Moneda Și Rolul Său În Economie - PDF

Capitolul 1 MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE Moneda a reprezentat de-a lungul timpului un subiect de controverse pentru specialişti,. Mercantiliştii susţineau doctrina economică ce avea în centrul său ideea că aurul şi argintul reprezintă prima bogăţie, atât pent...

Capitolul 1 MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE Moneda a reprezentat de-a lungul timpului un subiect de controverse pentru specialişti,. Mercantiliştii susţineau doctrina economică ce avea în centrul său ideea că aurul şi argintul reprezintă prima bogăţie, atât pentru indivizi cât şi pentru state. Clasicii, prin John Stuart Mill, afirmau că nimic nu este mai semnificativ decât moneda. În epoca actuală, aspectul monetar al celor patru mari dezechilibre – inflaţia, şomajul, deficitul bugetar, şi deficitul balanţei de plăţi – este incontestabil. În literatura de specialitate, monetariştii susţin pe de o parte că fluctuaţiile în cantitatea de monedă se găsesc la originea dezechilibrelor economice, iar pe de altă parte, ele nu sunt altceva decât efecte ale acestor fenomene. Problemele monetare au făcut obiectul a numeroase cercetări şi interpretări, iar teoria monetară constituie unul din domeniile cele mai mari şi mai complexe ale ştiinţei economice. 1.1. Conceptul de monedă Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au înţeles ca la tranzacţiile comerciale să dea şi să primească un anumit lucru, ca fiind el însuşi folositor, dar care avea avantajul că era uşor de mânuit pentru obţinerea mijloacelor de trai. Acestea erau fierul, argintul, aurul şi alte metale. La începuturi, oamenii determinau valoarea monedei numai după mărime şi greutate. Aceştia au bătut efigii pentru a fi scutiţi de măsurători, iar efigiile reprezentau un semn al valorii. Înscrierea efigiei pe această marfă – etalon reprezintă actul de naştere al monedei. 4  Monedă, credit, bănci Moneda este marfa de o anumită valoare proprie, într-un volum mic, relativ omogenă, cu posibilitatea de a fi uşor divizată fără a pierde din valoare. Această marfă este uşor de identificat, ea serveşte ca etalon şi ca unitate, pentru a exprima cifric valoarea mărfurilor. Prin definirea monedei, majoritatea cercetătorilor au încercat şi încearcă să surprindă aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul ei în economie1: economistul John Kenneth Galbraith afirmă că „banul are trei creatori: moneda, tezaurul şi băncile”; Thomas Gresham scria la vremea sa că „moneda rea alungă pe cea bună”; Adam Smith susţinea că „moneda este o creanţă, un semn, o guinee care serveşte drept poliţă pentru procurarea unei cantităţi de bunuri”; Paul Sammuelson afirma că „moneda este un mijloc modern de schimb şi unitate etalon în care se exprimă preţurile şi obligaţiile”. Odată ce omul utilizează o marfă unică drept intermediar în tranzacţii, el iese din sfera trocului primitiv pentru a intra în cea a economiei de schimb; marfa aleasă permite vânzarea şi cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea precisă a valorii şi economisea. Deci locul trocului este luat de o marfă care, pe lângă utilizarea sa normală – ca bun de consum sau de producţie, servea drept instrument de schimb. Există mai multe accepţiuni privind moneda: o prima accepţiune este aceea că moneda reprezintă orice marfa care are proprietatea de a măsura şi reprezenta orice valoare; altă accepţiune priveşte moneda ca pe o convenţie socială, artificială, cu însuşiri subiective; o a treia accepţiune abordează moneda sub ambele forme enumerate anterior - moneda este atât o marfa, cât si o creanţă asupra emitentului sau a economiei. 1.2. Istoricul monedei Moneda a apărut din cele mai vechi timpuri ale societăţii umane, participând sub forma unor mărfuri obişnuite şi diversificate la majoritatea tranzacţiilor. Raportarea mărfurilor la marfa care juca rolul 1 Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 8. 5 monedei se realiza în timpul încheierii tranzacţiei. Valoarea mărfurilor obişnuite se măsura prin stabilirea unui bun în calitate de etalon monetar. Astfel, marfa monedă-etalon trebuia să aibă durabilitate ca să i se poată conserva puterea de cumpărare. De asemenea, trebuia să fie divizibilă pentru a permite efectuarea plăţilor şi să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, stabilă şi durabilă. Principalele momente în evoluţia monedei sunt prezentate în cele ce urmează. Primul moment – apariţia monedei. Moneda este prezentă în operaţiunile de schimb şi de evaluare sub forma unor mijloace cu valoare de întrebuinţare obişnuită. Măsurarea valorii are la bază un etalon care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: concentrare de valoare mare în volum mic; divizibilitate fără afectare sau pierdere de valoare; rezistenţă la acţiunea factorilor fizico-chimici. Aceste cerinţe au fost îndeplinite de metalele preţioase care au cucerit treptat poziţia de etalon. Al doilea moment - apariţia monedei de hârtie şi de cont (moneda semn). Deteriorarea şi pierderea de valoare a monedei de aur (fie prin uzură, fie prin falsificare), greutatea în transport şi păstrarea aurului, cuantificarea monedei potrivit căreia, baterea de monedă de metal preţios era o povară – toate acestea au dus la necesitatea căutării de soluţii alternative şi anume apariţiei monedei de hârtie şi de cont. Acest moment are la baza apariţia băncilor (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea). Dacă la început rolul primordial îl avea moneda-marfă (aur), ulterior ea a fost înlocuită cu moneda de hârtie şi de cont. Treptat, moneda de hârtie şi de cont a contribuit alături de moneda-marfă (aur) la realizarea funcţiilor monedei, moneda de hârtie devenind instrumentul monetar ideal. Ulterior, moneda aur-marfă a fost scoasă din circulaţie şi depozitată în bănci. Prin punerea în circulaţie a monedei-semn, s-a realizat legătura cu moneda-marfă prin convertibilitate. Deşi aurul era depozitat, în bănci, era etalon fără să participe la operaţiuni de schimb. Al treilea moment - desprinderea monedei-semn de moneda-marfă din punct de vedere fizic şi cantitativ. Aurul a 6  Monedă, credit, bănci devenit insuficient pentru operaţiuni de convertibilitate, astfel născându- se o contradicţie între posibilităţile băncii de a bate monedă şi nevoile de monedă ale schimburilor comerciale. Alături de aur în depozitele bancare, au fost aduse efecte comerciale şi publice (titluri de creanţă). Legătura dintre moneda-semn şi depunerile băneşti a slăbit convertibilitatea, care ulterior, a fost exclusă de pe piaţa internă. Moneda de hârtie şi de cont au rămas singurele semene vizibile în circulaţie, sprijinindu-se pe bunuri şi servicii faţă de care se aflau într-o dependenţă directă. Al patrulea moment - crearea sistemului monetar în anul 1944. Moneda-semn, sub denumirea de valută, a preluat integral rolul de instrument de schimb pe plan internaţional, fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe. Dolarul garanta emisiunea de monedă naţională. În depozitele băncilor de emisiune, alături de aur, efectiv au intrat şi valutele garantate de bunuri şi servicii produse în ţara de emisiune. Dolarul era convertibil numai la extern. Sistemul a funcţionat pe baza etalonului aur-devize (respectiv aur-dolar), dolarul SUA devenind monedă de rezervă a acestuia. Încrederea în moneda americană se baza pe garantarea cu aur a dolarilor aflaţi în circuit extern de către Sistemul Rezervelor federale ale SUA. Sistemul avea obligaţia să convertească în aur sumele în dolari deţinute de băncile centrale ale ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional.2 În anul 1971 se suspendă convertibilitatea în aur a dolarului, moment care marchează excluderea totală de la baza sistemului monetar naţional şi internaţional a aurului. Aurul a devenit o marfă obişnuită, s-a alăturat celorlalte bunuri şi a contribuit la formarea unui nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare. Al cincilea moment - emisiunea de monede internaţionale. In perioada modernă s-au derulat evenimente deosebite şi inedite în 2 2 Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, op. cit., p. 17. 7 privinţa monedei-semn. Astfel, are loc emisiunea de monedă în context internaţional de către:  Fondul Monetar Internaţional sub denumirea de DST (Drepturi Speciale de Tragere). În anul 1969 are loc primul amendament la Statutul FMI privind crearea de către acest organism a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST. În anii 1976- 1978, are loc punerea în funcţiune a Acordurilor de la Jamaica privind reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului, iar redefinirea DST se face pe baza unui coş de 16 monede. Ulterior, în anul 1980, redefinirea DST se face pe baza unui coş de 5 monede (cele liber utilizabile).  Sistemul Monetar European sub denumirea de ECU (Unitate de Cont European). În anul 1979, a fost pus în funcţiune Sistemul Monetar European şi a avut loc crearea unei noi monede ECU, care era definită pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare.  Tratatul asupra Uniunii Europene (sau tratatul de la Maastricht) care a fost adoptat în decembrie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1993, a reprezentat o a doua revizuire a tratatelor de bază, abordând două teme majore şi anume – uniunea politică şi uniunea economică şi monetară. Uniunea Monetară Europeană (European Monetary Union – EMU) a adoptat moneda Euro ca monedă unică pentru cele 11 state din zona Euro de la 1 ianuarie 1999, la care s-au adăugat al 12-lea stat de 1 ianuarie 2001, moment când moneda ECU a fost înlocuită de Euro la o rată de schimb de 1 la 1. În prezent, zona Euro, este formată din următoarele state: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Spania, Olanda. Moneda Euro a fost lansată oficial în anul 1999 şi a intrat în circulaţie de la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub forma de bancnote de 500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate cele 16 state. Monedele sunt de 1 şi 2 Euro, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 eurocent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţa identică, iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat. Statele din Europa de Est îşi păstrează încă monedele naţionale. Putem afirma că 8  Monedă, credit, bănci trecerea la moneda unică a adus beneficii nu numai întreprinzătorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii, cât şi consumatorilor. Ele se referă în principal la stabilitatea monetară (se elimină riscul ratei de schimb pentru ţările din zona Euro); scăderea preţurilor datorită creşterii transparenţei în domeniul costurilor dar şi al concurenţei; transferul fondurilor se efectuează mai uşor şi mai ieftin; reducerea inflaţiei (politica monetară comună va împiedica inflaţia dintr-o ţară membră să afecteze celelalte state membre); schimburile comerciale între statele membre vor fi impulsionate datorită eliminării costurilor legate de schimbul valutar; Euro a devenit una din principalele valute de tranzacţie pe plan mondial, alături de yen-ul japonez şi dolarul american, ducând, în acest mod, la creşterea stabilităţii mediului economic internaţional şi la stimularea comerţului internaţional. Cele mai semnificative momente pe care le-a cunoscut moneda Euro în evoluţia sa de la apariţie şi până în zilele noastre sunt prezentate în tabelul următor3: Tabelul 1.1. Evoluţia monedei înainte de Bretton Woods  Secolul VII î.e.n.: apariţia primelor piese metalice din aur şi argint  Secolul II: cursul de schimb între monedele metalice la Roma: aurul cota de 2 ori mai mult decât argintul  1447: stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de monedă având curs legal  1519: apariţia talerului emis de bancherul Fugger, devenind monedă dominantă în Europa; Talerul va da naştere, dolarului  Secolul XVI: creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a preţurilor şi efectuarea de importuri masive de metale preţioase (argint, in special) provenind din America  1650: crearea unei pieţe monetare mondiale la Amsterdam 3 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 19-21 9  1690: emiterea monedei-hârtie în Imperiul Britanic  1697: Banca Angliei monopolizează emisiunea bancnotelor  1720: curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa (John Law)  1774: curs legal în exclusivitate acordat aurului in Anglia  1792: instituirea bimetalismului aur-argint în S.U.A.  1797: suspendarea convertibilităţii in aur a biletelor de bancă în Anglia şi stabilirea unui curs forţat al acestora  1800: crearea In Franţa a Băncii de emisiune  1803: crearea francului germinai şi instituţionalizarea bimetalismului. Raport legal între argint şi aur este de 15,5 la 1  1816: limitarea puterii liberatorii a monedei în Anglia  1821: restabilirea convertibilităţii in Anglia  1867: instituirea bimetalismului in România; crearea sistemului monetar naţional  1870 - 1878; curs forţat al francului francez  1871 - 1874: abandonarea bimetalismului aur-argint şi adoptarea etalonului aur în Germania şi ţările scandinave. Crearea Uniunii Monetare Latine; Debutul demonetizării argintului în S.U.A.  1874 - 1875: instalarea de facto a monometalismului aur în Franţa  1897: adoptarea etalonului aur in Rusia şi Japonia  1890: abandonarea bimetalismului şi adoptarea monometalismului aur în România  1900: adoptarea etalonului aur iu S.U.A.  1913: crearea unei bănci centrale federale în S.U.A. (Sistemul Rezervelor Federale)  1914: suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în toate ţările beligerante (inclusiv România)  1922: recunoaşterea principiilor etalonului aur-devize (gold-exchange standard) la Conferinţa Monetară de la Geneva  1925: restabilirea etalonului aur in Anglia; £ regăseşte paritatea sa dinainte de război  1928: restabilirea convertibilităţii francului-francez 10  Monedă, credit, bănci  1928 - 1930: crearea Băncii Reglementelor Internaţionale (România – membru fondator)  1931: suspendarea convertibilităţii £ în Anglia. Generalizarea controlului schimburilor şi flotarea monedelor. Crearea blocurilor monetare  1933: eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea cursurilor de schimb ale monedelor  1934: fixarea parităţii $ S.U.A. la 35 % uncia (1 uncie = 31,102 grame aur fin). Aplicarea etalonului aur-devize care permite guvernelor străine să convertească în aur dolarii pe care-i deţin în rezervă ia banca centrală Sursa: Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 18 Tabelul 1.2. Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)  1944: crearea sistemului monetar internaţional şi a Fondului Monetar Internaţional  1946-1958: punerea in funcţiune a SMI bazat pe principiile etalonului aur-devize pe dolarul S.U.A. ca principală monedă de rezervă  1946: reforma monetară în Germania şi crearea DM  1949: devalorizarea monedelor europene şi implicit a lirei sterline (£)  1958: restabilirea convertibilităţii externe a monedelor europene între ele  1961 - 1968: pool-ul aurului. 8 ţări se angajează să intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la 35 S uncia  1967 - 1971: revizuirea grilelor de paritate; devalorizarea £, revalorizarea DM, devalorizarea francului francez etc.  1969: primul amendament la statutul FMI privind crearea de către acest organism a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST  1971: suspendarea convertibilităţii in aur a $ S.U.A. şi prăbuşirea etalonului aur-devize. Prima devalorizare a S 11  S.U.A. după 1934. Lărgirea marjelor de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor aderente   1972: crearea şarpelui monetar european, limitând marjele de fluctuare ale monedelor aderente  1973: a doua devalorizare a $ S.U.A: generalizarea flotării monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de schimb  1976 - 1978: punerea in funcţiune a Acordurilor de la Jamaica privind reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului. Redefinirea DST pe baza unui coş de 16 monede  1979: punerea in funcţiune a Sistemului Monetar European. Crearea ECU definit pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare  1980: redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede (cele liber-utilizabile)  1985: acordurile de la Piaza privind coordonarea politicilor de schimb între 5 (apoi 7) mari ţări industriale  1986: punerea în funcţiune de către FMI a unui mecanism de supraveghere monetară, bazat pe un set de indicatori  1990: Conferinţa interguvernamentală a CEE privind Uniunea Economică şi Monetară Europeană  1992: Tratatul de la Maastricht privind integrarea economică şi monetară a celor 12 Sursa: Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 18 În anul 1997, a avut loc Tratatul de la Amsterdam aprobat de Consiliul European de la Amsterdam 16-17 iunie 1997 şi a intrat în vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre, în conformitate cu cerinţele constituţionale din fiecare ţară. El nu se substituie celorlalte tratate, ci le completează. 1.3. Funcţiile monedei 12  Monedă, credit, bănci Caracterizată prin aspectele sale extrem de diverse, moneda se defineşte, de asemenea, şi prin funcţiile sale. Chiar dacă vorbim despre moneda-marfă sau monedă-semn, după unii autori cele mai importante funcţii atribuite monedei sunt: funcţia de instrument unic de schimb, funcţia de etalon al valorii, funcţia de rezervă a valorii, funcţia de mijloc de plată şi funcţia de lichiditate. Funcţia de instrument unic de schimb Această funcţie se traduce prin rolul de intermediar între agenţii economici pe care moneda îl joacă. Ea este aceea care garantează libertatea de opţiune pentru anumite bunuri şi servicii oferite pe piaţă. Această funcţie a monedei poate fi realizată fie insistând asupra caracterului universal ca instrument al tranzacţiilor, fie dezvoltând rolul finanţator al monedei pentru ca ea reprezintă singurul mijloc de a cumpăra bunuri şi servicii. Funcţia de etalon al valorii Moneda este un etalon de valoare, datorită proprietăţii sale are capacitatea de a aduce la acelaşi numitor bunurile eterogene, aceste bunuri şi servicii putând fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul monedei, folosite ca etalon al valorii, toate bunurile devin comparabile. Funcţia de rezervă a valorii Moneda este purtătoare de valoare şi îşi conservă valoarea. Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei, care se modifică odată cu raportul dintre masa monetară şi masa de bunuri şi servicii. Funcţia de mijloc de plată Obligaţia de plată se efectuează în mare măsură cu ajutorul monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedeşte puterea liberatorie, universală şi nelimitată a monedei. Funcţia de lichiditate Această funcţie este legată de funcţia de mijloc de plată. Ea permite agenţilor economici să-şi constituie depozite de tranzacţii, depozite de precauţie şi depozite de speculaţie, permiţându-le să 13 acţioneze pe piaţă ca factori de producţie a capitalului şi a bunurilor de consum. După alţi autori4, definirea monedei trece prin evidenţierea funcţiilor sale şi nu numai a formelor sub care ea se prezintă. Distingem trei mari tipuri de funcţii: funcţia de numărare, de evaluare prin care moneda este o unitate de cont care serveşte la măsurarea valorii bunurilor şi serviciilor. O a doua funcţie este aceea de reglare a schimburilor în cadrul schimbului monetar, invers faţă de troc, cel care cedează un bun primeşte, în contrapartidă, nu un alt bun, ci monedă. O a treia funcţie este aceea de instrument de rezervă prin care agenţii economici pot deţine o parte din bunurile lor sub formă monetară. Analiza funcţiilor monedei face obiectul de multă vreme a divergenţelor şi chiar a controverselor între teoreticieni. Simplificând, putem spune că analiza clasică privilegiază primele două funcţii, în timp ce analiza lui Keynes consideră că funcţia de instrument de rezervă este cea care lămureşte numeroase fenomene economice. 1.4. Clasificarea semnelor monetare De-a lungul istoriei, moneda şi semnele au evoluat şi ele o dată cu evoluţia economică a lumii. De fiecare dată, au apărut noi monede, altele s-au extins şi s-au impus rapid sau treptat, unele au dispărut. Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri. În vederea clarificării interpretării diferitelor şcoli monetare, cât şi evoluţiile istorice este necesar a se face o prezentare clară a semnelor monetare într-o corelare de ansamblu, în cadrul unei clarificări semnificative, dar totodată şi cuprinzătoare. Atât teoriile vechi dar şi cele mai noi cu privire la monedă ne duc la concluzia că folosirea expresiei de „semn monetar” ar fi cea mai exactă, dacă avem în vedere reprezentările contemporane şi anterioare ale monedei. 4 Faugere Jean Pierre, Moneda şi politica monetară, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2000. 14  Monedă, credit, bănci Semnele monetare se clasifică după mai multe criterii: Figura 1.1. Clasificarea semnelor monetare Sursa: contribuţie proprie, după Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 21 În momentele în care monedele au circulat cu valoare integrală şi când utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată obligatorie, moneda nu a fost decât un semn. Aceasta deoarece moneda îşi pierde treptat o parte din substanţa sa materială 15 după intrarea în circulaţie şi devine cu timpul reprezentata propriei valori, în condiţiile în care reprezentarea este sensibil apropiată de valoarea sa. Mai mult, în economia de piaţă concurenţială acţionează factori multipli care modifică frecvent şi de substanţă valoarea monedei, neţinând cont de formele ei de reprezentare.5 Luând în discuţie criteriul circulaţiei monedei, aceasta se clasifică în monedă materială (cu cele două forme, de metal şi de hârtie) şi moneda scripturală. Moneda metalică, care astăzi se rezumă la rolul de monedă divizionară, a apărut în antichitate, reprezentată fiind de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase. Moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, care la început a avut corespondent în metal preţios, ulterior pierzându-şi astăzi această calitate. Moneda scripturală6 (de cont) a fost creată de mişcările de înscrisuri, fiind formată din totalitatea soldurilor creditoare ale agenţilor nebancari (firme, administraţii, instituţii) deschise la unităţile bancare. S-a dezvoltat o dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor economici reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament etc. O formă a acesteia este moneda electronică. De-a lungul timpului, au existat numeroase tehnici legate de moneda scripturală, primele dovezi apărând în Mesopotamia, Grecia antică şi Constantinopol, când existau prăvălii unde negustorii puteau depozita sume din care efectuau ulterior plăţi sau pentru unele retrageri succesive. În zilele noastre, suportul monedei scripturale este depozitul la vedere. Această formă monetară este caracterizată prin circulaţia 5 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997 6 Bistriceanu Gheorghe, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 437 16  Monedă, credit, bănci înscrisurilor realizate în registrele organismelor specializate, în colectarea de depozite şi în atribuirea de credite, regăsite în operaţiunile bancare. Altfel spus, ceea ce corespunde monedelor şi biletelor este contul bancar, care nu trebuie confundat cu biletele de hârtie sau cu mijloacele de plată electronice care permit circulaţia acestor monede scripturale.7 Moneda scripturală prezintă, în raport cu moneda fiduciară un triplu avantaj:8  permite reglarea la distanţă, fără deplasarea fizică a partenerilor schimbului:  oferă garanţii mai mari de protecţie împotriva furtului sau pierderii;  lasă urme în contabilitatea bancară ce pot servi drept probe în caz de contestaţie. Avântul monedei scripturale marchează o deplasare a puterii de emisiune a monedei: băncile comerciale sunt cele care, prin intermediul operaţiunilor de credit, emit monedă într-un cadru reglat de către banca centrală. Luând în considerare criteriul unităţii emitente, moneda poate fi clasificată în monedă creată de agenţii economici, moneda creată de tezaur şi moneda creată de bănci (cu cele două forme, biletele de bancă şi moneda scripturală). Agenţii economici au generat crearea de monedă, în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă, având la bază un mecanism simplu: ei aduceau la monetăria statului lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul în aur-monedă. Moneda creată de tezaur se referă la moneda divizionară, incluzând rolul exercitat de stat în economie, în ce priveşte creaţia monetară de ansamblu şi în domeniul politicilor monetare. Moneda creată de bănci este de două tipuri: cea creată de 7 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008. 8 Faugere Jean Pierre, Moneda şi politica monetară, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2000, p. 7. 17 băncile centrale (biletele de bancă) şi cea creată de băncile comerciale (moneda de cont sau scripturală), de aici derivând importanţa băncilor în creaţia monetară. Biletele de bancă sau banii de hârtie (de tezaur) sunt emişi de stat, fără drept la convertibilitate. În acest fel, circulaţia semnelor băneşti s-a limitat în general la teritoriul ţării emitente, însă, totodată, a fost rezolvată pe de o parte problema asigurării necesarului de numerar în condiţiile capitalismului, adică al unor nevoi sporite, ca urmare a dezvoltării economiei şi a transformării prestaţiilor în natură în prestaţii de bani.9 După criteriul valorii intrinsece, moneda cunoaşte două forme, şi anume moneda cu valoare integrală – care conţine o cantitate de metal preţios echivalentă cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală –, şi moneda-semn – monede sau alte alcătuiri de hârtie care exprimă valori fiduciare cu o anumită putere de cumpărare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă)10. Moneda fiduciară (de încredere) este moneda de hârtie emisă de banca centrală care nu are o valoare materială, intrinsecă, ci numai una fictivă, convenţională, dar care circulă la public pe bază de încredere şi îndeplineşte numai funcţia de mijloc de schimb pe teritoriul statului emitent.11 In funcţie de obligaţiile pe care şi le asumă emitentul, moneda poate fi convertibilă şi neconvertibilă. Iniţial, moneda convertibilă (reprezentată la început de bancnote) putea fi preschimbată în metal preţios, o formă a convertibilităţii interne, dând posibilitatea schimbării în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţie sau de agenţii economici. Ulterior, unica formă de convertibilitate este cea externă. Convertibilitatea în valută (practicată în prezent) a fost adoptată de ţările europene în anul 1958 şi constă în transformarea unei monede în alta. 9 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 56. 10 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997 11 Bistriceanu Gheorghe, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 436 18  Monedă, credit, bănci Moneda neconvertibilă înseamnă în exclusivitate moneda care circulă numai în cadrul graniţelor naţionale. O ultimă clasificare pe care o luăm în considerare are în vedere capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei, caz în care avem:  monedă legală (moneda naţională) are capacitate liberatorie sau circulatorie nelimitată şi este recunoscută prin lege; în România, moneda legală (leul) a fost adoptată în anul 1867, având 100 de subdiviziuni, numite bani;  moneda fracţionară avea capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint (când circula paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare;  moneda facultativă este moneda care există ca alternativa de constituire a depozitelor, în perioadele de manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. În general, este o moneda străina, care nu fluctuează puternic la manifestarea anumitor factori din interiorul graniţelor naţionale, asigurând o protecţie a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici. Nu este moneda legală, dar este acceptata de instituţiile bancare. Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul evoluţiei, rezulta ca anumite caracteristici s-au pierdut, iar altele s-au menţinut şi diversificat, astfel încât să permită îndeplinirea tuturor funcţiilor sale în contextul economic mereu în schimbare. 1.5. Puterea de cumpărare a monedei Puterea de cumpărare a banilor arată volumul de bunuri şi servicii care se poate cumpăra cu cantitatea de bani existentă în economie la un nivel dat al preţurilor. Raportul dintre masa monetară şi 19 nivelul preţurilor exprimă formal relaţia dintre cele două variabile, definind o mărime abstractă, potrivit căreia puterea de cumpărare este în relaţie pozitivă cu masa monetară şi în relaţie negativă cu nivelul preţurilor. Noţiunea de putere de cumpărare este utilizată în raport cu moneda şi cu veniturile populaţiei. Se are în vedere că salariul constă într-o sumă de bani, puterea de cumpărare a veniturilor în bani a populaţiei se identifică cu puterea de cumpărare a monedei. Această putere de cumpărare se prezintă sub două forme: internă şi externă. Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. în general, indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri: 12  indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor;  indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei;  indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin construcţia lor, la determinarea puterii de cumpărare. a) Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional Puterea de cumpărare internă se măsoară în funcţie de preţuri şi este exprimată de formula P=S/p, unde S este o sumă de bani, iar p este preţul unei anumite mărfi sau a mai multor mărfuri. Calculul cel mai simplu este acela al confruntării unei sume de bani cu preţul unei singure mărfi. Măsurarea puterii de cumpărare a monedei prin raportarea la preţul unei singure mărfi nu este concludentă, deoarece cu moneda nu se poate cumpăra numai o singură marfă. În consecinţă, puterea de cumpărare internă a monedei se determină prin raportarea la indicii sintetici ai preţurilor (indice general al produselor industriale, alimentare, al mărfurilor de consum curent şi serviciilor, al produselor 12 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 21-24 20  Monedă, credit, bănci care fac obiectul comerţului exterior etc.), al căror scop este să dea o imagine de ansamblu asupra nivelului şi evoluţiei tuturor preţurilor sau ale anumitor categorii de preţuri. Stabilirea corectă a puterii de cumpărare internă şi a evoluţiei în timp a acesteia depinde de corectitudinea indicelui preţurilor.13 În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de 1/2 din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv. Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesara utilizarea unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm acest „coş” ca un produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component. Acesta poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor şi se calculează pe baza relaţiei: P= a i  pi în care: ai = ponderea fiecărui produs în total tranzacţii; pi = preţul monetar al produselor. b) Puterea de cumpărare externă a monedei Puterea de cumpărare externă a monedei rezultă din raportarea puterii de cumpărare interne a monedei unei ţări la puterea de cumpărare internă a altei monede. În principiu, relaţiile dintre preţurile interne şi externe sunt reflectate în cursul valutar. Pentru a corespunde 13 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 225 21 acestei funcţii, cursul valutar trebuie să exprime efectiv raportul dintre puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate. 14 Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedelor naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de schimb. Deşi, inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci, operativ la tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă (e) ţară (i), utilizând relaţia:15 C RS = a i  Cri în care: ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări sau în totalul produsului social al ţării respective; Cri = cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă. Cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară pentru fiecare produs astfel: Pi A Cri = Pi B în care: PiA şi PiB = preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate în analiză În cazul determinării puterii de cumpărare externe apar numeroase dificultăţi, generate de la stabilirea unei perioade de bază satisfăcătoare, a unui eşantion şi a unei ponderi satisfăcătoare. Produsele cele mai reprezentative pentru economia unei ţări, corespund cu produsele reprezentative ale celelalte ţări. În cazul alegerii produselor 14 Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 226 15 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 21-24 22  Monedă, credit, bănci de consum curent, dificultăţile sunt determinate de specificul şi tradiţiile fiecărei ţări, astfel încât nici indicii preţurilor nu sunt comparabili. În ce priveşte indicele preţurilor de comerţ exterior, dificultatea rămâne aceeaşi, deoarece gama şi ponderea acestor produse diferă de la o ţară la alta. 23