterea neobişnuită a producţiei de aur, piaţa internaţională a înregistrat noi evoluţii, ca urmare a descoperirii marilor zăcăminte de argint din California, Nevada, Arizona şi Colorado. Această producţie curentă, dar şi rezervele acelor ţări care renunţau la acest metal, ca etalon monetar, au produs un aflux de argint pe pieţele internaţionale, astfel încât raportul de valoare între aur şi argint s-a modificat în dezavantajul celui de-al doilea şi s-a agravat după criza economică europeană din 1873. În România29, raportul aur-argint rămânea imuabil, iar metalul supraapreciat prin lege, argintul, avea tendinţa să rămână singur în circulaţie, în timp ce aurul era exportat şi tezaurizat, ca o marfă al cărei preţ era exprimat în argint. Această tendinţă a fost stimulată şi de condiţiile specifice de evoluţie a României. Astfel, emisiunile monetare anterioare anilor 1872-1873 au fost sporadice, iar, după această dată, structura circulaţiei monetare în România a început să se modifice, în sensul creşterii numărului monedelor de argint faţă de cele de aur, 29 www.bnr.ro, Istoria BNR, 1880-1918 36 Monedă, credit, bănci pentru că statul român a emis, cu o singură excepţie, monedă confecţionată exclusiv din argint. În acelaşi timp, exportul de produse agricole, prin care se obţinea aur, a înregistrat momente de cădere (1883-1884). Aproape în fiecare an, statul român a contractat împrumuturi în străinătate, ceea ce a dus la creşterea corespunzătoare a anuităţilor plătite de stat în aur, reducând disponibilităţile existente în ţară din acest metal. Războiul din 1877-1878 a accelerat înlăturarea aurului din circulaţie şi a contribuit la generalizarea argintului, determinând o criză acută de numerar. La toate acestea se adaugă prelungirea peste termenul legal, stabilit iniţial, a circulaţiei biletelor ipotecare, situaţie care i-a determinat pe creditorii din străinătate ai ţării să pretindă nu numai plata mai departe a anuităţilor datoriei externe, dar şi rambursarea creditelor comerciale, adică un nou export masiv de aur. Pe cale de consecinţă, raportul aur/argint ce decurgea din Legea pentru înfiinţarea noului sistem monetar (1867) a fost infirmat de piaţa metalelor preţioase şi a apărut fenomenul agio30, adică suma plătită în plus, peste raportul de valoare stabilit de lege, de cel care îşi procura aur pe piaţă în schimbul argintului. Operaţiunea de lombard a contribuit indirect la agioul aurului prin faptul că bancherii din România care, înainte de 1880, erau obligaţi să se împrumute în străinătate şi astfel introduceau aur în ţară, după înfiinţarea băncii şi apariţia posibilităţii de lombardare31 a titlurilor de împrumut ale statului în condiţii atât de avantajoase, şi-au procurat numerarul de care aveau nevoie prin această operaţiune. În aceste condiţii, comportamentul populaţiei a fost acela de a tezauriza aurul. 30 Agio - termen cu trei semnificaţii: 1. adaos la valoarea nominală a unui titlu financiar; 2. prima plătită pentru schimbul unei devize contra alteia; adaos la un preţ - http://www.banknews.ro/dictionar_financiar-bancar/ 31 Lombardare – operaţiune prin care băncile acordă împrumuturi sau avansuri garantate cu efecte publice care se depun în gaj şi rezultatul acestei operaţiuni - Bistriceanu Gheorghe, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 402 37 Dificultăţile în funcţionarea în general a bimetalismului şi necesitatea întăririi monedei naţionale, au dus la înlocuirea lui cu monometalismul aur. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur Utilizarea aurului în funcţiile monedei a fost posibilă prin adoptarea etalonului aur drept bază a sistemelor monetare naţionale, conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare stabilit prin lege precizând cantitatea de metal monetizat. Aurul, ca instrument şi etalon monetar, a stat vreme îndelungată la baza sistemelor monetare, formele organizatorice ale acestei integrări în sistem evoluând în timp. Caracteristicile generale ale sistemului monetar bazat pe etalonul aur sunt următoarele: unitate monetară definită legal printr-o cantitate de aur; convertibilitate liberă şi nelimitată în aur a bancnotelor (a monedei de hârtie); deţinerea unei rezerve de aur de către autorităţile monetare (Banca Centrală); libera transferabilitate a fondurilor. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a cunoscut trei forme: sisteme monetare bazate pe etalonul aur-monedă (Gold Specie Standard), sisteme monetare bazate pe etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard) şi sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard). Sistemele monetare bazate pe etalonul aur-monedă (aur clasic) prezintă următoarele caracteristici: aurul monedă circulă liber pe piaţa internă şi internaţională; alături de aurul monedă funcţiile monetare erau îndeplinite în paralel şi de bancnote; baterea liberă a monedelor de aur asigura echivalenţa între valoarea nominală şi valoarea comercială (de piaţă) a metalului monetar; convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur. În ciuda caracterului restrictiv al denumirii, acest etalon s-a caracterizat prin utilizarea cu preponderenţă a bancnotelor, în ţările dezvoltate ponderea acestora fiind de peste 80% din numerarul aflat în circulaţie. 38 Monedă, credit, bănci Un mare avantaj al etalonului aur-monedă era acela că, pe plan internaţional, libera circulaţie a aurului asigura echilibrul extern, permiţând realizarea unei echivalenţe între valoarea internă şi valoarea externă a metalului. Aşa cum susţinea profesorul Costin Kiriţescu, etalonul aur- monedă asigura stabilitatea relativă a sistemului monetar, impunând o disciplină internaţională fără subordonare faţă de o autoritate străină sau supranaţională. Libera circulaţie a aurului pe plan internaţional asigura şi stabilitatea cursului de schimb prin mecanismul punctelor-aur, deoarece plăţile către străinătate puteau fi efectuate fie în monede de aur, fie în devize convertibile. Ca dezavantaj al etalonului aur-monedă, putem menţiona faptul că a fost un etalon „rigid” care presupunea deţinerea de către instituţiile de emisiune a unor stocuri importante de aur, implicând şi cheltuieli importante cu circulaţia monetară. De asemenea, în multe ţări mărimea acestor stocuri de aur era insuficientă în comparaţie cu dimensiunile producţiei. În anul 1818, Anglia a fost prima ţară care a adoptat etalonul aur-monedă, fiind urmată de celelalte ţări europene mult mai târziu, după 1870, iar Statele Unite ale Americii în 1900. În România, în martie 1890, în timpul guvernului George Manu, s-a publicat în "Monitorul oficial" Legea pentru modificarea legii din 14 aprilie 1867 relativă la înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale (cu modificări faţă de prima variantă) şi Legea pentru demonetizarea pieselor de argint şi schimbarea lor cu monede de aur. Introducerea monometalismului aur implica şi modificarea Legii organice a BNR, în special a prevederilor referitoare la acoperirea biletelor de bancă şi la obligaţia BNR de a plăti, la prezentare, biletele în aur sau în monedă naţională de argint. Sistemul monetar bazat pe etalon aur-lingouri Apare după primul război mondial fiind o formă limitată de etalon aur clasic. Aurul nu mai circulă efectiv pe piaţă fiind ţinut în regimul 39 băncii emitente de bancnote sub formă de lingouri. Un lingou standard de uz curent are 400 uncii32 troy, respectiv 12,444 kg aur. Profesorul francez Henri Guitton, în lucrarea „La Monnaie” definea etalonul aur- lingouri ca fiind un etalon aristocratic, deoarece doar categoriile sociale bogate beneficiau de posibilitatea convertirii bancnotelor în aur. Pe piaţa internă circulă moneda de hârtie. Convertirea lor nu se mai face în aur-monedă, ci în aur-lingouri. Din punct de vedere istoric, etalonul aur-lingouri a reprezentat prima formă de restrângere a convertibilităţii în aur, limitând în mod excesiv posibilitatea de adaptare a masei monetare aflată în circulaţie la necesităţi. După unii autori, aplicarea acestui etalon a constituit unul din factorii declanşatori a celei mai mari crize de supraproducţie cunoscută în istoria capitalismului, criza mondială din anii 1929-1933. Sistemul etalon aur-devize Importanţa istorică a Conferinţei Monetare Internaţionale de la Genova (Italia), 1922, rezidă în recomandarea la trecerea la etalonul aur-devize pentru prima oară în relaţiile monetare internaţionale, luându-se măsuri prin care să se limiteze utilizarea aurului, prin păstrarea de disponibilităţi (valutare) în conturile din străinătate. Măsurile adoptate de ţările europene în urma Conferinţei de la Genova pot fi rezumate astfel:  A constituit prima derogare de la caracterul mecanic al etalonului clasic, datorită introducerii în sistemul monetar alături de aur, a valutelor şi devizelor, ca instrumente de completare a rezervei monetare.  Definirea unităţii monetare se face fie printr-o cantitate de aur, fie în funcţie de o anumită valută.  Convertibilitatea bancnotelor era la alegerea băncii de emisiune, în aur, sau în valută, în mijloc de plată al unei ţări în care moneda era convertibilă în aur. 32 1 uncie = 31,1035 grame aur 40 Monedă, credit, bănci  Deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale formată din aur, valută de rezervă, alte active. Transferabilitatea fondurilor era liberă sau cu anumite restricţii. Etalonul aur – devize (Gold Exchange Standard) a fost pus la baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Genova, pentru ca, în 1944, la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods, să fie adoptat şi de sistemul monetar internaţional nou creat. Completarea rezervei cu valute şi devize a însemnat o fisurare a practicilor clasice, deoarece, în prezent, o unitate monetară se definea atât prin aur, cât şi printr-o altă valută, iar circulaţia aurului a fost complet înlocuită cu alte semne ale valorii; în funcţie de opţiunea băncii, bancnotele se puteau converti în aur sau în valute-aur. Rezerva monetară internaţională conţinea aur, active diverse şi valute selecţionate anume. Îndată după război acest sistem a mai rămas valabil pentru anumite ţări cu potenţial economic mare. Ulterior, convertibilitatea în aur şi/sau valute s-a permis sau s-a retras selectiv, fie pentru stingerea imperioasă a unor obligaţii de plăţi internaţionale, fie doar pentru anumite operaţiuni şi deţinători. Oricum însă, creşterea lentă a producţiei de aur, şi chiar scăderea acesteia, a impus completarea bazei de aur cu alte mijloace de plată: valutele, care sunt unităţi monetare în sine, şi devizele, care sunt creanţe asupra străinătăţii. „Faptul că ţara X deţine o rezervă în valuta ţării Y şi nu cere convertirea ei în aur şi nici o contraprestaţie, ci o păstrează într-un cont de bancă în ţara Y, echivalează cu acordarea unui credit de către ţara X către ţara Y".33 Pe lângă aspectul monetar, şi-au făcut simţită influenţa şi certe implicaţii politice, deoarece valutele şi devizele conferă dreptul imediat de a se primi valoarea lor nominală şi se pot procura prin credite externe. Ţara emitentă a valutei de rezervă, însă, are marele avantaj de a putea investi oriunde şi de a importa orice marfă şi în orice volum, 33 Kiriţescu Costin C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 25 41 pentru că ea nu-şi va irosi rezerva monetară internaţională, ci doar propria monedă. Cu o astfel de valută liber utilizabilă, ţara emitentă îşi poate menaja exporturile, fără obligaţia de a-şi micşora importurile. România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte forme ale etalonului aur, fiind abandonate prin reforma monetară din 1947. În perioada 1971 – 1974 s-a renunţat la acest etalon ca bază a sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional, lucru consfinţit şi prin statutul modificat al FMI. Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare În contemporaneitate, aurul şi-a pierdut funcţiile monetare, fiind cotat la bursă ca o marfă obişnuită. Monedele din aur nu mai circulă în nici o ţară, aurul intrând doar în componenţa monedelor cu scopuri jubiliare. Locul metalului monetar în această funcţie a fost luat de etalonul putere de cumpărare. Specialiştii au însă păreri diferite în legătură cu viitorul aurului ca metal monetar. Unii, din ce în ce mai puţini ca număr, apreciază că acest rol nu s-a încheiat; alţii, reprezentând majoritatea, susţin că procedeul demonetizării sale este ireversibil. Nu este mai puţin adevărat că, cu cât semnele monetare se depreciază tot mai mult, accentuându- se dezechilibrele monetare şi fenomenele inflaţioniste, cu atât mai multe sunt şi părerile care invocă revenirea la acest etalon. Tot atât de adevărat este, însă, şi faptul că dacă aceste dezechilibre nu pot fi controlate şi corectate prin actualele instrumente monetare, revenirea la etalonul aur nu mai este posibilă.34 Etalonul monetar actual este un etalon abstract, care se deosebeşte radical de etalonul aur, care era dimensionat fizic printr-o anumită cantitate de metal preţios. Locul metalului monetar a fost luat de puterea de cumpărare a monedei, care este dată de bunurile şi serviciile produse în economia unei ţări. Diversitatea acestor bunuri şi servicii face imposibilă redarea sub forma fizică a valorii de întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare. 34 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 54 42 Monedă, credit, bănci Valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare. Metodele practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi, pe această bază, a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ. 2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei Specialiştii Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu dau următoarea definiţie convertibilităţii: „însuşirea legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare şi cumpărare pe piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării şi nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea”.35 Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel:  prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte a eficienţei comerţului exterior în ansamblu şi a fiecărei tranzacţii în parte;  ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-o concurenţă reală cu produsele celorlalte ţări;  convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a economiei, prin dezvoltarea prioritară a producţiei sectoarelor şi produselor celor mai eficiente cerute la export, precum şi mai buna specializare a ramurilor în funcţie de cerinţele şi condiţiile pieţei externe;  din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea echilibrului valutar-financiar;  cursurile valutare, în general, şi valoarea monedei naţionale, în special, sunt puse pe o bază economică, ele rezultând din cererea şi oferta de pe piaţa valutară. 35 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 91 43 Trecerea la convertibilitate poate fi considerată ca un rezultat al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică, totodată cu un instrument de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale în scopul lărgirii şi diversificării schimburilor economice. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur- monedă şi aur lingouri Din punct de vedere istoric, convertibilitatea este legată de emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi aur-lingouri, reprezintă obligaţia necondiţionată a băncii de emisiune de a achita la prezentarea bancnotelor, suma în metal corespunzătoare atât valorii nominale a acestora, cât şi conţinutul de metal preţios stabilit prin lege, pentru unitatea monetară respectivă. Pentru a face faţă operaţiunii de convertire, banca de emisiune avea la dispoziţia sa o rezervă de metal monetar numită stoc de acoperire. Mărimea acestui stoc reprezintă 25-40% din cantitatea de bancnote emisă şi pusă în circulaţie. În cazul în care, prin legea monetară, se stabileşte includerea în rezervă alături de metalul monetar şi a monedei naţionale a altei ţări (valută), este de la sine înţeles că moneda proprie era convertită în valuta respectivă la cursul oficial. În condiţiile acestui etalon convertibilitatea are un rol psihologic şi unul economic. Rolul psihologic exercitat de convertibilitate se explică prin faptul că deţinătorul de bancnote, putea verifica în permanenţă capacitatea băncii de emisiune, de a face dovada caracterului reprezentativ al biletelor emise de aceasta, şi a echivalenţei lor cu metalul monetar. Rolul economic al convertibilităţii rezidă din asigurarea echilibrului monetar intern, pe de o parte, şi din importanţa în formarea cursurilor valutare, pe de altă parte. Prin mecanismul convertibilităţii, se asigura menţinerea echilibrului între masa monetară în circulaţie (cantitate de bancnote) şi nevoile de monedă ale agenţilor economici. Mecanismul era relativ 44 Monedă, credit, bănci simplu: dacă masa monetară depăşea aceste nevoi, exista riscul deprecierii bancnotelor. Pentru a se evita acest fenomen, bancnotele erau retrase din circulaţie şi convertite în metalul monetar care avea un preţ fix. Metalul monetar era tezaurizat de posesorii acestuia. Dacă masa monetară era în scădere, o parte din metalul monetar tezaurizat era scos şi predat băncii, pentru obţinerea bancnotelor care erau introduse în circulaţie, pentru a acoperi nevoile de masă monetară în creştere. În relaţiile de plăţi externe, debitorul (importatorul) putea plăti la alegere în aur, sau în valută sumele datorate, după cum şi creditorul (exportatorul) putea solicita încasarea sumelor în aur şi valută. Existau două situaţii:  Când cursul valutar creştea datorită unei cereri masive de valută, pentru debitor putea deveni mai avantajos să convertească moneda naţională în aur şi să expedieze aurul creditorului extern. În acest fel, cursul nu putea depăşi paritatea legală plus cheltuielile de ambalaj, asigurare şi transport ale aurului. Această limită superioară de fluctuaţie a cursului valutar, determinată de convertibilitate, se numeşte punct superior al aurului (punct de export al aurului sau punct de ieşire a aurului de pe piaţa importatoare).  Invers, când o valută străină are un curs cu tendinţă de scădere, această scădere nu poate depăşi limita de la care devine mai avantajos pentru creditor să solicite debitorului extern să efectueze plata în aur - punct inferior al aurului (punct de import sau punct de intrare). Punctele aurului au asigurat o stabilitate relativă a cursurilor valutare şi ele au funcţionat până la primul război mondial (1914). Această formă clasică a convertibilităţii, a fost un mecanism intern al economiei de piaţă. Convertibilitatea era liberă şi nelimitată şi presupunea existenţa unei rezerve a statului administrată de banca de emisiune. 45 Convertibilitatea se realiza relativ automat, atâta timp cât banca de emisiune îşi respecta obligaţiile de a schimba la cerere totalitatea bancnotelor în metalul monetar aflat în rezervă. Treptat, această convertibilitate liberă şi nelimitată a încetat să mai funcţioneze. Inevitabil, bancnotele de emisiune au ajuns să nu-şi mai poată respecta obligaţiile de convertire, întrucât nevoile de semne monetare întreceau cu mult posibilităţile de acoperire a lor în metal monetar. Asistăm la un proces de limitare a convertibilităţii clasice şi, în final, la renunţarea ei. S-a trecut de la convertibilitatea în aur-monedă la convertibilitatea în aur-lingouri, dar de acest drept beneficiau numai cei care deţineau sume mari echivalente cu un lingou de aur. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize Bazele acestui etalon aur-devize au fost puse în 1922, la Conferinţa Monetară de la Genova, el fiind creat în scopul înlocuirii metalului monetar cu valute. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize a fost caracterizată prin dispariţia legăturii directe dintre bancnotele aflate în circulaţie şi metalul monetar deţinut de banca de emisiune. Practic, ea consta în dreptul deţinătorilor de bancnote de a solicita băncii de emisiune, moneda naţională a altei ţări (valută) la cursul oficial şi de a dispune liber de sumele astfel obţinute. Pentru a funcţiona acest mecanism, era necesar ca banca de emisiune să-şi constituie o rezervă monetară, în structura căreia, ponderea principală o deţinea valutele de rezervă (lira sterlină şi ulterior dolarul. Aurul, în care avea loc convertirea finală, nu mai aparţinea băncii emitente a monedei supusă operaţiei de convertire, ci el aparţinea băncii străine care a emis valuta de rezervă. Este vorba de convertibilitatea oficială limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare şi care aveau ca scop reglarea multilaterală a soldurilor balanţelor de plăţi, mecanism care, în practica de corecţie a dezechilibrelor, a fost folosit foarte rar. În cadrul acestui mecanism au dispărut şi limitele de fluctuare a cursurilor valutare între cele două puncte ale aurului, drept urmare, cel puţin teoretic, cursurile erau supuse unei ample variaţii, în funcţie de cererea şi oferta de valută de pe piaţă. 46 Monedă, credit, bănci În aceste condiţii, convertibilitatea reciprocă la un curs oficial, nu mai era posibilă decât atunci când cursul pieţii era sensibil apropiat de cel oficial. În asemenea situaţii, solicitatorul de valută nu mai era obligat să apeleze la banca de emisiune pentru a cumpăra valuta, ci se adresa direct la orice bancă autorizată să efectueze operaţiuni de vânzare- cumpărare de valută. Aceasta este, de fapt, convertibilitatea de piaţă a monedelor naţionale. În concepţia Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea propriu-zisă (oficială) era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare, dintre băncile de emisiune ale ţărilor membre. Toate celelalte operaţii de convertire, pentru plăţi în străinătate, se efectuează liber pe piaţă la cursul variabil al acesteia. Din aceste motive, această convertibilitate se mai numeşte şi convertibilitate de piaţă sau convertibilitate reciprocă între valute. Până în 1971, singura monedă convertibilă în aur era dolarul american. Ulterior, se suspendă convertibilitatea dolarului în aur, iar valutele trec la flotarea liberă în funcţie de cerere şi ofertă. În condiţiile acestei flotări libere pe piaţă, convertibilitatea este o convertibilitate neoficială. Atât convertibilitatea oficială cât şi cea neoficială, de piaţă, presupune existenţa anumitor rezerve valutare, pentru susţinerea cursului monedei. Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de efectuarea propriu-zisă a operaţiilor de convertire, aceste operaţii fiind de competenţa băncilor comerciale. Convertibilitatea în condiţii actuale În prezent convertibilitatea monetară este bazată pe etalonul puterii de cumpărare şi constă în aceea că fiecare monedă naţională este garantată cu cantitatea de bunuri şi servicii create în economie. În aceste garanţii, este inclus metalul monetar şi aurul, dar nu ca metal monetar. 47 În accepţiunea sa cea mai deplină, convertibilitatea monetară reprezintă dreptul unui deţinător de monedă naţională, de a o schimba pe valuta (moneda) altei ţări, fără nici o restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare şi scopul operaţiunii pentru care se face convertirea. Spre deosebire de convertibilitatea clasică, cea actuală este în general îngrădită de o serie de restricţii, fiecare ţară subordonând convertibilitatea unei anumite politici monetare, menite să protejeze interesele ţării respective. În timp ce convertibilitatea clasică, în aur, avea caracteristici universal valabile, cea actuală are foarte multe forme de manifestare, fiecare cu trăsături specifice. Pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă convertibilă, trebuie îndeplinite cerinţe economice, financiar-valutare şi organizatorice. Premisele economice presupun înalta competitivitate a mărfurilor pe piaţa externă la nivelul exigenţelor pieţei mondiale şi realizarea pe termen scurt şi chiar pe termen lung a unei balanţe de plăţi echilibrată pentru ca, în condiţiile existenţei acestui echilibru, riscurile ca rezervele valutare să fie consumate prin convertirea monedei naţionale să fie minime Premisele financiar-valutare presupun liberalizarea preţurilor, adică alinierea preţurilor interne la nivelul preţurilor practicate pe piaţa internaţională. O altă cerinţă financiar-valutară este stabilirea unui curs real al monedei naţionale în raport cu alte monede şi care să răspundă puterii efective de cumpărare a acesteia. De asemenea, este obligatorie crearea unor rezerve valutare corespunzătoare cel puţin din trei motive: pentru a fundamenta încrederea internaţională în realitatea convertibilităţii; pentru a răspunde efectiv la cererea de preschimbare a monedei naţionale în alte valute, cerere ce se poate ivi din partea deţinătorilor monedei naţionale, din străinătate; pentru menţinerea stabilităţii cursului valutar al monedei naţionale prin intervenţii pe piaţă în caz de dificultate. 48 Monedă, credit, bănci Premisele organizatorice presupun desfiinţarea restricţiilor în domeniul valutar al decontărilor (pe piaţa internă) şi renunţarea la clearing.36 2.4. Sistemul Monetar Internaţional Evoluţia relaţiilor dintre ţările lumii, a comerţului, mişcărilor de capital, investiţiilor, procesului de dezvoltare economică a generat apariţia unor reglementări pe plan internaţional, în măsură să dirijeze tranzacţiile dintre state şi să impună o ordine care să fie respectată de toţi participanţii, în vederea evitării dezechilibrelor şi crizelor financiare. Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca ansamblul principiilor, normelor, mecanismelor şi instituţiilor care permit persoanelor fizice sau juridice din ţări diferite să efectueze reglementarea creanţelor reciproce şi să realizeze cooperarea în domeniul monetar. 37 Sistemul monetar internaţional cuprinde norme şi principii stabilite şi aprobate de statele membre în vederea cooperării monetare internaţionale, precum şi mecanismele de finanţare a schimburilor economice.38 Sistemul monetar internaţional mai poate fi definit ca un cod de conduită pentru dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente.39 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea statelor dezvoltate se confruntau cu dificultăţi de ordin monetar, care urmare a 36 Clearing – Compensare globală centralizată a tuturor creanţelor şi angajamentelor unei ţări faţă de o altă ţară. Sistemul a apărut într-o anumită etapă de dezvoltare a relaţiilor economice dintre state, ca urmare a dificultăţilor de procurare a mijloacelor de plată străine - Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 77 37 Popa Ioan, coord., Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992, p. 78. 38 Voinea Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 22. 39 Dragomir Georgeta, Monedă şi credit. Note de curs, Universitatea Danubius, Galaţi, 2008 49 funcţionării neadecvate a bimetalismului sau monometalismului argint. În vederea stopării acestor dezechilibre, unele state au înfiinţat uniuni monetare, care reprezintă totodată şi încercări de creare a unui sistem monetar internaţional. Cele mai cunoscute uniuni monetare sunt Uniunea Monetară Germană şi Uniunea Monetară Latină. Uniunea Monetară Germană a fost creată pe baza Convenţiei din 24 ianuarie 1857, încheiată între Prusia, Austria şi alte state participante la Uniunea Vamală Germană. Uniunea Monetară Germană avea ca scop:  menţinerea monometalismului argint şi generalizarea sistemului zecimal;  stabilirea de către Uniune a parităţilor metalice pentru fiecare ţară în parte;  emisiunea următoarelor categorii de monede: monede principale, naţionale şi unionale din argint; monede comerciale din aur şi argint; monede divizionare din argint şi aramă. Monedele principale şi divizionare erau destinate să circule numai între graniţele ţărilor emitente, iar monedele principale cu caracter unional se emiteau în scopul înlesnirii şi dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările contractante, circulând în ţările Uniunii. Monedele comerciale se foloseau în relaţiile cu alte state. Convenţia privind Uniunea Monetară Germană a expirat în anul 1878. Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 23 decembrie 1865, încheiată între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, la care a aderat în 1868 şi Grecia. Scopul înfiinţării Uniunii Monetare Latine a fost de unificare a unor sisteme monetare naţionale, ca mijloc de sprijinire a tendinţelor expansioniste ale capitalului şi de înlăturare a greutăţilor create prin funcţionarea defectuoasă a bimetalismului. Ţările participante la Uniune au adoptat un sistem monetar comun, având ca unitate monetară francul. Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o perioadă scurtă de timp a poziţiilor bimetalismului. În anul 1878, în contextul fluctuaţiilor preţurilor de piaţă ale aurului şi argintului, Uniunea 50 Monedă, credit, bănci Monetară Latină s-a transformat dintr-o uniune monetară bimetalistă într-o uniune bazată pe etalonul aur. În anul 1927, Uniunea Monetară Latină a fost dizolvată efectiv. O altă încercare de cooperare monetară internaţională a fost Conferinţa Monetară Internaţională de la Genova, din anul 1922, când 33 de state participante au hotărât practicarea sistemului de păstrare a disponibilităţilor în conturi în străinătate pentru a se limita utilizarea aurului, totodată propunând adoptarea etalonului aur-devize în cadrul sistemelor monetare naţionale. Criza economică mondială din perioada 1929-1933 a determinat imposibilitatea respectării regulilor etalonului aur-devize, care, în varianta iniţială de etalon aur-lire sterline a încetat să mai funcţioneze. În aceeaşi perioadă (1929-1933), cu scopul de a contracara efectele crizei, s-au constituit blocurile monetare. Blocul monetar era construit dintr-un stat puternic cu monedă cheie şi din mai multe state satelit, ale căror monede gravitează în jurul monedei cheie, urmând fluctuaţiile acesteia. În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de monedă cheie (pivot) au existat blocul lirei sterline, blocul francului francez şi blocul dolarului american.40,41 Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului monetar şi a funcţionat în perioada 1931-1939, având ca obiectiv asigurarea stabilităţii cursurilor de schimb ale monedelor componente. Blocul francului francez a funcţionat până în anul 1945, moneda franceză având aceeaşi putere circulatorie atât în Franţa, cât şi în ţările membre. Blocul dolarului a fost creat în anul 1933 şi a avut la bază dolarul american (în calitate de monedă pivot) şi monedele ţărilor sud- americane (monede satelit). Funcţionarea uniunilor şi a blocurilor monetare nu a condus la reglementarea internaţională a relaţiilor monetare, ele urmărind în principal promovarea şi apărarea intereselor unui grup restrâns de state. 40 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 46 41 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 57 51 Nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate până la începutul celui de-al doilea război mondial nu au dus la formarea sistemului monetar internaţional. În perioada 1-22 iulie 1944 s-a organizat la Bretton Woods (SUA) Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională la care au participat 45 de state şi care au abordat pentru prima dată problema creării unui sistem monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul SUA, ca principală monedă de rezervă. Importanţa istorică a conferinţei de la Bretton Woods rezidă în răsturnarea de atitudine faţă de problemele relaţiilor valutar-financiare internaţionale prin inaugurarea unei ere a rezolvării acestor probleme, în sprijinul înţelegerii mutuale şi a cooperării cât mai largi.42 Coordonarea măsurilor de realizare a stabilităţii monetare, crearea unui mecanism care să faciliteze ajustarea ordonată a cursurilor valutare atunci când o asemenea ajustare ar fi fost cerută ce condiţiile fundamentale, echilibrarea plăţilor internaţionale era necesară în vederea reconstrucţiei şi dezvoltării economice postbelice. Sistemul creat la Bretton Woods este un sistem valutar internaţional, deoarece nu a fost adoptat vreun plan de emisiune a unei monede internaţionale de către un institut de emisiune internaţional. Transformând moneda lor naţională într-un sistem de rezervă şi de plată cu caracter internaţional, SUA au întărit prin aceasta poziţia lor în ansamblul puterilor occidentale şi au asigurat dominaţia dolarului în relaţiile de plăţi internaţionale, dobândind capacitatea de a realiza din poziţia astfel cucerită mari avantaje materiale şi politice. Pe lângă dispoziţiile monetare propriu-zise, sistemul de la Bretton Woods a prevăzut înfiinţarea unor facilităţi de credit prin înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), cunoscută şi sub denumirea de Banca Mondială. Acestea sunt instituţii interesate de 42 Kiriţescu Costin C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 87 52 Monedă, credit, bănci sprijin reciproc, cu statut de organism specializat al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).43 Ca organ de finanţare, FMI are un rol central de finanţare a balanţei de plăţi a ţărilor membre şi de sprijinire a lor în adoptarea unei politic adecvate de realizare a echilibrului de balanţă. Potrivit statutului său iniţial, FMI îndeplineşte funcţii monetare. El are obiective: promovarea cooperării monetare internaţionale; înlesnirea dezvoltării echilibrate a comerţului internaţional; încurajarea politicii de stabilitate a cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare, ca mijloc de concurenţă internaţionale; sprijinirea creării unui sistem multilateral de plăţi şi înlăturarea restricţiilor valutare care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional. Principiile Sistemului Monetar Internaţional al cărui organism era Fondul Monetar Internaţional sunt următoarele:  Promovarea cooperării monetare internaţionale a fost considerat esenţa Sistemului Monetar Internaţional şi factorul determinant al creării Fondului Monetar Internaţional, organismul care să asigure consultanţă şi colaborare în problemele monetare internaţionale în scopul armonizării politicilor monetare în folosul tuturor ţărilor membre. Preocuparea principală era reprezentată de stabilitatea cursului de schimb, multilateralizarea plăţilor şi eliminarea restricţiilor valutare.  Facilitarea şi dezvoltarea echilibrată a comerţului internaţional printr-o echilibrare monetară corespunzătoare - acest principiu a fost formulat în linii generale, cu scopul înlăturării restricţiilor valutare.  Promovarea stabilităţii monetare internaţionale - adoptarea acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internaţional a fixat opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur - devize. Astfel, fiecare ţară trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul F.M.I., valoarea paritară exprimată în aur sau în dolari S.U.A., cursurile de piaţă ale monedelor naţionale putând varia în jurul unei marje de ± 1 % faţă de paritatea oficială. În scopul respectării limitelor 43 Kiriţescu Costin C., Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 219 53 de fluctuare, ţările membre interveneau prin vânzarea sau cumpărarea de monedă. Dacă această operaţiune nu-şi atingea scopul, se recurgea la modificarea valorii paritare, numai pentru corectarea unul dezechilibru grav în economia ţării afectate.  Instituirea unui sistem multilateral de plăţi în legătură cu tranzacţiile curente dintre venitul fondului - principiul multilateralizării plăţilor internaţionale a fost exprimat în Acord numai sub forma unei sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalităţile de aplicare a acesteia. De aceea, s-a considerat că nu trebuie făcut nimic special în acest scop, multilateralizarea fiind un rezultat automat al înlăturării restricţiilor. Realitatea a impus diverse soluţii pentru lărgirea formelor de plăţi, menţinându-se restricţii monetare de protecţie la care statele nu puteau renunţa (astfel s-a ajuns la formarea, în afara F.M.I., a unor grupe de ţări între care se practicau plăţi multilaterale, păstrând restricţii faţă de terţi). Fondul a insistat permanent pentru înlăturarea acestor restricţii, ajungându-se astfel la generalizarea multilateralizării plăţilor.  Dezvoltarea economică a tuturor membrilor – prin activitatea sa, FMI a urmărit realizarea acestui principiu care a stârnit controverse şi puncte de vedere diferite din partea ţărilor dezvoltate şi a celor slab dezvoltate. Astfel, se susţine că tendinţa ţărilor industrializate a fost de a înlătura din preocupările F.M.I. acest obiectiv, considerându-se că el intră în atribuţiile BIRD şi că formularea din Acord ar reprezenta doar exprimarea unei consecinţe a creşterii comerţului internaţional.  Convertibilitatea monetară este definită în cuprinsul acordului ca reprezentând „înlăturarea tuturor restricţiilor la plăţile privind tranzacţiile curente". Moneda unei ţări membre devine convertibilă atunci când ţara respectivă înlătură restricţiile la plăţile curente, adică pune la dispoziţie moneda sa sau a altei ţări membre pentru efectuarea plăţilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi permite transferul sumelor obţinute din astfel de tranzacţii. Funcţionarea convertibilităţii a vizat două aspecte distincte:  primul se referă la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului; 54 Monedă, credit, bănci  al doilea avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale F.M.I. Dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane angajând să convertească în orice moment, la cererea băncilor centrale, deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35$ uncia. În practică, F.M.I. nu mai foloseşte termenul de monede liber convertibile, ci a introdus noţiunea de monede „liber utilizabile". Această calitate este atribuită de Fondul Monetar Internaţional acelor monede pe care le apreciază ca fiind cel mai mult folosite în tranzacţiile internaţionale.  Lichiditatea44 - crearea Fondului Monetar Internaţional, ca instituţie financiară avea şi scopul asigurării unui „rezervor" din care; „la nevoie, ţările membre să poată obţine un sprijin temporar, pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi curente". Autorităţile monetare ale ţărilor membre la F.M.I. aveau obligaţia de a-şi constitui rezerve monetare, corespunzătoare nevoilor generate de două operaţiuni: convertirea sumelor solicitate şi intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.  Echilibrarea balanţei de plăţi – constituie un principiu de politică economică a fiecărei ţări, fiind inclus şi în Acordul de la Bretton Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acordă, contribuie la scurtarea duratei şi la reducerea gradului de dezechilibru al balanţelor de plăţi ale ţărilor membre şi adoptarea de măsuri de redresare de către ţările membre în cauză. Echilibrarea balanţei de plăţi se realiza printr-o stabilizare economică internă cu dezvoltarea producţiei, menită să ducă la creşterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne şi deci la o reducere a importurilor, frânându-se tendinţele inflaţioniste. Aceste principii nu au fost aplicate în practică decât parţial şi numai pentru perioade scurte de timp. Astfel, prin stabilitatea cursului valutar, prin asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate schimburile economice interne, iar prin creditele puse la dispoziţie de 44 Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti. 55 F.M.I., ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale balanţelor lor de plăţi externe. Unele ţări au realizat convertibilitatea monedei începând cu 1959, singura monedă convertibilă până la acea dată fiind dolarul american. Aceste obiective ale funcţionării sistemului monetar internaţional au fost rezolvate parţial, întrucât sistemul creat în 1944 avea un viciu de structură, el a fost conceput în condiţii în care economia SUA era de departe puterea economică numărul unu, iar dolarul era moneda cea mai puternică. În aceste condiţii SUA au impus moneda naţională ca instrument de circulaţie, de plăţi şi de rezervă pe plan internaţional şi, pe această bază, au finanţat lichiditatea internaţională pe seama deficitului de balanţă. Propunerea făcută de John M. Keynes45 de creare a unei monede internaţionale, denumită „bancor” nu a fost acceptată. A prelevat concepţia americană cuprinsă în Planul White de a se utiliza pe plan internaţional monedele naţionale. Iniţial acest plan cuprindea propunerea unei monede internaţionale denumită „unitas”. În final, dolarul SUA, garantat cu importante rezerve de aur, a câştigat, devenind moneda de rezervă a sistemului care se năştea. Propunerea creării unei monede internaţionale a fost numai un adevăr prematur, mecanismele monetare ulterioare fiind favorabile punerii în circulaţie şi utilizării în proporţie tot mai mare a unei astfel de monede (DST) emisă de FMI. Crearea în 1944 a sistemului monetar internaţional a însemnat primul mare succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar, un succes al concepţiei potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului. Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de 45 Keynes John Maynard, A Trac on Monetary Reform, MacMillan&Co, Londra, 1924 56 Monedă, credit, bănci mişcările de capital pe plan internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI. Abandonarea în lanţ a principiilor de funcţionare, aşa cum au fost concepute iniţial, au dus în final la prăbuşirea sistemului creat la Bretton Woods. Pe fondul acestor realităţi au început lucrările de reformă a sistemului în cadrul cărora s-a reafirmat necesitatea realizării, în continuare, a cooperării monetare prin adaptarea principiilor sale de funcţionare la noile condiţii existente pe plan internaţional. Rezultatele s-au concretizat în introducerea de elemente noi în funcţionarea sistemului şi care şi-au găsit reglementarea prin modificările aduse statutului FMI. Ca urmare, mecanismele monetare statuate la Bretton Woods funcţionează astăzi într-o formă mult schimbată, monedele naţionale continuând să deţină locul principal în cadrul sistemului monetar internaţional. Cu toate acestea, teoria şi practica monetară au contribuit la naşterea şi funcţionarea unei monede internaţionale (DST) care a schimbat conţinutul etalonului monetar şi mecanismele de funcţionare a cursului de schimb şi ale convertibilităţii. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost creată ca un nou tip de instituţie interstatală de finanţare a investiţiilor. BIRD acordă sau garantează împrumuturi pentru reconstrucţia productivă şi proiecte de dezvoltare, atât pe baza capitalului propriu vărsat de ţările membre, cât şi a mobilizării capitalului particular, îndeosebi prin emisiune de obligaţiuni. Au fost create, de asemenea, două instituţii financiare afiliate băncii, şi anume: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), care şi-a început activitatea în 1956 şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), înfiinţată în 1960. Împreună cu banca, ele formează grupul Băncii Mondiale. Prin înfiinţarea acestui aparat instituţional s-a realizat un progres faţă de perioada dintre cele două războaie mondiale, în care insuficienţa mijloacelor de plată internaţionale de care dispunea o ţară sau alta, a încurajat tendinţele autarhice, subminând dezvoltarea economiei mondiale. Înfiinţarea celor două organisme a deschis o eră a cooperării internaţională în domeniul monetar şi financiar. 57 Trebuie menţionat că şi de astă dată participanţii de la Conferinţa de la Bretton Woods au fost de acord ca, atât la FMI, cât şi la Banca Mondială, SUA să deţină cea mai mare putere de decizie, în virtutea subscrierii celei mai mari cote la constituirea mijloacelor proprii ale acestor organisme.46 2.5. Organismele Sistemului Monetar Internaţional La întâlnirea de la Bretton Woods s-a prevăzut înfiinţarea a două instituţii: Fondul Monetar Internaţional (FMI.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Fondul Monetar Internaţional urma să funcţioneze ca o bancă, prin punerea la dispoziţia membrilor săi credite pe termen scurt, iar banca urma să funcţioneze ca un fond, prin împrumuturile pe termen lung acordate membrilor. FMI a avut şi are un rol important în creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor membre, implicându-se şi în adoptarea de politici adecvate în vederea realizării echilibrului de balanţă. Ţările membre care apelează la sprijinul FMI se obligă să aplice politici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a consumului populaţiei, investiţiilor agenţilor economici şi a cheltuielilor statului, toate acestea fiind cunoscute sub denumirea de politică de austeritate. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost gândită şi creată ca un nou organism interstatal, care să sprijine finanţarea investiţiilor. Grupul Băncii Mondiale include Banca Internaţională pentru reconstrucţie şi Dezvoltare; Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare; Corporaţia Financiară Internaţională; Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor, toate aceste instituţii având rol bine definit în acordarea sprijinului financiar ţărilor în curs de dezvoltare. Pentru ca o ţară să devină membru BIRD, ea trebuie obligatoriu să fie membru FMI. 46 Kiriţescu Costin C., Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 220 58 Monedă, credit, bănci Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt: S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia, în funcţie de cota subscrisă, revenindu-le un anumit număr de voturi. România a aderat la FMI pe 15 decembrie 1972, iar la Banca Mondială în 1973, cu o subscripţie de 162,1 mil. $ (1621 părţi), aceasta reprezentând în anul 1982, 0,41 % din totalul fondurilor băncii, respectiv 0,43% din voturi, lucru care plasează ţara noastră în primele 50 de state membre ale BIRD. Potrivit statului Băncii, vărsămintele iniţiale de capital se fac în cotă de 1 % în aur sau dolari, sumele putând fi utilizate liber de Bancă pentru oricare dintre operaţiile sale, şi 9% în moneda statului subscriptor. Cota de 9% se poate utiliza numai cu acordul ţării membre a cărei monedă este în joc. Diferenţa de 90% din părţile subscrise nevărsate serveşte la protecţia obligaţiilor.47 BIRD acordă guvernelor ţărilor membre, solicitate de un organism politic sau societate publică, sau de un organism privat sau societate privată cu condiţia ca aceste împrumuturi să fie garantate de stat. Creditele dispun de o perioadă de graţie de 5 ani putând fi rambursabile în termene de până la 20 de ani. Finanţarea activelor Băncii se face în proporţie de peste 85 % din împrumuturi, emisiuni de obligaţiuni şi investiţii private, şi numai 1 3% din capitalul propriu şi rezerve. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) a fost creată cu scopul de a ajuta financiar ţările foarte sărace. Creditele pe termen lung, în condiţii favorabile, acordate de această instituţie pot fi ajutoare bilaterale sau ajutoare acordate de bănci regionale de dezvoltare şi, iniţial au fost acordate pe o perioadă de 50 de ani. Ulterior (din 1987) termenul a fost redus la 40 de ani pentru ţările mai puţin avansate, şi la 35 de ani pentru celelalte ţări beneficiare. În cazul acestor credite, perioada graţie este de 10 ani. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în 1956, având ca scop dezvoltarea economică prin stimularea sectorului 47 Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti 59 privat şi rezolvând astfel problema investiţiilor fără garanţia guvernelor. Ea oferă capital sub formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung. România a devenit membră CFI în septembrie 1990, prin Rezoluţia 165. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI) a fost înfiinţată în 1985, pentru a asigura investiţiile împotriva riscurilor politice în ţările lumii a treia. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional lucrează împreună într-o strânsă cooperare, principalele trăsături fiind punctate mai jos:48 Tabelul 2.1. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială - trăsăturile Fondul Monetar Internaţional Banca Mondială  supraveghează sistemul monetar  promovează dezvoltarea internaţional economică în ţările cele mai sărace ale lumii  promovează stabilitatea cursului de  asistă ţările în curs de dezvoltare schimb şi cooperarea monetară prin finanţarea pe termen lung a internaţională în rândul ţărilor membre proiectelor şi programelor de dezvoltare  acordă asistenţă tuturor ţărilor  oferă ţărilor în curs de dezvoltare membre - atât ţărilor industrializate, şi celor mai sărace, asistenţă cât şi celor în curs de dezvoltare - care financiară specială prin se confruntă cu deficite temporare ale intermediul Asociaţiei balanţei de plăţi, oferindu-le credite pe Internaţionale pentru Dezvoltare termen scurt şi mediu  suplimentează rezervele valutare ale  încurajează întreprinderile ţărilor membre prin alocările de D.S.T. private din ţările în curs de dezvoltare prin organismul afiliat, Corporaţia Financiară Internaţională  îşi procură resursele financiare în  îşi procură majoritatea resurselor principal din subscrierile cotelor ţărilor prin împrumuturi pe piaţa membre internaţională a obligaţiunilor Sursa: Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti 48 Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti 60 Monedă, credit, bănci Între instrumentele FMI, un rol important a fost atribuit şi este îndeplinit de DST – Drepturile Speciale de Tragere. DST reprezintă un activ de rezervă, pus la dispoziţia băncilor centrale naţionale de către FMI, prin sistemul alocărilor. Implicit, el reprezintă un mijloc de plată internaţional între băncile centrale naţionale şi serveşte scopurilor de creştere a lichidităţilor internaţionale, de facilitare a comerţului mondial. DST sunt nerambursabile, iar dimensiunea alocărilor depinde de nivelul cotei părţi a fiecărei ţări la FMI. DTS funcţionează ca o monedă de cont a FMI şi reprezintă o monedă convenţională constituită pe principiul coşului de valute (monedă-coş). Dată fiind structura lor, DST se bucură de o valoare stabilă, deoarece cursurile valutare se exprimă prin raportul unei monede faţă de alta. Ca urmare, se manifestă tendinţe de autoechilibrare prin compensarea scăderilor şi creşterilor. Deşi în acest proces de echilibrare nu se poate conta pe o deplină compensare, oricum valoarea „monedei-coş” va fi mult mai puţin afectată de variaţia bruscă a cursurilor, decât oricare din monedele naţionale ce o compun. Astfel, DST, ca monedă-coş stabilă şi de relevanţă internaţională, şi-a câştigat şi alte funcţii: etalon monetar, ca mijloc de expresie a definiţiei unităţilor monetare naţionale; monedă de contract, servind pentru exprimarea valorilor contractuale; monedă de expresie a emisiunilor obligatare internaţionale. Pentru operaţiunile de credit exprimate în DST, se aplică o rată specifică a dobânzii, calculată ca o medie ponderată (în funcţie de ponderile de participare la DST), a dobânzilor practicate pe pieţele naţionale. Mecanismele de acordare a creditelor au un principal rol funcţional în activitatea FMI. Sistemul de creditare al FMI este orientat spre scopul său principal: creşterea lichidităţii internaţionale prin echilibrarea balanţelor de plăţi şi consolidarea monedelor naţionale. 2.6. Istoricul acordurilor României cu FMI 61 Din 1972 şi până în prezent asistenţa financiară acordată României de către FMI s-a concretizat în mai multe programe de împrumut de tipul Acord Stand-by, resursele financiare ale FMI fiind folosite de ţara noastră ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului.  Primul Acord Stand-By între România şi FMI a fost aprobat la 3 octombrie 1975 şi finalizat cu succes la 2 octombrie 1976. România a primit 95 milioane DST (Drepturi Speciale de Tragere).  Al doilea Acord Stand-By a fost aprobat la 9 septembrie 1977 şi încheiat la 8 septembrie 1978, ţara noastră primind 64,1 milioane DST.  Un alt acord, cel de-al treilea, a fost aprobat la 15 iunie 1981. Acest acord, prin care România trebuia să primească 1 102,5 milioane DST, a fost reziliat la 14 ianuarie 1984. Astfel, România a primit doar 817,5 milioane DST.  La 11 aprilie 1991, României i-a fost aprobat primul Acord Stand- By post revoluţionar cu FMI, pentru o sumă de 380,5 milioane DST, din care au fost trase doar 318,1 milioane DST.  Un an mai târziu, la 29 mai 1992, Board-ul FMI a aprobat un nou acord cu România, pentru o sumă de 314,0 milioane DST, din care s-au primit doar 261,7 milioane DST.  La 11 mai 1994 a fost aprobat al treilea Acord Stand-By (de după 1989), în valoare de 320,5 milioane DST, din care s-au primit doar 94,3 milioane DST.  În 1997, la 22 aprilie, FMI a aprobat un alt acord prin care România era creditată cu 301,5 DST; suma trasă a fost de 120,6 milioane DST.  Consiliul Director al FMI a aprobat un nou împrumut Stand-by pentru România în valoare de 400 milioane DST, la 5 august 1999. România a primit doar 139,75 milioane DST.  La 31 octombrie 2001, Board-ul Fondului Monetar Internaţional a aprobat un acord de împrumut Stand-By pentru România, în valoare de 300 milioane DST. Acordul a fost finalizat la 15 octombrie 2003. Este pentru prima oară în ultimii 25 de ani când 62 Monedă, credit, bănci România închide un acord cu FMI, eveniment de natură să consolideze credibilitatea României pe pieţele externe de capital.  Următorul acord, de data aceasta unul de tip Stand-by de supraveghere preventivă, cu o durată de 24 de luni, a fost aprobat la 7 iulie 2004, suma de 250 milioane DST urmând să fie eliberată doar în caz de urgenţă.  La 4 mai 2009, Consiliul Director al FMI a aprobat, în unanimitate, Acordul Stand-By cu România pe o perioadă de doi ani, în valoare de 11,443 miliarde DST (12,95 miliarde EUR). Din împrumutul contractat în 2009, România a primit 10,569 miliarde DST. Ultima tranşă, cea de-a opta, în valoare de 874 milioane DST, a fost considerată, la solicitarea autorităţilor române, ca fiind de tip preventiv şi, în contextul evoluţiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă. Prin participare la activitatea Fondului, în afara lărgirii posibilităţilor de a obţine un sprijin financiar de la FMI, cât şi pe pieţele monetare, s-au creat condiţii de a susţine, alături de celelalte state, introducerea unor măsuri ce contribuie la realizarea noii ordini monetare şi financiare. România a fost printre puţinele ţări socialiste care nu a renunţat la statutul de membru al FMI: deşi nu mai apela la împrumuturi de la FMI şi BM a beneficiat, totuşi, de credite 2.7. Sistemul Monetar European Efectele nefaste ale naţionalismelor şi extremismelor, ale rivalităţilor comerciale şi politice s-au grevat, în memoria colectivă sub forma consecinţelor dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial. Astfel, ideea unei societăţi europene sau a unei federaţii de State Unite Europene a dobândit conturul şi dimensiunile unui imperativ al istoriei.49 Pe măsură ce persistenţa şi adâncirea conflictului dintre Est şi Vest concura la demolarea sistemului monetar unipolar (tip Bretton 49 Susanu Monica, Tranzacţii monetar-financiare internaţionale, Editura Europlus, Galaţi, 2008, p. 158 63 Woods), a devenit stringentă necesitatea creării şi impunerii unui nou pol monetar în Europa. Pe lângă interesul major de consolidare a echilibrului mondial, ca argument pentru realizarea uniunii monetare europene figura şi premisa incontestabilă a existenţei mijloacelor şi oportunităţilor din acest spaţiu, deplin comparabile cu cele ale SUA. Prin Conferinţa de la Haga din 1969 s-a pus pe tapet problema uniunii economice şi monetare europene, adoptându-se mai multe etape premergătoare şi o serie de obiective punctuale, conform propunerilor înaintate de premierul luxemburghez. „Planul Werner" conţinea o ţintă destul de hazardată în epocă: adoptarea unei monede internaţionale unice la care să se refere toate celelalte monede din uniune. Aspiraţia era însă de înţeles, dacă avem în vedere şi mersul ideilor economice în epocă, şi ne referim aici la primele tatonări şi formulări ale teoriei despre zona monetară optimă, a lui R. A. Mundell. În plus, planul Werner a susţinut:  crearea unei rezerve monetare comunitare prin concentrarea celorlalte;  coordonarea politicilor monetare ale membrilor din organismul supranaţional;  impunerea noului pol monetar în structura FMI prin activitatea statelor membre ale Pieţei Comune. Ca garanţie a succesului acestor propuneri, s-a recomandat şi unificarea politicilor economice şi financiare într-una singură, comunitară, pe care să o conceapă şi să o dirijeze un aparat suprastatal, anume constituit şi abilitat. Dar recrudescenţa vechilor animozităţi dintre Germania şi Franţa a diluat entuziasmul stârnit de planul de la Haga şi a deplasat priorităţile spre alte ţinte. Totuşi, teama faţă de supremaţia SUA a incitat un grup restrâns de ţări membre CEE să se constituie într-un dispozitiv monetar, defensiv în raport cu dolarul american – Sistemul Monetar European. Cele trei etape de constituire a sistemului monetar european sunt următoarele:  Sistemul monetar al "şarpelui valutar";  Sistemul monetar vest european; 64 Monedă, credit, bănci  Tratatul de la Maastricht (Olanda). Piaţa Unică, obiectiv major al creatorilor Uniunii Europene, este caracterizată prin: libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, fără restricţii. Acest obiectiv s-a realizat în 1992, cu evoluţii în sensul unei integrări tot mai profunde. La propunerea lui Helmut Schmidt şi a preşedintelui francez Giscard d'Estaing, în anul 1972, Consiliul Europei a decis crearea Sistemului Monetar European, bazat pe unitatea de cont denumită ECU şi având ca obiectiv limitarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene. Statele aderente s-au angajat să-şi supravegheze monedele naţionale şi să intervină ori de câte ori cursurile valutare reciproce înregistrau fluctuaţii mai mari de + 2,25 % (sistemul s-a mai numit şi "şarpele în tunel"), cu precizarea că faţă de dolarul american sau de celelalte monede ale ţărilor care nu făceau parte din sistem, cursurile flotau liber. Ca urmare a separării de sistem a unor ţări importante, planul cursurilor stabile a eşuat în anul 1974.50 Sistemul Monetar European (SME) a luat fiinţă la 13 martie 1979, ca urmare a rezoluţiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European, precum şi a hotărârii aceluiaşi Consiliu la sesiunea din 12-13 martie 1979. O parte din ţările membre ale CEE participă la SME cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei care şi-au amânat participarea. SME înlocuieşte „şarpele valutar" al CEE, care nu a fost însă un sistem, ci un aranjament de menţinere în comun a unor cursuri valutare. Astfel, proiectul UEM a început să se concretizeze abia în anul 1979, prin înfiinţarea Sistemului Monetar European, cu scopul creării unei zone de stabilitate monetară în Europa, pentru realizarea unei mai strânse cooperări monetare între statele membre şi a unei mai mari convergenţe a politicilor financiare şi monetare. În decembrie 1985, Consiliul Comunităţii a adoptat Actul Unic, care prevedea realizarea unui spaţiu economic integrat pe baza triplei libertăţi de circulaţie a persoanelor, bunurilor şi capitalurilor. În noul 50 Dragomir Georgeta, Monedă şi credit. Note de curs, Universitatea Danubius, Galaţi, 2008 65 cadru stabilit de Actul Unic se preconiza asigurarea unei mari pieţe unificate, fără frontiere, în principal în domeniul bancar şi financiar. Aplicarea prevederilor acestui Act se baza pe trei elemente complementare: libertatea de mişcare a capitalurilor; libera prestaţie a serviciilor financiare şi bancare transfrontaliere; armonizarea minimală a reglementărilor aplicabile în activitatea bancară şi financiară. 2.7.1. Etapele creării Uniunii Economice şi Monetare La Consiliul European de la Madrid (1989) s-a decis ca prima etapă a UEM să înceapă în iulie 1990. Consiliul European de la Maastricht, finalizat prin Tratatul de la Maastricht - semnat în 1991 şi intrat în vigoare în 1992, aprobă proiectele de realizare a Uniunii Monetare Europene (UME) în trei etape menită să conducă la instaurarea unei monede unice europene:51 1. Etapa 1, 1 iulie 1990 – 1 ianuarie 1994, a vizat:  întărirea uniunii economice prin măsuri de desăvârşire a pieţei unice interne;  dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor orientări cantitative pe termen mediu în planul politicilor bugetare naţionale, concentrarea politicilor bugetare);  extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului sistemului monetar european şi lărgirea rolului ECU;  negocierea şi aprobarea Tratatului

Sistemul Monetar Naţional şi Internaţional - Capitolul 2 PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue