Istoria Bisericii PDF

Istoria Bisericii (cu Vadim Bulgac) Bibliografie: Gonzalez, Justo L – Istoria gândirii creștine, Volumul 1, 2 (recomandat) Charles Nord – Istoria bisericii (recomandat) Earle E. Cairns – Creștinismul de-a lungul secolelor (manual) Otniel Bunaciu – Istoria Bise...

Istoria Bisericii (cu Vadim Bulgac) Bibliografie: Gonzalez, Justo L – Istoria gândirii creștine, Volumul 1, 2 (recomandat) Charles Nord – Istoria bisericii (recomandat) Earle E. Cairns – Creștinismul de-a lungul secolelor (manual) Otniel Bunaciu – Istoria Bisericii și a Creștisimului Jean-Marie Machedo - Istoria Creștinismului Sarcini: Seminar: Rolul și impactul pozitiv adus de reformele protestante (04.11.24) – 10% Planul seminarului: o Context istoric: prezentarea figurilor principale din reformă; o Impactul pozitiv al reformei: ▪ Întoarcere la Scriptură; ▪ Relație directă cu Dumnezeu; ▪ Diversificarea formelor de închinare; o Impactul reformei asupra societății: ▪ Alfabetizare; ▪ Valorile creștine în munca de zi cu zi; ▪ Consolidarea națională și statul național; ▪ Impactul asupra valorilor și culturii creștine (teatrul, arta, pictura, muzica, legi, constituții); Seminar: Rolul și impactul bisericii în secolul XX (02.12.24) – 10% Planul seminarului: o Contextul istoric al secolului XX (războaiele mondiale) o Biserica și impactul asupra societății (libertatea umană, democrația, cultura) o Rolul bisericii asupra politicii (lupta cu regimurile totalitare) o Impactul bisericii pe plan internațional o Reformele în biserică (Conciliul Vatican 1, Vatican 2), ecumenism? o Impactul asupra vieții spirituale ▪ Mișcările misionare ▪ Misiunea în zonele îndepărtate ▪ Mișcarea condusă de Billy Graham ▪ Declarația de la Ioussome? (Joussome, Houssome) Rezumat (adnotare) la carte (10.10.24) – 10%. Teme pe acasă – 20%: o Eseu 1 (23.09-27.09) – Ereziile din biserică din primele 4 secole o Eseu 2 (07.10.24) – Constantin cel Mare și rolul său în dezvoltarea bisericii o Eseu 3 (28.10.24) – Mișcarea monastică și formarea mănăstirilor o Eseu 4 (18.11.24) – Cauzele reformei protestante Referat (23.12.24) – temă de ales: Mișcările ecumenice din secolul XX, impactul asupra bisericii și pericolul adus în biserică. – 20% Lecția 1: Contextele istorice care au contribuit la predicarea evangheliei I. Context Roman: au cucerit nordul Egiptului, Palestina, Iudeea. a. Israel devine colonie a Imperiului Roman. (nu mai sunt granițe între state) b. Sistemul de drumuri bine dezvoltat. c. Cetățenie romană - reguli, legi. d. Pax roman - Pace romană. II. Context Grec: a. Limba - toți vorbeau greacă. b. Filozofia - 390-380 Platon pregătește drumul creștinismului. III. Context Iudaic: a. Au pregătit scripturile. Septuaginta - traducerea din ebraică în greacă a V.T (70 de bătrâni au tradus V.T). b. Sinagoga - primii 400 de ani, adunările creștine erau ca cele din sinagogă. c. au păstrat monoteismul. Lecția 2: Dovezi istorice extrabiblice a existeței lui Hristos Sinanogă – adunare din limba ebraică, ecclesia(ἐκκλησία) în limba greacă. Avem 3 evanghelii sinoptice(Matei – scrisă pentru evrei, Marcu – scrisă pentru latini, Luca – scrisă pentru greci), care sunt asemănătoare, dar scrise de autori diferiți. Pe lângă evanghelii, mai sunt și alte surse care afirmă existența lui Isus Hristos. Sunt 3 cărți: Mărturii care cer un verdict, Pe urmele Lui, Mai mult decât un tâmplar. Cărți care spun despre viața sau existența lui Isus, din surse nebiblice. Autorul este Josh McDowell. Cunoștință cu mărturii despre Isus nebiblice: 1. Mărurii păgâne 2. Mărturii iudaice 3. Mărturii creștine din afara Bibliei Mărturii păgâne: 1. Tacitus (54 d.Hr. – d. 120 d.Hr.) – istoric roman, cronicar de pe timpul Împăratului Tiberiu. El spune că Isus a existat ca învățător rabin și proroc în Iudeea, și că a fost omorât pe timpul lui Pilat din Pont. 2. Pliniu Bătrân – el este surprins de modul în care creștinii merg la moarte, că merg cu zâmbetul pe buze, și se hotărăște să strângă dovezi despre Isus Hristos. El scrie că Isus a trăit în perioada corespunzătoare în Iudeea, învățător din Galileia, spune despre moartea sa, și ceva despre învierea sa, că a auzit despre acest lucru. 3. Pliniu cel Tânăr – era un prieten de-al lui Traian, care îl numește guvernator în Bitinia, și fiind guvernator trebuie să judece unii creștini. Pentru că era un om onest, el spunea că nimeni nu poate fi judecat fără vină, și cerea învinovățiri pentru creștini. În acest moment, el dă ordin ca să cerceteze foarte minuțios cine sunt creștinii, în ce cred ei, cum trăiesc, și la un moment dat el este uimit de faptul că creștinii nu mint, nu fură, nu curvesc, sunt familiști buni. Astfel el insistă, că în regiunea lui creștinii să nu fie omorâți, până nu trec un proces de judecată. De-asemenea, în cartea lui el prezintă un fragment dintr-un cântec, care se numea Cristos Dumnezeu, care este cel mai vechi cântec din istoria creștinilor.  4. Suetoniu – istoric roman, până în ziua de azi sunt prăstate fragmete din scrierea lui Istoria celor 12 cezari. Și în istoria despre Domițian (94-96 d. Hr), el scrie că Roma a fost tulbrată de creștini, și se ia decizia ca creștini să fie alungați din Roma. El deasemenea scrie despre creștini, și scrie că ei cred într-un învățător Isus din Iudeea. El scrie și despre Irod, Pilat și alții. Documentele sale sunt veridice de crezut. 5. Lucian – are cea mai mare referință despre Isus Hristos, el strânge multă informație, fiind un istoric atent la detalii, și el îl descrie pe Hristos, scrie învățăturile lui Hristos, scrie că Isus a fost răstignit pe nedrept, că creștinii cred că El a înviat, și că creștinii cred că vom învia într-o zi anumită. El scrie că creștini respectă legile lui Hrisos. La urmă, el îi ia în derâdere pe creștini, că sunt înguști la gândire, că nu se bucură de plăcerile vieții. Mărturia iudaică: 1. Scririile religioase a evreilor: a. Mișna – scrie că Isus a trăit ca un neprihănit, că a fost un învățător rabin, și se dă sfaturi ca unele învățături ale lui Isus să fie trăite de evrei. Evreii nu acceptă nașterea din fecioară, natură divină și învierea. b. Iosif Flaviu – a fost un general evreu, a condus un detașament mare militar în război împotriva romanilor. La un moment înțelege pierderea războiului, și se predă, și romanii l-au primit și l-au făcut un cetățean bun al imperiului. El descrie războiul iudaico-roman, și el deasemena vorbește despre Isus, dă anumite detalii foarte frumoase despre creștini, și el vorbește despre Iacov – fratele lui Isus, care conduce biserica din Ierusalim. El scrie că Isus a fost un rabin foarte înțelept, cunoștea legile și scripturile, dar a fost răstignit în timpul lui Pilat, și scrie că a fost răstignit pe cruce. El vorbește un pic critic despre creștini pentru că ei nu au fost cu iudeii sau cu romanii în război. Simbolurile creștinismului (55-60 d. Hr). Arheologii discută despre acest subiect, și noi avem 3 simboluri vechi ale creștinilor: 1. Peștele și acronime cu IHTUS(ceea ce înseamnă din traducere pește), și care înseamnă Isus Hristos Dumnezeu Mântuitorul Lumii. 2. Hristos – reprezintă un cerc care conține inițialele lui Isus Hristos în limba greacă. Se crede că acest semn se punea pe casă, și ucenicii care erau prigoniți, sau alții puteau să vadă cine și unde este creștin. 3. Ancora – în catacombele din Roma și Corint, au fost descoperite ancore desenate pe piatră, ceea ce însemna temelia credinței, statornicia credinței lor. Mormintele creștinilor sunt transmisătoare de imagini, deoarece puneau semne care transmiteau mesajul că sunt creștini. Ziua întâi a Săptămânii – Ziua Domnului – și acest lucru este o mărturie a creștinilor. Lucrarea apostolilor și scrierile apostolilor În istoria bisericii, noi avem câteva surse care vorbesc despre lucrarea apostolilor. 1. Cartea martirilor: Cartea aceasta a fost scrisă de mai mulți autori într-o perioadă mai lungă de timp, dar aici sunt numele și descrierea martirilor care au murit pentru Hristos, astfel mulți din cartea aceasta au ajuns să fie numiți sfinți.  2. Eusebiu din Cezarea: Este considerat primul istoric a bisericii, mâna dreapta a lui Costantin cel Mare, și scrie 2 cărți de istorie: Istoria Bisericii (până în 325 d. Hr) și a doua este Istoria Domniei a lui Costanin cel Mare. El scrie despre viața, misiunea, și moartea apostolilor. a. Conform scrierilor acestor cărți, apostolul Petru a slujit bisericii din Ierusalim, slujind evreilor, mai târziu dă această lucrare lui Iacov fratele lui Isus, devenind apostol al neamurilor, slujind în Roma, apoi răstignit în Roma cu capul în jos. Istoria spune că când a început prigoana lui Nero, frații îl scot din Roma ca să îl ascundă, și atunci Petru are o vedenie, unde îl vede pe Isus, care îl întreabă pe Petru unde se duce, și după această viziune Petru se întoarce în Roma. În latină întrebarea unde te duci sună: Quo Vadis? b. Pavel de la convertire s-a considerat apostolul neamurilor, și a avut 4 călătorii misionare, și a fost decapitat în timpul domniei lui Nero, se crede la un an după Petru. c. Andrei este considerat misionarul din Grecia, Sciția minor și Dacia. El este considerat misionarul poporului român, unde a spus evanghelia în orașul Tomis(Constanța de azi). El în orașul Patras din Grecia vestește evanghelia și acolo se convertește soția guvernatorului, și guvernatorul mâniat îl răstignește pe cruce în formă de zece roman - X. d. Iacov fratele lui Isus, se consideră că a fost aruncat de pe streașana Templului, și că apoi a fost omorât cu pietre. e. Iacov fratele lui Ioan, este primul martir apostol, unde în F. A. se scrie că a fost decapitat de Irod. f. Toma zis Necredinciosul, sau Geamănul. Se consideră că Toma a mers în zona cea mai îndepărtată, în India de Nord, și istoria spune că doi fii a împăratului a devenit creștini, și astfel împăratul l-a omorât prin ridicare de suliță. g. Bartolomeu, se consideră că el a predicat evanghelia în Armenia de Sud și a fost omorât de împăratul armeniei. h. Matei, se spune despre el două istorii. Prima spune că el a mers în Etiopia, Africa și acolo a fost decapitat. Altă istorie spune că a fost scoasă pielea de pe el, cu un cuțit ascuțit, și la fiecare centimentru se întreba dacă se leapădă de Hristos. i. Filip, se consideră evanghelistul orașului Herapolis, și predică în Frigia, Turcia de azi. Tradiția spune că a fost răstignit asemănător lui Hristos. j. Iuda Tadeu, a plecat spre Babilon, predică evanghelia Perșilor, și tradiția spune că a fost omorât cu un baston în Persia. El a călătorit cu Simon Zelotul, ambii având aceeași soartă. k. Matia, care a fost ales în locul lui Iuda, și potrivit tradiției, el este omorât în Africa. l. Iuda Iscarioteanul, s-a spânzurat după ce a vândut pe Isus. m. Ioan, fiul lui Zebedei, a murit de bătrâneți, în anul 96 d. Hr. Unele istorii spun că romanii l-au aruncat într-un ceaun cu ulei care fierbea, și ei se uimeau că el nu a pățit nimic, și după asta l-au exilat pe insula Patmos. Tradiția spune că unii apostoli înainte de a fi decapitați, erau bătuți cu pietre. Pe lângă scrierile apostolice, avem și scrieri apocrifice. Apocrifele sunt cărțile care nu au intrat în canon, pentru că nu sunt cretitudi că apostolii au scris aceste cărți. Unele sunt bune, ziditoare, dar nu se știe autorul, dacă au fost apostolii, de-aceea nu intră în canon. Cărți care au intrat ca apocrife, care au fost scrise de creștini buni: 1. Didahia, sau învățătura celor 12 apostoli. - Se consideră că această carte a fost scrisă în imediata apropiere a apostolilor. Sau un apostol a dictat sau un ucenic al lor. Anul 60-80 d. Hr. În ea sunt explicate sarcinile din Noul Testament. Are 16 capitole și are 4 secțiuni. a. Analiza semnelor venirii lui Isus b. Botez, Cina Domnului și Postul c. Profeți și deosebirea profeților, disciplinarea profeților d. Viața de veghere, stăruință în umblare cu Hristos 2. Epistolele pseudobarnaba. – Mulți cred că ele sunt scrise de Barnaba, colegul de misiune al apostolului Pavel. El scrie pentru evrei, îi mustră pentru necredința lor, arată semnele din V. T. care arată despre Isus, după stil e asemănător cu epistola după Evrei. 3. Două epistole către Corinteni al lui Clement – Se presupune că Clement este pastorul din Roma, este ucenicul lui Pavel. În epistola către Filipeni apare numele lui Clement în salutări și se crede că el a moștenit conducerea bisericii după Petru și Pavel. Clement aude despre problemele din Corint, cearta dintre slujitori din diferite biserici, ia decizia să intervină și cheamă slujitorii la pace. Deci Clement are mai multe lucruri interesante în epistolele sale, dar o temă deosebită este ierarhia în biserică. El susține că în biserică episcopul e mai înalt și superior decât prezbiterii, iar apoi urmează diaconii. Astfel el insistă ca biserica să fie condusă de episcopi, mai apoi prezbiteri, și apoi diaconii. Ca și urmare, biserica decide să păstreze egalitatea și la scurt timp se ajunge la conflict între episcop, prezbiter și între Clement din Roma. 4. Policarp din Smirna – Este considerat ucenicul lui Ioan, probabil ultimii ani din viața lui Ioan, el era aproape de Ioan și mai târziu se crede că Ioan l-a ordinat păstor în biserica din Smirna, astfel acolo unde apare în Apocalipsa biserica din Smirna, Policarp era păstor. El a scris mai multe epistole către diferite biserici, cea mai cunoscută este epistola către Filipeni. Se cunoaște că la vârsta de 86 de ani, Policarp a fost arestat, gubernatorul orașului Smirna, văzându-l bătrân i-a propus să declare că Cezar este Domnul și să fie eliberat. Policarp îi răspunde: 86 de ani Domnul nu mi-a făcut nici un rău în viață, credeți că acum la această vârstă am să hulesc numele Domnului? El a fost omorât în Amfiteatru, dat la animale sălbatice. 5. Pastorul Hermes – Noi nu știm exact cine este acest Hermes, el se intitulează prezbiterul din Roma și unii presupun că este ucenic al lui Pavel și în Romani apare numele lui Hermes. Unii cred că este acest Hermes. El scrie o epistolă adresată bisericii din Roma, în care mustră biserica de mai multe păcate, imoralitate, și are 4 vedenii, în care biserica este în imaginea unei băbuțe bătrâne, și el vede toate neajunsurile bisericii. Aici putem vedea cu ce se confrunta biserica, într-un capitol el critică pe unii care aveau robi și roabe pentru relații intime. În SPQR nu era considerat curvie, dacă posesorul de robi avea relații intime cu robul/roaba. 6. Ignațiu – În biserică sau literatură mai e întâlnit Teoforos – Purtător de Numele Domnului. El este considerat ucenicul lui Ioan. A fost ordinat de Ioan în Antiohia. Se crede că Ignațiu l-a vizitat pe Ioan pe insula Patmos, și mai este numit Episcopul Iubirii. El are vreo 10 episcope scrise, în care mult scrie despre dragoste. Este arestat în anul 110, el cere să fie judecat în Roma, și știe că biserica din Roma aveau rude  la casa împăratului, și le spună să nu mijlocească pentru că este gata să moară pentru Domnul, spunând că mărtirii vor fi primi în Împărăția Cerurilor, și ei vor fi lângă tronul Domnului Isus. Această afirmația a stârnit mai târziu, printre creștinii, ca să moară ca martiri, și unii chiar căutau acest lucru. 7. Papias – Este considerat episcop din Frigia, și el scrie interpretările cuvintelor Domnului Isus. El scrie prin anii 110-115 și el explică creștinilor multe învățături scripturale. Este considerat un învățător puternic, ce explică în detaliu, el este primul care afirmă că Marcu a fost traducătorul lui Petru, și că evanghelia lui Marcu e cuvintele lui Petru, el spune că evanghelia lui Matei a fost scrisă în ebraică, și că Luca a colectat informații de la mulți creștini. Papias a avut un impact și o influență în biserică mare, fiind considerat un învățător puternic. 8. Diognet – Este considerat un păstor din biserică, un învățător puternic, care scrie o epistolă și încearcă să convingă pe o parte iudeii și pe alta grecii, despre divinitatea Domnului Isus. Este considerată prima lucrare apologetică creștină. Acolo el critică iudeii de necredință și pe ceilalți de idolatrie. Toate aceste scrieri și toți acești autori în secolul XVIII, prin anii 1740, au fost numiți părinții bisericii, iar Pierre Cotelier, îi numește părinții apostolici. Ei sunt ucenicii ucenicilor, ei activează după apostoli și transmit învățătura apostolilor generațiilor viitoare. În mod clasic se crede că ei cuprin perioada din anii 80 și până la anii 150. Aici avem câțiva oameni autori, așa cum este Clement, unii cred că prima epistolă a lui a fost scrisă în 89, avem pe Policarp, anii 90-110, Ignațiu – 90-110, Papius – 90-110, Hermes anii 110-120, și avem autori necunoscuți – Didahia, Apologia lui Diognet, Pseudo-Barnaba. Învățătura de bază a părinților, în majoritatea epistolelor, biserica e încurajată să se lupte cu păcatul, să nu se lase de Hristos, unitatea bisericii, mântuirea și izbăvirea de păcat doar în Hristos, venirea lui Hristos degrabă, prigoana, martiraj și perseverența în credință. Ei spuneau că moartea ca martir e privilegiu. Lecția 3: Prigoana în biserica creștină, de la Domnul Isus până la 313 Prigoana de pe timpul lui Nero – 66-68, și durează până 313. Cauzele prigoanei: 1. Politice – Când împărații trebuia să dea vina pe cineva, creștinii rămâneau cei vinovați. Nero i-a învinovățit de incendii, care îi invinuiau din cauze naturale, politice, religioase. 2. Socială – În biserică oamenii spuneau frate și soră, lucru ce era neacceptabil în societate, biserica ștergând diferența din Roma, templele idolatrii rămânând pustii, creștinii au grijă de săraci, văduve, orfani, lucru se dezechilibrează. 3. Economică – O dată cu dezvoltarea bisericii, biserica motiva ca oamenii să fie sinceri, corecți, lucrând sincer. Atunci în multe sfere au scăzut veniturile. 4. Religioasă – Religia creștină a devenit mai atractivă prin simplitate, învățătură, atunci creștinii au început să fie învinovățiți de neînchinare la idoli, nerespectarea sărbătorilor și lipsa stimei de oamenii din jur. Mersul prigoanei în biserică: 1. Prigoana din 66-68, pe timpul lui Nero 2. Prigoana pe timpul lui Dioclețian 3. Prigoana pe timpul lui Pliniu facem rost de 4. Prigoana din timpul lui Traian informație 5. Prigoana din timpul lui Marcu Aureliu 6. Prigoanele din timpul lui Deciu 7. Prigoanele până la Constantin cel Mare Prigoana din 250, începută de evrei și romani asupra creștinilor. Rezultatele prigoanei: 1. Creșterea bisericii 2. Creșterea doctrinală 3. Introducerea diferitor practici pentru a proteja biserica Problemele persecuției: 1. Omorârea liderilor 2. Lipsa de învățători 3. Erezii Persecutarea bisericii: 1. Prima prigoană asupra bisericii a venit din partea Iudeilor 2. Prima persecuție organizată din partea statului roman a venit pe timpul împăratului Nero (54-68). Se presupună că Nero a provocat un incendiu care a dus la distrugerea unei părți din Roma, și pentru a liniști poporul, Nero a acuzat creștinii și a început o companie de distrugere a creștinilor. Se pare, că persecuția a fost doar în Roma și împrejurimile ei. Pe vremea acestei prigoane a murit Pavel și Petru. 3. A doua persecuție organizată a fost în anul 95, pe timpul domniei împăratului tiran Domițian. Din motive religioase, evreii din Roma nu au dorit să plătească impozit pentru un templu lui Jupiter, și din motiv că evreii erau mult asociați cu creștinii, prigoana a început asupra lor. În timpul acestor persecuții, apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos. 4. O altă persecuție organizată a fost în jurul anului 112, când Traian era impărat al Romei și Pliniu cel Tânăr era guvernator în Bitinia. Prigoana a început atunci când Pliniu scrie o scrisoare lui Traian, spunând de consecințele negative asupra societății din partea creștinilor, cum ar fi templele au rămas goale și vânzătorii de animale pentru jerfe au rămas fără clienți. Traian îi spune lui Plinius să nu caute pe creștini, dar dacă cineva raporta de un creștin, creștinul era întrebat de 3 ori dacă își schimbă credința, și dacă răspundea cu nu, creștinul era condamnat la moarte. În această prigoană a murit Ignațiu. 5. O altă persecuție a fost pe la mijlocul secolului al II-lea, anii 150, la Smirna. În timpul acestei prigoane, a fost omorât Policarp. 6. O altă persecuție a fost pe timpul domniei lui Marc Aureliu în Roma. Prigoana a început datorită faptului că Marc Aureliu influențat de profesorul său stoic Fronto, a atribuit calamitățile naturale, cum ar fi incendierea Romei, creștinilor și a poruncit  persecutarea creștinilor. În această persecuție a suferit Iustin Martirul, un mare scriitor apologet. 7. În anul 250 a fost inițiată o persecuție de împăratul Decius, din cauza că pe timpul domniei sale imperiul se clătina din cauza calamităților naturale și a atacurilor interne și externe, și astfel el a decis că creștinii care creșteau numeric erau problema acestor lucruri. El a emis un edic conform căruia trebuiau aduse măcar odată pe an jertfă pe altarul Romei zeilor, și cine îndeplinea acest lucru îi era emis un certificat numit liibellus. Erau și unii creștini care aduceau această jertfă, însă acei care nu îndeplineau acest edic erau persecutați și omorâți. Persecuția a durat un an, până la moartea lui Decius, însă în această persecuție a suferit mult Origen. 8. O altă persecuție a fost pe timpul conducerii lui Valerian, în care a decedat Ciprian. 9. Pe timpul împăratului Dioclețian (245-313) a avut o loc cea mai aprigă prigoană pe care au suferit-o creștinii până atunci. Motivul prigoanei a fost instaurarea unei politici care nu tolerează credințe ostile religiei statului. Primele edicte privind persecutarea creștinilor au fost în anul 303, prin care Dioclețian a poruncit sistarea întâlnirilor creștine, distrugerea bisericilor, destituirea slujitorilor bisericii, întemnițarea creștinilor și distrugerea Scripturilor în foc. Un edict eliberat mai târziu obliga pe toți creștini să aducă jertfe zeilor, și dacă refuzau erau omorâți. Creștini de-asemenea erau pedepsiți prin pierderea proprietăților, exil, întemnițare, execuție cu sabia, sau prin aruncarea la fiare sălbatice. Cea mai ușoară pedeapsă era trimiterea într-un lagăr de muncă, unde creștinul lucra în mine până la moarte. Ritmul persecuțiilor a slăbit în 305 când Dioclețian a abdicat și s-a retras. 10. Pe timpul lui Gaius au fost alte perioade de persecuții, însă acesta când era pe patul de moarte în 311 a emis un edict prin care creștinii erau tolerați cu condiția că nu violează pacea imperiului. 11. Persecuția a încetat în 313 când Constantin și Licinius au dat Edictul de la Milano, prin care aducea libertatea de închinare tuturor religiilor din imperiu. Primele valuri de prigoane au fost mixte, sunt valuri din cauza evreilor, în care au fost prigoniți și creștini. Prin anii 64-96 d.Hr. Al doilea val sunt prigoane inițiate deja împotriva creștinilor. De data aceasta motivul principal sunt templele păgâne și lucrătorii de acolo. Aceste prigoane au fost prin anii 105-200 d.Hr. Al treilea val de prigoane deja sunt inițiate de împărați, prigoane politice, pentru că ei credeau că creștinii dezbină societatea, merg împotriva valorilor romane. Anii 200-313 d.Hr. Lecția 4: Viața bisericii în primii 300 de ani. Închinarea. Slujitori și ordinare. Sunt câteva documente din care restabilim viața bisericii. Primul este Faptele Apostolilor, al doilea – Didahia, al treilea – Papia, și al patrulea este Pastorul Hermes. Foarte rapid biserica trece prin anumite transformări. Biserica era considerată adunare din diferite case unde se adunau case, și o adunare trebuia condusă de un păstor, prezbiter sau episcop. Între aceste poziții nu se făcea diferență, astfel în primii 100 de ani, acest termen era utilizat ca și sinonim. Păstor, prezbiter sau episcop făcea referință la conducător. După 140 se face diferență, astfel că episcopul e privit un conducător mai mare peste un oraș sau regiune și în acest oraș intrau mai mulți prezbiteri, ca în timp de următorii 50 de ani, prezbiteri erau conducători din adunare mică, păstorul conduce mai mulți prezbiteri de la mai multe adunări, iar episcopul este deasupra tuturor. Astfel avem o ierarhie. Cei mai de jos sunt diaconii, după care prezbiteri, păstorii și în fruntea regiunii era episcopul. De-asemenea legat de alegeri, ordinare apare ideea între anii 150-200 că în biserică există o continuitate de învățătură și această continuitate se transmite prin ordinare (hirotonisire). La scurt timp, textul din Matei 16:18, unde Domnul Isus discută cu Petru, și îi zice că el este Petru și pe această piatră v-a zidi biserica și lui i se dă cheia Împărăției Cerurilor, ca orice legat pe pământ să poată fi legat și în ceruri, și astfel această autoritate este transmisă prin ordinare. Păstorii, episcopii prin ordinare primesc anumite încredințări și responsabilități, de a predica Evanghelia, de a da învățătură corectă, de a se lupta cu ereziile, și de a oficializa anumite sărbători în biserică, cina Domnului, botezuri, cununii, iertare de păcate, ș.a. Acest privilegiu se transmite de la Domnul Isus la Petru, și de la Petru la celalți ordinați. Inițial biserica este o organizație și asociație a credincioșilor, cei credincioși se adună în Numele Domnului Isus, și important e să fie doi sau trei adunați la un loc, ca mai apoi biserica să treacă la anumite structuri mai complexe. Prima biserică din Ierusalim avea toate lucrurile în comun, vindeau toate bunurile și trăiau în comun. Mai târziu bisericile s-au lăsat de această practică, și bisericile din afara Ierusalimului, erau adunări pe la case. Mai târziu când adunările de la case au început să crească, biserica a început să practice adunări în diferite locuri ascunse. Acestea puteau fi peșteri, catacombe, păduri. Într-un oraș putea să existe mai multe grupuri, să fie separate, creștini să nu știe unul de altul din cauza prigoanei. După anul 120 biserica se reorganizează, se împart în două. Primul este grupul apropiaților, unde frecventau și se adunau presoanele ce l-au acceptat pe Domnul, dar care nu au devenit membrii. De-obicei întâlnirile erau lecții, discuții și timpul lor se numea catihezis. Numai după botez, cei de la primul nivel puteau să înceapă a frecventa membrii, cina Domnului, masa Agape. Cu cât prigoana era mai aprigă, cu atât mai greu era să pătrundă în biserică și mulți erau arestați din grupul de catiheză. Adunarea avea loc în prima zi a săptămânii, Duminică, de-obicei era zi lucrătoare, creștinii se adunau aproximativ la ora 03:00, ca la ora 04:30 – 05:00, închinarea să finalizeze. Ea finaliza cu cina Domnului și cu o masă de dragoste. Serviciul era împărțit în trei părți, în care prima era partea de cântări, timp în care se adunau, după cântări era partea mărturiilor, în care creștinii mărturiseau anumite bătălii, victorii, înfrângeri spirituale, și ultima parte era citirea din Evanghelii și povestirea. În primii 100 de ani, de obicei erau marturi oculari ce povesteau din ceea ce văzuseră, mai târziu erau părinții apostolici, povesteau din ceea ce auzeau. Serviciul se încheia cu posibilitatea de pocăință și cina Domnului. Slujirile principale: Pentru că majoritatea femeilor nu aveau lucru și nu era primit să lucreze, femeiele se adunau la un loc și coseau haine, o parte le vindeau, o altă parte le împărțeau, și astfel biserica era implicată în repartizarea de ajutoare. Femeiele de obicei se rugau la un loc, posteau, evanghelizau alte femei. Alt domeniu în care se implicau erau văduvile și orfanii, în care biserica adăposteau văduvile și orfanii. Un alt domeniu era studiile biblice, unde biserica se aduna odată pe săptămână pentru studierea Cuvântului, de-obicei ziua studiului era zi de post. În altă zi se adunau pentru rugăciune, unde oamenii veneau cu nevoi, motive pentru rugăciune. Posteau de două ori pe săptămână, și la cina Domnului. Inițial biserica era compusă din evrei, apoi evrei din diasporă iar mai târziu au fost acceptați și oameni din afara componenței evreilor, dintre păgâni. Foarte rapid în biserică se întâlneau bogați și săraci, sclavi și proprietari de sclavi, și multe alte catogorii de oameni, și în adunare se spuneau frate și soră. Biserica depune efort să izoleze de practicile păgâne și să învețe biserica să practice lucruri noi, după evanghelie. De-asemenea, biserica pentru anumite hotărâri, lua decizi la nivel de adunare locală, sau regiune încep să practice adunări de membri pentru a se consulta și a lua decizii. În Fapte 15, avem primul exemplu a unei adunări de consultare în care oamenii s-au consultat pe subiectul Legea veche și tăierea împrejur. După anii 300 Biserica primește recunoaștere în 313, ea devine în drept ca și celalte religii, primește același drepturi. În 380, biserica este recunoscută singura religie și toate celalte păgâne sunt interzise. În 313 Costantin cel Mare și Edictul de la Milano, iar 380 împăratul Teodosie. Biserica elaborează canonul. După anii 300 biserica înțelege că are nevoie de o listă a cărților sfinte pe care biserica să le citească și să zidească creștinii din interior. Au existat un proces de lungă durată – 150 de ani, în care biserica a declarat care cărți sunt canonice și care sunt apocrife. În acest fel sunt încercări pe timpul lui Origen, Atanasiu – care scrie în 367 scrisori de încurajare și acolo apare lista cărților sfinte care transmit Cuvântul lui Dumnezeu. Mai apoi este consiliul din Cartagina și acolo biserica prin vot decide formarea Noului Testament și se decide că în el vor intra 27 de cărți sfinte ce reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Celelalte cărți sunt bune de citit dar nu reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Apare noțiunea de Scriptură formată din V. T. – 39 cărți și N. T. – 27 cărți. Biserica declară că fiecare cuvânt din Scriptură e insuflat de Dumnezeu și ne e oferit pentru a descoperi voia lui Dumnezeu. Următoarea schimbare e crezul și regula credinței. Până în anii 300, biserica nu avea un instrument prin care să se poată expima. Cum ne dăm seama că ne vizitează eretici și cum ne dăm seama că unii învățători predică erezie. Biserica nu putea pune la încercare pe vizitatori. Atunci apare ideea de crez, ca și luptă împotriva ereticilor și atunci biserica hotărăște ca fiecare înainte să înceapă adunare să cheme biserica la declararea crezului, și fiecare să declare crezul și fiecare învățător, predicator înainte de a ieși la predică va declara crezul din memorie. Avem crezul din Matei 16:16, Romani 10:9,10, 1 Cor. 15:4, 1 Timotei 3:16,17. Fiecare crez era formulat pe aceste versete. Din 350 rostirea crezului devine obligatorie. Episcopul devine persoana cheie în viața bisericii, el este ridicat deasupra tuturor slujitorilor, episcolul ia decizii unilaterale și hotărăște mersul de mai departe al bisericii. La scurt timp biserica ia decizia că episcopul din Roma este cel mai important pentru că Petru și Pavel mor la Roma și el lasă episcopului din Roma această responsabilitate, astfel episcopul din Roma conduce cu toate celalte biserici, cu ceilalți episcopi și cu ceilalți prezbiteri, astfel el este numit Papa de la Roma, și lui i se acordă puteri, drepturi, autorități nemărginite. Tot ce spune papa e sfânt, pentru că el devine infaimibil, fără de greșeli. Biserica încă timpuriu a început să practice botezul copiilor mici, se crede că undeva prin anii 100-110, în biserică a fost introdusă practica botezului copiilor mici, spre iertarea păcatelor. Motivul acestei decizii este moartea pruncilor și stresul părinților asupra copiilor morți care nu au reușit să audă evanghelia și să îl accepte pe Hristos. Astfel biserica spune că botezul e pentru iertare, iar responsabil de învățătura creștină este martorii la botez, care trebuia să transmită învățătura copiilor botezați. Mai apoi se ia decizia că cina Domnului e spre iertarea păcatelor, și foarte timpuriu biserica oferea cina pentru curățarea interioară de păcat. Mai târziu biserica introduce și spovedania obligatorie ca iertarea de păcat, astfel credința e bună necesară, dar creștinii mai au parte de lucruri adăugătoare pentru ajutorare de mântuire. Elaborarea canonului Canonul a fost încheiat pe o perioadă de peste 200 de ani, a fost un proces lent, inițial biserica acceptă canonul V. T. întărit de evrei la Geamnia, în care evreii au întărit 39 de cărți sfinte. Mai apoi biserica discută despre necesitatea filtrării și introducerea unui canon Nou Testamental, și astfel avem câteva liste în care s-a încercat formarea canonului. Prima listă aparține unui eretic Marcion. Acesta în 140 scrie o scrisoare în care susține că nu toate epistole și evangheliile sunt bune, sunt unele literaturi false sau neziditoare. Atunci el propune să fie 3 evanghelii, Marcu, Luca și Ioan, el introduce Faptele Apostolilor, o parte din epistolele lui Pavel, nu introduce Filimon și Evrei, și nu este de-acord cu 2 Petru, Iacov, Iuda, 2, 3 Ioan. Următoarea listă apare la Origen, care consideră că este necesar să avem lista cărților scrisă de apostoli. El susține că sunt unele cărți scrise de falși apostoli, și propune o listă de 22 de cărți, fără Iuda, 2 Petru, 2-3 Ioan și fără Iacov. În momentul în care biserica devine parte a statului, episcopul Atanasie din Alexandria susține că este necesar să avem o listă de cărți sfinte recunoscute în toate bisericile și atunci el introduce un criteriu – o carte inspirată de Dumnezeu în care se conține Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă următoarele cerințe: 1. Să fie scrisă de apostol sau sub dictarea apostolului (Astfel s-a susținut că Marcu a scris evanghelia sub dictarea lui Petru iar Luca sub al lui Pavel și Petru. Aici apare întrebarea lui Iacov și Iuda, și biserica spune că ei nu au fost apostoli, dar ei vin din familia biologică a Domnului Isus și e bine ca acestă cărți să fie în canon);  2. Să fie în acord cu învățătura și credeul bisericii (În cărțile inspirate nu trebuie să existe învățături false, practici false și lucruri care să nu coincidă cu restul epistolelor, învățătura trebuie să fie în armonie cu restul cărților Biblice. Aici a apărut o problemă cu cartea Iacov, dar biserica zice ca ea să fie acceptată); 3. Biserica să le considere inspirate de Duhul Sfânt (Scrise sub inspirația Duhului Sfânt și acceptate de toate bisericile); Atanasie în 367 propune 27 de cărți care se incadrează în aceste criterii. Iar în 397 în Cartagina, Africa de Nord, are loc conciliul bisericii și această listă de 27 de cărți a fost întărită. Nu au existat dezacord în biserică, chiar dacă mai târziu unele epistole erau sceptice de a fi citite și se propuneau altele în loc. Cel mai des propunea cartea Didahia să fie în canon, iar cea mai criticată a fost cartea Iacov. Martin Luther nu înțelegea de ce Iacov a intrat în canon și o numea epistola de paie. Lupta bisericii cu erezia Ereziile din primele 3 secole au avut consecințe destul de grele, aceste erezii au afectat unitatea bisericii, au produs dezbinări, schizme, și atunci biserica s-a luptat pentru curăția învățăturii prin două mișcării: 1. Polemiștii – aceștia apărau biserica de ereziile din interior și formulau o învățătură clară cu doctrine adevărate. 2. Apologeții – aceștia apărau biserica de erezii și atacuri venite din afară (filozofi, învățători). În secolul II-III, avem 3 polemiști de bază: a) Clement din Alexandria – este unul din cei mai vestiți învățători ai bisericii, trăiește în jurul anilor 160-190, se luptă cu diferite erezii, în special se luptă cu evreii eretici, eretici din greci care erau învățători în biserică și își exercitau influența în diferite bisericii. Clement are o carte numită Cuvânt către Greci, în care demonstrează că grecii cu filozofia lor au multe falsuri și de-aceea învățătura adevărată este în biserică și arată superioritatea învățăturilor lui Hristos asupra filozofiei. El scrie două cărți în care explică Biblia și în special face comentarii pe învățătura Noului Testament. Clement este atent cu învățătura sănătoasă și scrie cartea numită Pedagogia, în care explică atitudinea pentru Cina Domnului, pregătirea pentru botez, importanța postului și cum creștinul ar fi bine să postească. El susține că dacă un învățător vine în biserică și cere bani pentru învățătura sa, este un învățător fals. b) Origen – se naște într-o familie de creștini, la vârsta de 14 ani tatăl său a fost arestat pentru a fi ars pe rug pentru credință. Și atunci el decide să se ducă să moară cu tata dar mama îi ascunde hainele și el nu se mai duce. La 17-18 ani devine un învățător bun și se presupune că a scris peste 800 de cărții, astăzi s-au păstrat în jur de 200. Cele mai cunoscute sunt Hexapala și Deprincipis. Origen în Hexapala face primul comentariu Biblic, este considerată cea mai puternică lucrare în primele 400 de ani, iar în Deprincipis vorbește despre învățătura creștină și despre cum să te lupți cu ereticii. c) Irineu din Lyon – are o lucrare păstrată în întregime numită Împotriva ereziilor, și aici el critică diferiți învățători și diferite erezii, astfel în cartea sa aflăm anumite nume, mișcări pe care Irineu le consideră nesănătoase, periculoase și nepotrivite pentru creștin. De-asemenea are a doua lucrare despre învățătura adevărată și aici învață cum trebuie să arate un păstor adevărat, un predicator, ce caracter trebuie să aibă, despre importanța postului și cheamă la un post de 2 ori pe săptămână, despre Cine Domnului, pregătire, masa Agape și prezintă luptele pe care le are un creștin. Datorită polemiștilor în biserică apar 2 școli de studiu și interpretare a Scripturii. Prima școală este Școala din Alexandria, care au pus accent pe interpretarea alegorică a Scripturii, o metodă ce a fost dezvoltată de Clement și Origen, care spuneau că în orice text, verset există sensul literar și cel spiritual, profund numit alegoric. A doua școală este Școala din Antiohia, unde fondatorul este considerat evanghelistul Marcu, care a inițiat un studiu al Scripturii în Antiohia, dar care a fost popularizat Irineu. Această școală spunea că pentru interpretarea Scripturii avem nevoie de interpretarea istorico-literară, când textul trebuie să ne vorbească și nu cel care interpretează textul. Apologeții – din greacă apologio înseamnă „apărarea credinței”. Apologeții au zis că unele erezii periculoase vin din afară și atacuri asupra bisericii vin de afară. Biserica era învinovățită de diferite lucruri, în special morale și atunci apologeții doreau să arate că acestea sunt falsuri. De-asemenea ei doreau să convingă conducătorii, împărații statului că creștinii sunt oameni buni iar acuzațiile sunt false și dacă conducătorii ar asculta creștinii ar vedea multe lucruri bune, ei au scris scrisori în care au dezbătut filozofii lumești, demostrând că credința creștină e superioară oricărei filozofii. Avem apologeții de răsărit, care au fost în Asia, Africa, Turcia actuală și ei sunt: Iustin Martirul, Tațian, Aristid, Tertulian, ș. a. 1) Aristid – un filozof din Atena, care călătorește în Asia, Africa unde face cunoștină cu creștinii și se convertește la creștinism. Este uimit de frumusețea creștinismului, de învățătura creștină și nu poate înțelege de ce atâtea mituri circulă în lume despre creștini. El scrie o lucrare adresată împăratului Antoniu Pius în care vorbește despre falsurile pe care el le credea în trecut, lucrurile neadevărate care se vorbesc despre creștini și frumusețea creștinismului. El spune împăratului „dacă toată lumea ar fi creștină, pe pământ nu ar fi răutate, război, lacrimi”. În a doua parte a lucrări vorbește despre închinarea creștină, în contrast cu religia greacă, egipteană, romană arătând că toate celalte sunt false neavând o idee corectă. A fost arestat în anii 140 și omorât. 2) Iustin Martirul – este un filozof grec, care în tinerețe devine un filozof activ dar se dezamăgește și atunci unii prieteni au zis să se ducă în Asia, Africa, Siria ca să găsească o idee adevărată. El ajunge în Siria și acolo în căutare de înțelepciune se întâlnește cu un bătrân care vorbea lucruri înțelepte. Iustin îl întreabă ce filozofie vorbește, la care bătrânul răspunde că este creștin și îl predică pe Hristos. Un timp Iustin comunică cu acest bătrân diferite teme și ajunge la concluzia că toată filozofia și religia lui sunt nimic în raport cu creștinismul. Iustin îl acceptă pe Hristos, călătorește prin bisericile din Asia și foarte rapid devine apărătorul creștinismului. El scrie filozofilor greci în care le arată că toată filozofia lor este apă, în contrast cu mâncarea sănătoasă oferită de Hristos. El critică închinarea la idoli, apoi scrie împăratului Antoniu Pinius, în care susține că miturile despre creștini sunt false și creștini sunt cei mai buni oameni, și dacă Antoniu ar accepta, el i-ar vesti Evanghelia și i-ar arăta frumusețea creștinismului. Iustin face comparație dintre Hristos și liderii filozoficii, unde arată că ultimii au trăit nu cum au învățat, pe când Hristos a trăit mai mult cum a învățat. Iustin moarte 140-160.  3) Tațian – este din filozofii greci și cunoaște foarte bine viața filozofilor, știe literatură greacă și în apologia sa Cuvânt către Greci, el critică desfrâul, mizerica grecilor și arată frumuseștea creștinismului. El scrie și moare prin anii 120. 4) Tertulian – cel mai de seamă, născut în Africa, anii de activitate 180-220, studiază la Roma de jurist, în timpul studiilor face cunoștință cu creștinii, devine creștin și este uimit că unele din învinovățirile aduse creștinilor sunt false, neîntemeiate și apoi este uimit că parte din creștini nu își apără drepturile, cetățenia, și el ia decizia să apere creștinii chiar dacă inițial nu era creștin. Între timp se convertește, este învinovățit că în apărarea bisericii a devenit ca ei și un timp este nevoit să se ascundă în munții din jurul Romei. Atunci scrie două apologii, prima este aplogogia trimisă conducătorului orașului Roma, în care arată multe lucruri frumoase pe care creștini le aduc orașului, că sunt cetățeni fideli, conștiincioși. A doua lucrare e cuvânt către împărat și aici scrie despre creștinism ca despre o mișcare ce sa răspândit, arată teritoriile creștine și spune că împăratul nu se mai poate opune răspândirii credinței. Aici vorbește mai multe lucururi despre doctrină și învățătură și e o lucrare foarte argumentată. Scrie de-asemenea și împotriva ereziilor, are o lucrare Adversus marcione, împotriva lui Marcion, ce era un eretic. Aici întră în polemică, criticând pe Marcion, și are o abordare legată cu Scriptura, spunând că toată Scriptura trebuie studiată că ea este inspirată de același Dumnezeu. El introduce termenul de Trinitate și este autorul unei învățături în care Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt una sunt. Are două expresii celebre: „Sângele martirilor este sămânța evangheliei” și în discuție cu împăratul spune „Cu câți mai mult creștini vor muri, cu atât biserica se va răspândi mai rapid și numărul creștinilor va crește, și de fapt, tu ajuți ca biserica să crească, deci, ești un misionar.” Și a doua expresie este „Credo via absurdo”, unde spune că nu se rușinează de Fiul lui Dumnezeu cel răstingnit, chiar dacă e de necrezut, acest lucru este adevărat. Și acest lucru este cert. Și ce e absurd pentru unii și imposibil pentru alții, este adevărat. Tertulian spune ca să crezi din toată inima în Hristos, trebuie să treci de absurditate, să confrunți imposibilul și să accepți prin credință pe Hristos cel înviat. Înspre sfârșit vieții, Tertulian intră în secta lui Montanus și devine un adept al acestei secte. El acceptă că Duhul Sfânt e dat doar prin Montanus. El a aceptat să fie parte din această erezie din cauza disciplinii. Spre bătrânețe, Tertulian devine un om strict, și critică biserică că prea multe lucruri lumești au pătruns în ea, și în loc să pună păstorii la disciplină și să ia măsuri cu cei ce nu ascultă, biserica le oferă posibilități, șanse, repocăințe. La Montanus era o disciplină dură, și lui Tertulian i-au plăcut aceste măsuri de disciplinare. Când Montanus e învinovățit de erezie, și alungat din biserică, Tertulian îl urmează, și pleacă din Roma și până la moarte e parte din această mișcare. 5) Minucius Feli – Este un apologet din Roma, nu se cunosc multe detalii despre el, se crede că era un filozof din orașul Roma, un adept al stoicismului, activează în anii 180-220. După manera de a scrie se vede pregătire filozofică, scrie Cuvânt către Octavian și în acest cuvânt se adresează la trei oameni. Primul e Caecilus, acesta este un păgân ce se închina la idoli, și aici Minucius îl contrazice arătât că credința păgână e inferioară și nu poate să ofere mântuire omului și garanția mântuirii. Al doilea este Octavius, un prieten al lui Minucius care e un tânăr creștin și aici e întărit în învățătură, și al treilea este Minucius, însuși autorul. El arată că mulți oameni atacă creștinismul, aduc învinovățiri false și arată superioritatea creștinismului față de filozofie și față de alte credințe. Trei teme în discuție: Inferioritatea păgânismului și a filozofilor, Problema răului și a suferinței, Superioritatea credinței și a creștinismului. Acest Minucius are un rol important în biserică pentru că era un aristocrat învățat și cunoscut, vorbește într-un limbaj foarte filozofic, aici se văd idei platonice, stoice, și putem observa că în biserică erau oameni care reprezentau elita societății. Biserica și evanghelizarea 325 După 313, când Constantin acceptă biserica în interiorul statului, această acceptare are și un element politic, pentru că deja biserica se răspândea activ, era o forță și Constantin o acceptă având un interes pentru oameni recunoscători și supuși. După 313, biserica se concentrează pe evanghelizare, nefiind în prigoană, și având o liniște relativă în țară. Biserica începe să evanghelizeze lumea barbară, astfel primii misionari sunt trimiși la periferia Imperiului la nord, unde Romani se confruntau cu goții, vizigoții, ostrogoții, vandalii, lombarzii, burgunzii. Iar mai târziu încep să apară ca pericol triburile de origine turco-mongolă, astfel bisericile văzând pericol pe de o parte, au început să evanghelizeze aceste triburi pentru a răspândi credința. Primele misiuni au fost îndreptate între Caucaz, Armenia, Georgia, mai apoi Etiopia, Britania, Goți și alte triburi. În Armenia, Grigorie numit Luminătorul a mers prin anii 250-260, unde a vestit evanghelia, o parte din popor au început să se pocăiască, și la un moment dat are o loc o trezire spirituală, și chiar regele Mihail se convertește la creștinism. Prima țară care a devenit creștină este considerată Armenia. Prin 280, Armenia a acceptat 100% creștinismul. În Etiopia, aici în Africa de Nord au mers de multe ori misionari, dar mare explozie evanghelistică nu a avut loc, pentru că ei erau urâți. Frumentius și Aedesius, doi frați au mers în Etiopia pentru a evangheliza. În călătorie sunt atacați, mor câțiva oameni din călătoria lor, însă partea frumoasă că își păstrează credința și predică evanghelia, mai întâi regelui Arcsum, și mai apoi Ezana. Prin comportamentul lui Frumentius, regele îi eliberează, se ia decizia ca ei să fie sfetnici ai regelui, și ei prin traiul lor vestesc evanghelia. Mulți s-au convertit, inclusiv și casa regală. În 316, Etipoia devine o țară creștină, unde 100% funcționau legile creștine. Acești doi frați s-au comportat ca Iosif, când a fost dus în robie, și au avut o istorie similară. Ulfilas este din tribul goților, unul din cele mai aprige triburi, este educat în Roma și în Balcani, care erau sub goți, se convertește la creștinism, și ia decizia să se ducă la poporul său. Chiar dacă mulți l-au rugat să nu se ducă pentru că e periculos, el intră în Gotia, și începe a vestia evanghelia goților. Pe parcursul a câțiva ani, are loc o trezire spirituală, astfel goții din popor crud, viclean și războinic, trec prin transformări interne, Ulfilas e recunoscut păstorul goților, și aici se întâmplă un lucru important, Ulfilas ia decizia să formeze alfabetul Goților, pentru a putea traduce N. T., astfel vorbim de primul alfabet proto-german. După 340-350, Ulfilas se mută în Tomis, și aici transformă gotia în centrul creștinismului. Goții nu mai mergeau la războaie, ci merg la evanghelizări. Într-un timp i-au recomantat lui Ulfilas, că prea mult timp petrece cu barbarii, ci el spunea că nu trebuie să fie în biserică elită și dezbinări. El botează regele și este numit episcopul goților. El traduce N. T., și copia este păstrată până acum, germanii tot spun că aceste este unul dintre primele traduceri și sunt încântați de această traducere. Martin de Turs (din Tura) – acesta a mers să evanghelizeze burgunzii (triburi germane). Pe la anii 350-360, el se face cunoscut printre lumea creștină, s-a pocăit în Ungaria de azi, istoria spune că la 15 ani a fost dat în armată și la 16 ani începe să aibă frământări personale. Are câteva experiențe cu mormântul, friguri, se roagă și are vedeni în care un om dezbrăcat îi zice să facă mai întâi catiheza și mai apoi să caute haine. Această vedenii a apărut de multe ori. În zona muntoasă ca război, a văzut că oamenii mor de frig, și atunci a văzut acest bărbat, care a spus să meargă să se pocăiască. Martin pe baza acestor experiențe decide să meargă într-o mănăstire mică, unde se convertește, și ia decizia să devină misionar printre cei mai răi oameni din Europa. Datorită implicațiilor, o mare parte din burgunzi s-a pocăit, este numit Episcopul burgunzilor, și în timpul vieții era numit Sfântul Martin, pentru lucrurile bune pe care l-a făcut. Patric – este considerat apărătorul Irlandezilor. Este un misionar care a slujit în Nordul Irlandei, și ia decizia câți mai mulți oameni să îi evanghelizeze. Îi reușește mult petrecând zile și săptămâni cu oamenii, de origine e englez, dar la 10-11 ani este dat la școală unde devine creștin, și în unele din invaziile este luat în robie și e dus ca rob în irlanda. Acolo timp de 6-7 ani e supărat pe Dumnezeu și dorea să evadeze, dar mai târziu, se pocăiește din nou și decide să se întoarcă în lucrarea de misiune. Începe să vestească evanghelia celor ce l-au ținut rob, și o face cu pasiune și dedicare, fapt ce a mișcat irladenzii. Era supărat pe statutul său, dar prin Hristos acceptă gândul. Apoi a fost numit Sfântul Patrick. Biserica după 313, continuă să se implice după modelul apostolic, după care îi trimitea misionari și ea focusa teritoriul de misiune. Dupa anii 400, misiunea trece sub egida călugărilor, astfel mănăstirile se transformă în centru misionare și călugării merg în diverse zone pentru a vesti cuvântul. Barbarii atacă Europa cu sabia, iar creștinii evanghelizau barbarii cu cuvântul. După anii 500, deja biserica trece prin anumite schimbări, astfel misiunea devine un bussines, călugării convingeau împărații, șefi de trib, că este mai bine și mai adevărat să fii creștin decât păgân și propunea diverse forme, politice, banii, care regii să devină creștini. Până în anul 830- 840, biserica vedea că trebuie de mers în zone cât mai îndepărtate, dar în timp, apar dileme, discripanți, cine merge la tătari, la alte triburi din Asia, și cine merge în triburile din Apus. Deja se răspândește nu învățătura lui Hristos, ci a bisericii și mai târziu se ajunge la Marea Schismă. Ortodoxia – credința dreaptă, și catoleo – universală. Bisericile s-au divizat pe sfere de influență. O parte au dus învățătura bisericii din Apus, iar o parte din Răsărit. Conciliile Ecumenice și Dezvoltarea Teologică După anul 313, biserica devine parte din imperiu, iar dezvoltarea ei are loc prin dezbateri și confruntări cu erezii. Pe parcursul a aproximativ 400 de ani, liderii bisericii s-au adunat în diferite orașe pentru a discuta învățătura corectă și a dezbate ereziile care amenințau biserica. Un conciliu reprezintă o adunare a liderilor bisericii, iar termenul „ecumenic” provine din ideea bisericii unite. Cu alte cuvinte, acestea erau adunări creștine din întreaga lume pentru a dezbate și decide asupra chestiunilor de învățătură, doctrină și organizare. Aceste concilii au jucat un rol crucial în formarea și interpretarea dogmelor creștine. Unele crezuri au fost formulate la aceste concilii, permițând astfel bisericii să facă față ereziilor și atacurilor externe. În total, au existat șapte concilii ecumenice în istoria bisericii, la care au participat reprezentanți din est și vest. Pe lângă acestea, au existat și concilii regionale, unde episcopii dintr-o anumită zonă se adunau pentru a dezbate chestiuni specifice, precum învățătura sau disciplina. De asemenea, au avut loc concilii locale, unde anumiți lideri erau dezbătuți și, uneori, condamnați sau excomunicați. După Marea Schismă din 1054, au existat alte concilii, dar acestea au fost confesionale, nu ecumenice, și nu au fost recunoscute reciproc de către toate ramurile creștinismului. Ideea conciliilor este una bună și biblică, având rădăcini în Fapte 15. Acolo, când biserica era atacată de învățători iudaici care insistau asupra tăierii împrejur și respectării Legii, apostolii s-au adunat și au luat prima hotărâre pentru întreaga biserică. Folosind acest exemplu, biserica a considerat că este benefic să se adune și să "cristalizeze" învățătura. Primul Conciliu de la Niceea, în 325, a abordat o problemă fundamentală: este sau nu Hristos Dumnezeu? În 318, Alexandru, episcopul Alexandriei, a declarat într-o predică de Paște că Tatăl și Fiul sunt una, fără diferență în esență și substanță (homoousia). Arie, un lider al bisericii, a contestat această afirmație, susținând că Hristos nu este veșnic și nu are aceeași substanță cu Tatăl, fiind creat și, prin urmare, inferior Tatălui. Arie Îl considera pe Hristos divin, dar nu egal cu Tatăl în esență și eternitate. După moartea lui Alexandru, Arie a câștigat mai multă influență în biserică, mulți lideri trecând de partea sa și susținând că doar Tatăl este Dumnezeu Veșnic, iar Hristos și Duhul Sfânt sunt creați, deosebiți de oameni, dar inferiori Tatălui. Atanasie, un alt episcop din Alexandria, s-a ridicat împotriva lui Arie. Dezbaterile au împărțit biserica în două facțiuni, cu o majoritate de partea lui Arie. Constantin cel Mare, temându-se de o sciziune în biserică, l-a rugat pe Eusebiu, episcopul Cezareei, să medieze între părți și să organizeze un conciliu cu episcopi din toată lumea creștină pentru a ajunge la un consens. Conciliul a avut loc la Niceea, cu peste 300 de episcopi invitați. Dezbaterile s-au concentrat pe două întrebări cruciale: Este Hristos de aceeași esență cu Tatăl sau doar de o esență asemănătoare? Este Hristos din veșnicie în veșnicie sau a fost creat de Tatăl? Timp de doi ani, din 325 până în 327, s-au dezbătut aceste învățături. Rezultatul a fost Crezul de la Niceea, care afirmă că Hristos este de o ființă cu Tatăl, născut, nu făcut, și a existat din veșnicie în veșnicie. Atanasie a câștigat, insistând asupra ideii Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu — un singur Dumnezeu, de aceeași esență, dar în trei persoane distincte. De asemenea, Atanasie a abordat chestiunea datei Paștelui. Până atunci, creștinii sărbătoreau Paștele în moduri diferite: unii urmau calendarul ebraic, alții sărbătoreau în prima duminică după Paștele evreiesc. Atanasie a propus o dată independentă: prima duminică după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Crezul l-a declarat pe Arie eretic, dar susținătorii săi nu au acceptat această decizie. Timp de aproximativ 40 de ani, biserica a rămas divizată, luptând cu ideile ariene. A fost o perioadă critică, existând momente când arienii păreau să prevaleze numeric. Crezul Niceean: Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute; Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu făcut, de-o-ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții; Și întru Duhul Sfânt.  Al doilea conciliu din Constantinopol, în 381. Două motive principale au stat la baza organizării acestui conciliu. Primul motiv îl constituiau urmașii lui Arie, care încă nu acceptau divinitatea Domnului Isus și a Duhului Sfânt ca având aceeași esență cu Tatăl. În acest context, au apărut erezii care negau divinitatea Duhului Sfânt, necesitând clarificarea învățăturii despre Duhul Sfânt. Al doilea motiv este că au apărut erezii care, în încercarea de a apăra divinitatea lui Hristos, au declarat că El este Dumnezeu din Dumnezeu, dar nu a avut fire omenească și natură umană. Acestea susțineau că Hristos era om doar în gândire, dar în rest era Dumnezeu. Inițiatorul acestei învățături a fost Apolinarie din Laodiceea, un episcop influent, cu autoritate considerabilă în Asia. El a început să învețe bisericile că Hristos nu putea să păcătuiască, pentru că nu avea fire umană și nu avea dorințe umane. Astfel, conform acestei teorii, Hristos nu avea aceleași ispite și pofte ca ceilalți oameni, fiind doar Dumnezeu cu natură exclusiv divină. O provocare o reprezentau ucenicii lui Arie, care propuneau o ierarhie cerească în care Tatăl era Dumnezeu din Dumnezeu, Fiul era inferior Tatălui, iar Duhul Sfânt era considerat doar o putere dumnezeiască, instrumentul prin care Dumnezeu lucrează în lume. O altă provocare viza divinitatea Sfântului Duh. Oponenții s-au autodenumit „pneumatomahi" (cei ce luptă împotriva Duhului Sfânt). Ei susțineau că Tatăl și Fiul au aceeași esență, dar considerau Duhul Sfânt ca fiind doar un slujitor al Tatălui și al Fiului. Deciziile conciliului: Împăratul Teodosiu, un conducător cu autoritate considerabilă, a declarat biserica drept singura religie oficială din Imperiul Roman, interzicând celelalte religii. Ca urmare, biserica a început să persecute pe cei ce se închinau la idoli, distrugând temple păgâne și arzând preoți păgâni. În acest context, Teodosiu a decis să convoace Conciliul pentru a clarifica doctrina și a îndepărta ereticii și ereziile din biserică. Prima decizie: Conciliul a declarat că învățăturile lui Arie sunt false. S-a afirmat că Tatăl și Fiul au aceeași esență, subliniind că Fiul este egal cu Tatăl, nici inferior, nici diferit. A doua decizie: Excomunicarea lui Apolinarie. Biserica a susținut că Hristos are două naturi, divină și umană, într-o singură persoană. El este Dumnezeu din Dumnezeu și Om ca toți oamenii. În Hristos, natura umană a lui Isus nu era diferită sau insuficientă. Avea aceleași nevoi ca toți oamenii: a flămânzit, a însetat, a plâns, s-a bucurat, s-a supărat și a jelit exact ca ceilalți oameni. Cea mai importantă decizie a fost definirea naturii Duhului Sfânt. Conciliul a condamnat orice erezie despre Duhul Sfânt și a afirmat că Sfântul Duh este dătător de viață, făcătorul tuturor lucrurilor, este împreună cu Tatăl și Fiul din veșnicie în veșnicie și este Persoană în Trinitate. S-a stabilit că Duhul Sfânt este consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, nu este creat, nu este făcut, ci există din veșnicie. Ca rezultat, s-au adăugat la Crezul Niceean anumite aspecte care completau doctrina. Biserica a confirmat că acesta este singurul crez adevărat, iar Crezul de la Constantinopol a fost transmis tuturor creștinilor. Crezul Niceeo-Constantinopolitan: Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, Văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul- Născut, Care din Tatăl S-a născut, Mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, Prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii Și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt Și din Maria Fecioara Și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Și a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și S-a suit la ceruri Și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Și întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul Este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin! Al treilea Conciliu de la Efes, 431. Acest conciliu a apărut ca urmare a unei crize interne a bisericii și a implicat o dezbatere între mai mulți episcopi. Subiectul principal a fost învățătura despre Maria ca născătoare, ridicându-se întrebarea: ce a născut Maria – Dumnezeu sau om? Era Hristos doar om sau era și Dumnezeu când se afla în pântecele Mariei? Unii au propus ca Maria să fie numită „theotokos" (născătoare de Dumnezeu), alții au sugerat „anthropotokos" (născătoare de om), subliniind că Hristos era doar un om bun. Nestorie, episcopul Constantinopolului, a propus o a treia poziție – „christotokos" (născătoare de Hristos). Chiril din Alexandria, considerat cel mai puternic teolog al timpului său, a argumentat: „Întrucât Hristos este Dumnezeu din Dumnezeu, din veșnicie, și a ales să se întrupeze în Maria, ea devine mamă născătoare de Dumnezeu". Nestorie, într-o predică din Constantinopol, a susținut că acest lucru este neadevărat, argumentând că Dumnezeu nu poate fi născut. El a afirmat că Dumnezeu s-a întrupat în Maria, dar în persoana Domnului Isus Hristos, deci Maria ar fi născătoare de Mesia. Chiril a cerut convocarea conciliului. Împăratul era Teodosiu al II-lea, iar Chiril a venit cu o delegație numeroasă de episcopi din Africa de Nord, hotărâți să-l declare pe Nestorie eretic. Nestorie a fost condamnat nu doar pentru poziția sa față de Maria, ci și pentru interpretarea sa a celor două naturi ale lui Hristos. Nestorie vorbea despre o interschimbare și interdependență între natura divină și cea umană în Hristos. El susținea că atunci când Hristos dorea să mănânce sau să bea, era condus de natura umană, iar când dorea să meargă pe ape sau să vindece, ieșea în evidență natura divină. Cu toate acestea, Nestorie nu a separat niciodată aceste naturi și nu a vorbit despre doi Hristoși diferiți. Chiril a considerat această interpretare incorectă, afirmând că Hristos este o persoană cu două „hypostasis" (naturi), umană și divină, care sunt unite, inseparabile și nedivizabile. Chiril a insistat că ideea de interschimbabilitate este greșită. Nestorie a fost invitat la conciliu, dar, temându-se că ar putea fi arestat și acuzat de erezie, nu s-a prezentat. Astfel, decizia conciliului a fost luată în absența lui Nestorie, fiind influențată puternic de Chiril. Prima decizie: Nestorie a fost condamnat ca eretic în ceea ce privește învățătura sa despre Hristos. S-a specificat în doctrina hristologică că Hristos are două naturi, divină și umană, inseparabile și nedespărțite, care acționează simultan ca Dumnezeu și ca Om.  A doua decizie: S-a afirmat că Fecioara Maria a rămas însărcinată fără a cunoaște bărbat și i s-a atribuit titlul de fecioară și de „theotokos". Astfel, episcopii de la Efes au reafirmat doctrina despre persoana Domnului Isus și au criticat monofizitismul (cei care declarau că Hristos a avut o singură natură divină și o singură voință). În urma acestor evenimente, Nestorie s-a mutat în Siria, iar ucenicii săi au răspândit învățăturile sale în Persia, India și China, propovăduind evanghelia. Adepții lui Nestorie au început să fie numiți nestorieni, iar biserica din Asia a primit denumirea de Biserică Nestoriană. Nestorie nu a mai revenit în biserica oficială până la moartea sa. Un aspect interesant este că nu avem scrieri directe de la Nestorie, toate învățăturile sale fiind transmise prin intermediul scrierilor lui Chiril. Partea pozitivă a acestor dezbateri este că ele au condus la clarificarea doctrinei hristologice. Biserica a afirmat: Hristos este Dumnezeu și Om. În Hristos, aceste două naturi nu pot fi nici amestecate, nici schimbate. Al patrulea Conciliul din Calcedon din 451 – A dezbătut trei subiecte de bază: Legat de Nestorie Doctrina Duhului Sfânt Doctrina legată de Hristos. Unii părinți ai bisericii s-au avântat așa de mult să îl contrazică pe Nestorie de două naturi interschimbabile și separabile, încât au ajuns la ideea că totuși în Hristos erau două naturi, doar că natura umană era lipsită de voință, avea corp omenesc, fire omenească, numai că fierea nu era activă, era supusă voinței divine. Această ideea o propune Eutihie în procesul dezbaterilor și el fiind o persoană puternică în Constantinopol a început să aibă adepți în jur, răspândind învățătura în Asia și Africa ca învățătură opusă lui Nestorie. Hristos are două naturi cu o singură voință, unde voința umană e absorbită de cea divină. În această dezbatere, învățătura a fost numită monofizism (o singură voință). A două doctrină apare legată de Duhul Sfânt, în care biserica în unele zone au început să accepte că Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu ce este dată de El, este persoană divină, dar este subordonată. În dezbateri s-a lansat ideea că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, și atunci Duhul Sfânt e subordonat Tatălui și nu poate fi administrat de Fiul. Se ridică problema teologică numită filiocve, discutată după acest conciliu încă 400 de ani. Ideea vine de la Crezul Niceo-Constaninopolitan, unde biserica declară că Duhul purcede de la Tatăl, și ecporeuetai – este expresia ce răsună acolo ca purcede. În acest fel, biserica s-a întrebat, este Hristos dătător de Duhul Sfânt? Dacă Hristos mijlocește, și zice că e bine să se ducă la cer, este Hristos asemenea Tatălui în administrarea Duhului Sfânt? Problema aceasta este discutată, în special din cauza egalității Tatălui și Fiului și a Duhului Sfânt. Augustin introduce ideea de filiocve susținând că Duhul vine și de la Fiul, unde este dătător de Duhul Sfânt. În urma dezbaterii, Calcedonul se separă pe două poziții, o parte din biserică au zis Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, și a doua parte au zis că purcede și de la Fiul. Pentru că nu s-au ajuns la un numitor comun, această dispută filiocve a fost motivul despărțiri biserici de Răsărit de acea de Apus. Și până azi, biserica ortodoxă a păstrat ideea crezului de la Niceea, iar cea catolică a păstrat ideea că Duhul purcede și de la Fiul, sau de la Tatăl prin Fiul. Astfel ortodoxia are o perspectivă și catolicismul o altă perspectivă.  Tot-odată, învățăturile lui Eutih au fost condamnate, biserica subliniază pentru întotdeauna, două naturi ale lui Hristos. Al cincilea Conciliul de la Constantinopol. 553. Este convocat de împăratul Iustinian. Chiar dacă cel de la Calcedon a luat anumite decizii, o parte din bisericile Asiei nu le respectau și negau natura umană în Hristos. În special biserica din Armenia, Siria, Persia au păstrat poziția monofizită, susținând că în biserică corect e să credem că Hristos a fost Dumnezeu, dar natura umană a fost înghițită de cea divină. Sunt trei învățători care au fost criticați și abordați. Teodor din Mopsuestia. Teodoret din Cir Ibas din Edesa Toți trei respingeau declarația Calcedonului, atunci Iustinian decidă să facă ordine în biserică și invită la Constantinopol din întreaga biserica, dar nu au venit din Armenia (ortodoxă Armeană este monofizită până în ziua de azi) și cei din Siria și Persia (care erau nestorieni). Unii nu au venit și din cauza împăratului Iustinian, ziceau dezbaterile sunt a bisericii, ci nu a împăratului. Sinodul începe în 553 și continuă trei ani, prin care poziția monofizită este condamnată și încă o dată se declară că Nestorieni și urmașii lui Eutih sunt eretici și biserica care practică aceste învățături se subsemnează la erezie. Al șaselea Conciliul de la Constantinopol. 680. Sunt două subiecte în dezbatere. Monotelismul. Aceștia se întorc înapoi la Calcedon și zic că Hristos nu a avut voință umană, nu a voit lucruri păcătoase, Hristos a avut 2 naturi, a avut 2 voințe, dar acea trupească era micșorată și apoi anihilată. Adepții monotelismului au zis Hristos și-a exprimat natura umană flămânzind, dar nu putea avea voință pentru păcat. Primul ce declară e Heraclius, împărat, care prin decret imperial ordonă ca toată biserica să treacă la crezul unei singure voințe - Ecthesis. Mai apoi e susținut de Serghiu I, Pir, Honorius, care erau episcopi și patriarhi din Constantinopol și au impus ca în toată biserica din Bizanț să treacă la monotelism. Maxim Mărturisitorul se opune, susține că Hristos a avut două voințe, umană și divină, care lucrau în armonie. Astfel Hristos ca și om a avut aceleași patimi și dorințe ca oricare om. Maxim susține că micșorarea naturii umane în Hristos pune la îndoială mântuirea, pentru că dacă declarăm că Hristos nu e Dumnezeu, un om nu putea să ia păcatele omenirii și după cum păcatul a venit în lume prin Adam tot așa un om trebuia să pună capăt păcatului, făcându-se ascultător până la moarte. El susține că în învățătura bisericii creștine la capitolul mântuire, ea este posibilă dacă pe cruce e răstignit Dumnezeu 100 % și Om 100%. Maxim a fost arestat, bătut de multe ori și datorită fermității sale a rezistat și a păstrat învățătura sănătoasă și astfel în biserică prin Conciliul din Constantinopol s-a declarat că monotelismul este erezie și Hristos a avut voință umană și divină, natură umană și divină. Învățătura lui Origen. În lucrarea sa „de principis”, scrisă prin anii 200, Origen scria că crede că va exista odată o reconciliere totală și chiar cei ce sunt în ea vor avea posibilitatea pocăinței. Astfel el spunea că evanghelia după ce va fi vestită pe pământ, va fi vestită în iad și toți cei din iad se vor pocăi și vor fi mutați în rai. Ultimul care se va pocăi va fi Satan. Dumnezeu astfel v-a restaura toate lucrurile la starea înainte de cădere. Se numește apocatastaza – învățătura, contemporan – restaurare universală. A  doua învinovățire la adresa lui Origen e înțelegerea trinității. El susține în anii 195-205, că Hristos este egal cu Tatăl dar este subordonat tatălui, astfel în ideea sa, ei una sunt, eterni, aceeași substanță, dar mai întâi a existat Tatăl și mai apoi Fiul. El admite că undeva într-o perioadă Fiul nu a existat, ceea ce înseamnă că Tatăl și Fiul nu sunt egali, ci Fiul e inferior. Această se numește subordonare ontologică, ce înseamnă că odată în veșnicie Fiul a fost născut. Origen admite că Fiul era în gândul Tatălui, dar nu în formă alături de El. Din cauza acestor afirmații, în 553, Origen e numit eretic, iar în 681 Origen este interzis să fie citit, și sunt interzise cărțile sale. Al șaptelea Conciliul de la Niceea. 787. Este ultimul conciliu ecumenic recunoscut în Răsărit și Apus, și este organizat pentru a dezbate o problemă veche, apărută pe timpul lui Iustinian. Împăratul Iustinian era o persoană foarte puternică, și construiește biserica sfânta Sofia, și insistă să pună statuete, picturi, sculpturi. Iar oamenii în timp au început să se închine. Ei făceau plecăciuni la statui. Astfel, în biserică, apar oamenii care au început să utilizeze picturi și sculpturi și închinare la aceste obiecte. Biserica se împarte în două, primii sunt numiți iconoduli iar a doilea sunt iconoclaștii. Iconoclasmul au zis că bisericile trebuie să fie cu pereți goi, fără desene, sclupturi, și susțineau că trebuie distrus tot ce miroase a idolatrie pentru că oamenii se închină sclupturilor ca lui Dumnezeu. Iconodulii spuneau că picturile și sculpturile trebuie să fie în biserică pentru a venera sfinții și pentru a învăța evanghelia. Ei au zis că din moment ce au oameni analfabeți, vor transmite evanghelia prin picturi și sculpturi. S-au adunat la Niceea, după mulți ani de ceartă, și aici se ia decizia că există doi termeni apropiați, dar diferiți. Proschinesis (venerare). A venera sfinții, icoanele, evanghelia înseamnă a demonstra respect, a accepta să fii învățat, ele fiind mijloace ce ajută omul să-și adune gânduri, rugăciunile, și asta nu e păcat. Latreia (închinare). Închinarea trebuie interzisă în biserică. Icoanele nu trebuie să devină obiecte divine și obiecte de închinare. Conciliul ia decizia că în biserică trebuie să fie picturi din viața sfinților, evanghelie, sculpturi cu anumite imagini, pentru a ne ajuta să ne apropiem de Dumnezeu. Sub nici-o formă, biserica nu trebuie să permită ca icoana sau sculptura să ajungă obiect de închinare. Până în ziua de azi, biserica ortodoxă și catolică spun că ei venerează și nu se închină. Dezbinarea în Biserica Creștină: despărțirea în catolicism și ortodoxism Planul temei: Cauzele despărțirii; Dezbinarea; Dezvoltarea ulterioară a bisericilor. Există mai multe interpretări și cauze care sunt discutate când vorbim despre Marea Schizmă în biserică. Pe o parte sunt cauze teologice, politice, practice și astfel biserica trece prin diverse schimbări legate de unitate și păstrarea ei. Din punct de vedere al învățături biserica se deosebea de alte mișcări și religii prin felul în care păstra relația dintre diferite țări și regiuni. De la regiunea Britaniei și până în India, biserica era una singură, cu o singură teologie, cu un singur lider și cu practici comune. Însă, în timp, special după sinodul din anul 747, se vede anumite diferențe între biserica din Apus și cea din Răsărit. Unii teologi susțin că aceste diferențe erau din cauza geografiei, din cauza depărtării dintre biserici, dar între timp s-a ajuns la concluzia că Marea Schismă a fost din cauza altor motive, care nu au de a face cu geografia. Biserica din Apus a fost condusă de episcopul din Roma, care era considerat persoana cheie care răspundea de latura spirituală, economică și politică. În acest context, biserica din Apus avea o altă organizare și structură, fapt care a schimbat ordinea și bunul mers a bisericii. Biserica din Răsărit a rămas sub împărat, era condusă de el, unde împăratul era persoana religioasă, politică, economică și din această cauză biserica era condusă de episcopul din Constantinopol, dar supus împăratului. Biserica din Apus a luptat cu diverse triburi ce atacau Roma, și de multe ori papa lupta cu diverse triburi fiind și comandant și persoana responsabilă de biserică, astfel îmbina funcția religioasă și cea politică, iar în partea de Răsărit, împăratul comanda armata și biserica nu avea nimic cu războiul și împlicarea în el. De la căderea Romei în 570-576, papa devine persoana cheie politic care conduce tot ce ține de Apus, iar în biserica de Răsărit se păstrează separarea de funcțiile politice de cele religioase. Acest lucru a provocat divergențe pentru că Roma cerea ajutor de la Constantinopol, ajutorul a întârziat, și din această cauză papa avea motive să rupă comunicarea cu cei din Răsărit, și să se separe administrativ, politic de cei din Constantinopol. Din această cauză, o perioadă îndelungată bisercile nu au comunicat între ei, și au avut dificiențe în relaționare. Au existat cauze multiple, supărări, tratări diferite, dar datorită împăratului și anumitor discuții, lucrurile se mențineau într-o comunicare eclesială, și critic a devenit situația după anul 747. Cauzele teologice: La ultimele concilii ecumenice, biserica discutau despre rolul Duhul Sfânt, despre persoana Domnului Isus, și au ajuns la concluzia că Tatăl, Fiul și Duhul sunt Una, și această Unitate era garatantă de esență, dar între timp, biserica din Răsărit că această Unitate este și relațională. Din acest motiv, biserica din Răsărit spunea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul, și au zis că Duhul Sfânt nu poate purcede de la Sine, și în acest context, Duhul vine doar dacă e trimis de Tatăl. Biserica din Apus, au spus că dacă ei sunt Una, atunci Duhul poate purcede de la Sine, de la Tatăl, și de la Fiul. Au discutat, dar nu au ajuns la un numitor comun și în acest context, apare dezbaterea filioque. Biserica din Apus insista că Duhul Sfânt vine și de la Fiul, astfel biserca a instistat să introducă în crezul bisericii că Duhul purcede și de la Fiul. Termenul purcede (în latină?) devine punctul de separare. Nu s-a introdus filioque în crez, și biserica în Răsărit aveau o interpretare, în Apus aveau altă interpretare. Din această cauză, bisericile s-au învinovățit și ca consecință, timp de aproximativ 400 de ani, ele se acuzau una pe alta de falsa învățătură. O altă problemă teologică este euharistia sau Cina Domnului. Biserica la un moment dat, au început să vadă euharistia diferit și să o interpreteze diferit. Cea din Răsărit au zis că pâinea poate fi dospită, și că ea simbolizează viața nouă în Hristos, și biserica trebuie să practice euharistia cu bucăți de pâine dospită. Dospitul spuneau că e un simbol al plinătății și desăvârșirii, și pâinea dospită reprezintă bucuria învierii creștine și viața nouă ce o primim în Hristos. Biserica din Constantinopol au subliniat, că la euharistie se sărbătoresc două elemente liturgice, primul fiind moartea și învierea Domnului Isus, și al doilea este speranța vieții veșnice. Biserica de la Răsărit introduce cinci pași pentru euharistia, prescurea – pâinea dospită sau mielul de jertfă și este pregătit potirul cu vin – sângele lui Hristos. La euharistie participă doar persoanele care au trecut prin sfânta spovedanie și în timpul cântării heruvicul, păstorul pregătește aceste elemente în fața tuturor. Mai apoi are loc epicleza, o rugăciune specială în timpul căreia are loc transformarea pâinii și sângelui în trupul și sângelui Domnului, o transformare reală, după care preotul invită fiecare persoană la împărtășanie. Se oferă prescura, vinul cu o linguriță specială. În care preotul pronunță: se înpătășește robul Domnului (numele) cu sângele Domnului spre iertarea păcatelor și viața veșnică. În biserica din Roma, euharistia se făcea cu azimi, se înmoaie în vin și este o practică diferită de cea din Răsărit. Preotul pregătește azimile, vinul în fața altarului după le pune pe masa din fața altarului. Preotul se roagă pentru pâine, pahar după care citește rugăciunea numită anafora, în care accentul este pus: luați și mâncați. În acest moment, pâinea și vinul se transformă în trupul și sângele Domnului Isus. Preotul spune că la exterior elementele rămân neschimbate, dar în interior are loc această transformare. După aceasta, preotul invită biserica să primească, și de cele mai multe ori, membrii primesc doar azimile, în mână sau li se pune în gură. Uneori preotul poate înmuia pâinea în pahar. De cele mai multe ori, nu se lua din pahar. Aceste diferențe a făcut ca biserica să aibă diferența teologică care a dus la diferite doctrine. Cauzele politice: Cauzele politice au jucat un rol mai mare și mai important, pentru că s-au învinovățit de cele mai multe ori pe divergențe politice. După ruperea hotarelor, și după pierderea Romei și regiunilor romane din Apus, imperiul Roman a rămas în viață doar în Răsărit. Cei din Europa au fost cuceriți de diferiți triburi, și separați, doar biserica îi ținea și îi făcea să fie una. Ruptura administrativă a dus și la una politică. Papa de la Roma susținea că el este conducător politic și religios, că biserica trebuie să fie superioară împăratului, și că biserica nu se supune statului. Ce din Răsărit nu erau deacord, spuneau că împăratul rămâne împărat, că biserica nu are dreptul să nu asculte împăratul. În acest fel, se rupe biserica din punct de vede administrativ și politic. Papa după anii 600 nu mai ascultă de împăratul din Constantinopol. În apus toate hotărârile le lua papa, în răsărit patriarhul ascultat de rege. Această rupere a dus la diferențe ligvinstice, biserica din Răsărit practica limba greacă, iar cea din Apus în latină. Ei foloseau limbi diferite, care au dus la neînțelegerea unor texte și interpretări. Cei din Răsărit spuneau că au limba în care s-a scris NT, cei din Apus se bazau pe limba latină. Cauzele practice: După anii 600, bisericile au început să practice închinarea și liturghia în forme diferite. În Răsărit, preotul puteau să se căsătorească, să aibă copii, și puteau să se recăsătorească la moartea soției. Biserica din Apus a interzis după anii 600 căsătoria preoților, susținând că un preot nu poate să se lege cu lucrurile lumeși, și că ei trebuie să fie ca Apostolul Pavel. Ca și rezultat, preoții în Apus nu aveau copii, dar dacă se îndrăgostea trebuia să părăsească slujba în biserică, devenin un om de rând.  Practicarea postului o altă deosebire. Cei din Răsărit spuneau că trebuie să fie 4 posturi, Cel mare de Paști, cel mic de Crăciun, sfinților Apostoli și adormiri maicii Domnului. Biserica catolică spunea că 2 posturi sunt în Biblie, cel de Paște și Crăciun și că nu sunt alte posturi. Și că credinciosul poate posti în orice zi a săptămânii când decide. Astfel biserica din Apus aveau două forme de post. Diferențele în semnul crucii. Biserica din Răsărit, au insistat semnul crucii trebuie făcut de la funte la piept, apoi în umărul drept și apoi spre cel stâng. Cei din Apus, au insistat mai întâi la stânga iar apoi la dreapta. Biserica din Răsărit a pus semnul nazarineanului, preotul trebuie să fie cu păr lung și barbă, simbol că e pus deoparte. Cei din Apus nu au pus o oarecare restricție. Aveau deosebiri cu icoane și sclupturi. Biserica din Apus spuneau că icoanele sunt idolii, și au refuzat de tablouri, picturi insistând asupra sclupturilor, iar cei din Răsărit au spus că e păcat de cioplit, și s-au refuzat de sclupturi. Schisma propriu zisă: Din anii 850, biserica din Roma și cea din Constantinopol au avut diverse întâlniri pentru a discuta diferențele și pentru a ajunge la un numitor comun, însă nu s-a primit. Nu au ajuns la înțelegeri, și Papa Leon al IX a spus că trebuie să fie o singură biserică, cu o singură învățătură și conducător. El se gândea pe sine și vedea învățătura sa de la Roma universală pentru toți. În 1054 de la Roma trimite pe cardinalul Humbert la Constantinopol pentru a discuta cu patriarhul Mihail și a ajunge la anumite înțelegeri. Istorici cred că papa avea doar o singură condiție: sau vă dați după noi, ori nu mai suntem împreună. Humbert sa întâlnit de 3 ori cu Mihail Cerularie, și a pus condiții foarte dure. Mihail nu este deacord, și după o lună de discuții condiționate, în 16 iulie 1054, Humbert în biserca centrală Sfânta Sofie din Constantinopol, a ieșit în fața altarului și a citit bula de excomunicare, în care biserica e învinovățită de erezie, încălcări doctrinale, și s-a anunțat că biserica din Apus se va numi biserica Catolică, susținând că ei sunt biserica adevărată și întreagă. Termenul catoleo se referă la universal sau întreg. Patriarhul Mihai scrie o scrisoare ce o dă lui Humbert, anunțând că biserica Catolică e eretică și că papa e excomunicat, și se face anunț că întreaga biserică din Răsărit v-a fi numită Ortodoxă – biserica dreaptă. În 1054, aceste biserici nu se recunosc una cu alta, nu comunică unii cu alții și s-au exclus unii pe alții. Concluzie: Biserica din Apus și din Răsărit nu au mai colaborat și s-au dezvoltat pe două căi diferite. În cea din Răsărit, până la căderea Constantinopolului, acolo era centrul, iar după rămâne fără centru de conducere și fiecare regiune s-a dezvoltat separat în baza patriarhilor proprii. Au trecut prin criză din cauza loviturilor turcilor, au pierdut Asia Mică, Africa de Nord, teritorii care erau ortodoxe dar au fost impuse să treacă la islam. Ortodoxismul rămâne în Grecia, în unele țări din Europa și o parte se mută în Rusia. Pentru biserica Ortodoxă, lucrurile au mers în declin după 1054. Biserica din Apus, dimpotrivă au fost deschise la schimbări, convertirea popoarelor barbare în catolicism, dezvoltă linia misionară, lucrând cu popoarele nordice. Se dezvoltă mănăstirile și doctrina, mănăstirile se transformă în școli, universități și se dezvoltă academic biserica. Dezvoltarea politică, unde papa rămâne nr.1 în biserică și deasupra regatelor, supremația papală e asigurată de puterea credinței, și orice împărat primea binecuvântarea și ungerea de la papă, recunoscând puterea bisericii și autoritatea papei. Biserica și papa s-au considerat mâna lui Dumnezeu în Europa, și numai în biserică avea loc mântuirea și iertarea, astfel biserica catolică devine cea mai importantă organizație în lume. Când o biserică s-a întărit, iar alta a slăbit, neînțelegerile au fost tot mai mari, pentru că unele dezvoltau dogme, iar alții rămâneau la aceleași învățături. Biserica din Apus și din Răsărit nu au avut inițiative de împăcare, și nu s-au împăcat până în anul 1965, când papa Paul al VII, s- a întâlnit cu Atena Goras, patriarhul greciei și nu și-au cerut iertare și au retras excomunicările. Astăzi biserica Catolică și Ortodoxă recunosc diferențele și punctele comune pe care le au. Cruciadele în biserica creștină Planul temei: 1. Cauzele cruciadelor; 2. Etapele și realizările; 3. Sfârșitul cruciadelor; 4. Consecințele; Cauzele crudiadelor Două aspecte importante: 1. Dezvoltarea și creșterea musulmanilor; 2. Rolul biserici și a papei în cucerirea noilor teritorii; Mișcarea musulmană începe în 630-632, prin liderul Muhamed, care a declarat că religia islamă și descoperirile din partea lui Allah sunt noi, bazate pe Scripturi, și astfel toți evreii și creștini trebuie să accepte noua învățătură a lui Muhamed. El declară că sunt copii lui Ismael, vin din Avraam și că făgăduințele nu se referă la evrei, dar la musulmani. Are o serie de descoperiri, iar în 632, ei cuceresc Mecca, care devine centrul lumii islame. Muhamed se descurajează în evrei și creștini, pentru că nu l-au acceptat ca proroc și dă ordin ca să fie distruse bisericile, sinagogile. Se începe lupta împotriva necredincioșilor – jihad. La scurt timp, după moartea sa, halifi, cei ce l-au înlocuit pe Muhamed, au început să susțină ideea cucerirea noilor teritorii, astfel ei cuceresc Asia mică, Africa, Spania, Portugalia, și au fost bătuți în Franța de către regele Carl cel Mare. Carol are 2 războaie împotriva musulmanilor și îi alungă de pe teritoriul Franței, dar musulmani s-au extins în Africa, Asia și la scurt timp, centrul religios al islamului este dorit de a fi mutat în Ierusalim. La sfârșitul sec. IX-X, biserica a aflat că Ierusalimul a fost cucerit de musulmani, sinagogile, bisericile au fost distruse în Palestina, creștinii au fost alungați și omorâți. Ca și reacție la expansiunea musulmanilor, papa Urban al VI declară că trebuie de interprins ceva, și anume de eliberat mormântul Domnului Isus și Ierusalimul. Papa s-a văzut obligat să răspundă invaziei, și să alunge islamul de pe teritoriile creștine. Biserica declară că cauzele crudiadelor sunt sfințirea mormântului și deschiderea bisericilor.  În 1095 papa are un discurs în Franța, în care vine cu acuzării: cum pot creștinii să stea liniștiți atunci când mormântul lui Hristos e călcat de musulmani în picioare. Provocarea papei e ca bărbații să se înarmeze, și să elibereze Ierusalimul și mormântul lui Hristos. Pe lângă aceste cauze enunțate, probabil erau și alte cauze nerostite, cum ar fi: creșterea autorității papale, dorința de a extinde influnța. Se trăgea nădejdea că în drum spre Ierusalim, vor cuceri biserica din Răsărit și vor uni biserica iarăși. Erau și niște cauze economice, în Europa oameni trăiau sărac, iar în Orient se spunea că este mulți bani, încât trebuie de adus în Europa. O altă cauză este politică. Și biserica și aristocrații doreau să aibă influențe politice și au hotărât să se implice într-un război sfânt, dar care să le aducă venituri. Unii se vedeau conducători în Ierusalim, și în acest fel a început ideea de cruciade. Când papa în 1095, are discursul, poporul au strigat că sunt gata să meargă și că Domnul le va da victorie. Cele mai multe victorii și succese au avut cruciada I, II și III. Prima neoficială nu a adus nici o victorie, restul fiind bune. A patra nu este considerată oficială, papa nu a trimis pe nimeni, dar totodată, în a patra cruciadă, biserica cucerește Ierusalimul și declară unirea bisericii. Cruciadele târzii. Multele din ele nu au ajuns la destinație, nu au ajuns în Palestina. Prima cruciadă din 1095. Cruciada neoficială a săracilor. Papa Urban face invitații ca bogații, împărații să-și îndrepte armata către musulmanii din Palestina, să-i distrugă și să elibereze Ierusalimul. 100.000 de țărani au pornit spre Ierusalim, pe unde mergeau fureau și distrugeau și în anumite situații oamenii se temeau de această gloată. Au fost ajutați să treacă în Palestina, dar ajunși acolo au fost bătuți, omorâți, luați în robie. A doua crudiadă. În 1096-1099. Prima cruciadă oficială. Aristocrații din Franța au cumpărat oameni dornici să lupte pentru mântuirea sufletului și eliberarea Ierusalimului. Lideri: Godefroy de Bouillon, Raymond IV de Toulouse, Boemund de Taranto. Obiectiv: Recucerirea Ierusalimului din mâinile musulmanilor (selgiucizii). Cuceriri: Antiohia (1098), Ierusalim (1099). Rezultat: Crearea statelor cruciate: Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Comitatul Edessa, Comitatul Tripoli Prima și a doua cruciadă oficială au avut cele mai mari succese. A treia cruciadă. Anii 1147-1149. A doua cruciadă oficială. Lider: Ludovic al VII-lea al Franței, Conrad al III-lea al Germaniei. Obiectivul: Recuperarea comitatului Edessa, perdut în 1144. Consecințele: Eșec; cruciații nu au reușit să recupereze Edessa și au fost înfrânți la Damasc (1148) A patra cruciadă. Anii 1189-1192. A treia cruciadă oficială. Lideri: Richard Inimă de Leu (Anglia), Filip al II-lea (Franța), Frederic Barbarossa (Sfântul Imperiu Roman). Obiectiv: Recuperarea Ierusalimului, cucerit de Saladin în 1187. Cuceriri: Acre (1191) și alte orașe de coastă. Rezultat: Ierusalimul a rămas sub control musulman, dar cruciații au obținut acces liber la locurile sfinte. A cincea cruciadă. Anii 1202-1204. A patra cruciadă oficială. Lideri: Bonifaciu de Montferrat, Enrico Dandolo (dogele Veneției). Obiectiv: Recucerirea Ierusalimului. Cuceriri: Constantinopol (1204). Rezultat: În loc să meargă spre Ierusalim, cruciații au cucerit și jefuit Constantinopolul, fondând Imperiul Latin. A șasea cruciadă. Anii 1212. A doua cruciadă neoficială. Cruciada Copiilor. O mișcare populară naivă, fără sprijin oficial; participanții au fost capturați sau s-au dispersat. A șaptea cruciadă. Anii 1217-1221. A cincea cruciadă oficială. Lideri: Andrei al II-lea al Ungariei, Leopold al VI-lea al Austriei, Jean de Brienne. Obiectiv: Cucerirea Egiptului ca punct strategic pentru recuperarea Ierusalimului. Cuceriri: Damietta (1219). Rezultat: Eșec, cruciații au fost înfrânți la Mansura (1221) A opta cruciadă. Anii 1228-1229. A șasea cruciadă oficială. Lider: Frederic al II-lea (Împărat al Sfântului Imperiu Roman). Obiectiv: Recuperarea Ierusalimului prin negociere. Cuceriri: Ierusalimul a fost predat cruciaților prin tratat. Rezultat: Ierusalimul, Nazaretul și Betleemul au fost returnate cruciaților fără luptă A noua cruciadă. Anii 1248-1254. A șaptea cruciadă oficială. Lider: Ludovic al IX-lea al Franței (Sfântul Ludovic). Obiectiv: Cucerirea Egiptului pentru