Europa Medievala PDF

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAȘI FACULTATEA DE ISTORIE Învățământ la distanță EUROPA MEDIEVALĂ (secolele V-XVI). SOCIETATE, INSTITUȚII, MENTALITĂȚI COLECTIVE AUTORI: Prof. univ. dr. Alexandru-Florin PLATON Prof. univ. dr. Laurențiu RĂDVAN (titular curs) ANUL I SEMESTRUL II 2022 – 2023 1 CUPRINS Programa cursului......................................................................................................................3 Teme și bibliografie pentru studii de caz...................................................................................5 UI 1: Fenomenul migrațiilor (sec. III-VI): cauze și desfășurare...............................................12 A. Populațiile germanice...........................................................................................................14 B. Vizigoții, vandalii și situația din Britania............................................................................15 C. Hunii.....................................................................................................................................18 D. Impactul migrațiilor asupra Europei centrale și de apus....................................................19 Bibliografie selectivă și test de autoevaluare............................................................................20 UI 2: Formațiuni politice post-romane în Europa de apus (secolele V-VIII)..........................21 A. Regatul ostrogot: ultimele supraviețuiri romane în Italia................................................... 23 B. Regatul vizigot: ultimele supraviețuiri romane în Spania....................................................25 C. Regatul franc merovingian...................................................................................................28 D. Regatele anglo-saxone.........................................................................................................31 Bibliografie selectivă și test de autoevaluare............................................................................34 UI 3: Carol cel Mare - restaurația ottoniană: impact asupra istoriei Europei...........................36 A. Carol cel Mare......................................................................................................................36 B. Carolus Imperator Romanorum (800)..................................................................................38 C. Organizarea și limitele imperiului carolingian....................................................................39 D. Restaurația Ottoniană..........................................................................................................41 Bibliografie selectivă și test de autoevaluare............................................................................45 UI 4.1: Avântul Creștinătății occidentale (sec. XI-XIII) I. Aspecte teritoriale, economice și instituționale; implicații sociale................................................................................................47 A. Caracterizare generală.........................................................................................................47 B. Expansiunea economică.......................................................................................................47 C. Proprietatea feudală și regimul ei........................................................................................51 D. Vasalitatea medievală, beneficiul și feudul..........................................................................53 Bibliografie selectivă și test de autoevaluare............................................................................58 UI 4.2. Avântul Creștinătății occidentale (sec. XI-XIII). II. Aspecte religioase și implicații mentale......................................................................................................................................59 A. “Reforma gregoriană”: prefigurări, etape; “Cearta pentru Învestitură”...........................59 B. Pontificatul lui Inocențiu al III-lea (1198-1216): teocrația papală.....................................68 C. Imperiul în secolele XII-XIII. Guvernarea lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1220- 1250) și ultima tentativă imperială de hegemonie universală..................................................71 D. Cruciadele: cauze și preliminarii; desfășurare; urmări......................................................77 Bibliografie selectivă și test de autoevaluare............................................................................86 UI 5: Renașterea ideii de stat, afirmarea principiului etatist și procesul de centralizare teritorială, instituțională și politică în Europa medievală (secolele XI-XV): trăsături generale.....................................................................................................................................87 Bibliografie selectivă și test de autoevaluare............................................................................93 Test final de evaluare................................................................................................................94 Bibliografie generală.................................................................................................................96 2 PROGRAMA CURSULUI Introducere Cursul pe care îl propunem urmărește să furnizeze o înțelegere critică atât a evoluției istorice a continentului european în secolele V-XV, în special a părților sale occidentale, cât și crearea unei imagini istoriografice asupra vastei problematici a evului mediu. Vom pune accent pe următorii factori, ce au încurajat dezvoltarea civilizației occidentale: factorul politic, reprezentat de papalitate, instituția imperială și diversele regalități care s-au afirmat în această perioadă; factorul economic, cu accent pe agricultură și comerț, motoarele economiei medievale; factorul social, dat de modul în care a evoluat societatea în Europa, cu transformări ample la fiecare palier, fie că e vorba de elită sau de categoriile de jos, cu un rol foarte important al clerului. Vor fi analizate relațiile specifice lumii care a evoluat după antichitate, cu accent pe vasalitate și relații senioriale. Competențe profesionale: -Identificarea informației despre trecutul istoric. -Producerea punctuală a unor noi cunoștințe istorice pe baza cunoașterii aprofundate a unei epoci și/sau probleme istorice de complexitate medie. -Prezentarea orală și scrisă a cunoștințelor de specialitate. transversale: -Utilizarea adecvată a cunoștințelor de bază privind evoluția generală a istoriografiei, periodizarea istoriei, principalele lucrări de referințe și baze de date referitoare la diferitele epoci, probleme, procese și fenomene istorice, precum și cu privire la organizarea și funcționarea principalelor instituții de informare și documentare publică. -Analiza critică a izvoarelor istorice și a abordărilor istoriografice specifice unei perioade (epoci) sau probleme istorice. -Prezentarea orală și scrisă, cu un grad ridicat de claritate, în conformitate cu standardele academice, a unor probleme și contexte de specialitate cu un nivel redus și mediu de complexitate. 3 Obiective Înțelegerea critică a evoluției Europei în evul mediu (între secolele V și XV) și crearea unei imagini asupra istoriografiei vastei problematici a perioadei. De asemenea, urmărim înțelegerea fenomenului migrațiilor și a structurilor politice ulterioare, a felului în care s-a afirmat ideea imperială în evul mediu, relațiile dintre papalitate și imperiu. Înțelegerea modului de organizare a statului medieval, felul în care s-a restructurat ideea etatistă, apariția ideii de cruciadă și desfășurarea cruciadelor reprezintă alte obiective ale cursului. Rezultate așteptate a. studentul să poată analiza comparatist diversele structuri politice post-romane din Europa occidentală, cu asemănările și deosebirile pe care le prezintă; să înțeleagă raporturile dintre papă și imperiu și compromisul la care s-a ajuns; b. dezvoltarea abilităților interdisciplinare ale studenților în așa fel încât să poată realiza o lucrare scrisă în domeniu; c. dezvoltarea gândirii independente și stăpânirea de către studenți a tehnicilor participării la o dezbatere științifică. Modul de transmitere al temelor de control către cadrul didactic și, respectiv, a rezultatelor către studenți: prin încărcarea pe platforma eLearning, material pus pe CD Evaluare: I. răspunsuri la examen: 70% II. teme lucrare (studiu de caz): 30% Fiecare student urmează să realizeze după toate regulile științifice (cu bibliografie și note) o lucrare, al cărei subiect va fi ales la începutul cursului. Studiul de caz privește una dintre temele alocate special pentru această cerință în prima parte a prezentului suport de curs. 4 TEME ȘI BIBLIOGRAFIE PENTRU STUDII DE CAZ RIDICAREA ISLAMULUI ȘI IMPACTUL ASUPRA EUROPEI. Studii de caz: Mahomed, Coranul și începuturile islamului Expansiunea islamului după Mahomed, Marele Califat, impact asupra Europei Spania maură Bibliografie selectivă Al.-F. PLATON, L. RĂDVAN, B.-P. MALEON, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Iași, 2010. David ABULAFIA, Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, București, 2014. RENDINA, Claudio, Dogii Veneției, București, 2003. GUICHONNET, Paul, Istoria Italiei, București, 2002, p. 7-31. PROCACCI, G., Istoria italienilor, București, 1975, p. 13-45. WOLFRAM, H., History of the Goths, Berkeley, University of California Press, 1990. BCU BARBERO, Alessandro, Carol cel Mare, un părinte ale Europei, București, 2005. ZIMMERMANN, Harald, Papalitatea în Evul Mediu. O istorie a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei, Iași, Polirom, 2004. Joseph Perez, Istoria Spaniei, București, 2007 (vezi și ed. J. Valdeon, J. Perez, J. Santos, București, 2011). VILAR, Pierre, Istoria Spaniei, București, 2000, p. 7-28. The Cambridge Medieval History, Cambridge, 1936, vol. II, p. 159-193 (Spania sub vizigoți), p. 194- 221 (Italia longobardă); vol. III, p. 148-178 (Italia în sec. X); vol. IV, p. 385-414 (Veneția). MUSSET, Lucien, Invaziile, vol. 1-2, București, 2002. TAMCKE, Martin, Creștinii și lumea islamică, de la Mahomed până în prezent, București, 2018. SOURDEL, Dominique, Islamul, București, Ed. Humanitas, 1993. Idem, SOURDEL-THOMINE, Jeanine, Civilizația Islamului clasic, vol. I-III, București, 1975. CURTA, Florin, The Long Sixth Century in Eastern Europe, Leiden, 2021. ELIADE, Mircea, CULIANU, Ioan Petru, Dicționar al religiilor, București, 1993 (ed. a II-a, 1996). BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizațiilor, vol. I, București, 1994. MICQUEL, Andre, Islamul și civilizația sa, București, 1994. THORAVAL, Yves, Dicționar de civilizație islamică, București, 1997. ABLAI, Mehmet, Arabii. De la Mecca la Cordoba, București, 1968. PIRENNE, Henri, Mahomed și Carol cel Mare, București, 1996. Idem, Orașele Evului Mediu, Cluj, 2000. FLORI, Jean, Război sfânt, Jihad, Cruciadă. Violență și religie în creștinism și islam, traducere de Felicia Andreca, București-Chișinău, Ed. Cartier, 2003. PETERS, F.E., Mahomed și originile Islamului, București, 2003. BERZA, Mihai, Henri Pirenne și originile Evului Mediu occidental, în C.L., LXXI, 1-5, 1938. PANAITE, Viorel, Pace, război și comerț în Islam, București, 1997, p. 60-94. NORDUL EUROPEI, PROVOCĂRILE VIKINGE. Studiu de caz: vikingii și impactul lor asupra Europei: motivele atacurilor și explicația „succesului normand”; consecințe regatele nordului 5 Bibliografie selectivă: Al.-F. PLATON, L. RĂDVAN, B.-P. MALEON, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Iași, 2010. PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iași, 2005, p. 62-64, 71-80. ADAMS, G. B., Anglo-Saxon Feudalism, în „The American Historical Review”, 7 (1901), nr. 3. MAUROIS, A., Istoria Angliei, București, 1996. The Cambridge Medieval History, Cambridge, 1936, vol. II, p. 418-459 (expansiunea slavă), p. 543- 574 (Anglia până la 800); vol. III, p. 340-408 (Anglia după 800 până la 1066). MUSSET, Lucien, Invaziile, vol. 2, București, 2002. LOGAN, Donald F., Vikingii în istorie, București, 1990. BOYER, Regis, Islanda medievală. Vikingii, București, 2002. CĂZAN, Florentina, Normanzii, în SAI, 22, 1973. DURAND, Frédéric, Vikingii, București, 2003. 5. ECONOMIA MEDIEVALĂ ȘI SPECIFICUL SĂU. Studii de caz: principalele ocupații ale omului medieval: agricultură; meșteșuguri; minerit drumul și negoțul: marile drumuri ale continentului; starea drumurilor orașul medieval: geneza orașelor noi; tipologie urbană; instituțiile orașului Bibliografie selectivă: Al.-F. PLATON, L. RĂDVAN, B.-P. MALEON, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Iași, 2010. PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iași, 2005, p. 45-49; p. 365-381. David ABULAFIA, Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, București, 2014. RĂDVAN, Laurențiu, Orașele din Țările Române, Iași, 2011. RĂDVAN, Laurențiu, Towns and Cities, în The Routledge Handbook of East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 500-1300, ed. Florin Curta, London, 2022, p. 245-264. BRAUDEL, Fernand, Structurile cotidianului: posibilul și imposibilul, vol. II, cap, VIII, București, 1984. CĂZAN-NEAGU, Ileana, Castelul - expresie a dominației feudale, în SAI, LVII-LVIII, 1988. Le GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 560 - 573). Le GOFF, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1971. FOSSIER, Robert, Histoire sociale de l’Occident médiéval, Paris, 1970. Vezi RdI, tomul 40, nr. 3, 1987 – număr tematic: Orașul medieval în istorie. LE GOFF, Jacques, Omul medieval, Iași, 1999. PIRENNE, Henri, Orașele Evului Mediu, Cluj, 2000. MANOLESCU, Radu, Orașul medieval în Europa apuseană, în SAI, IXL-L, 1984. BAUTIER, R. H., The economic development of medieval Europe, London, 1971. 6. STRUCTURA SOCIALĂ. PRINCIPII MEDIEVALE ȘI REALITĂȚI SOCIALE. Studii de caz: nobilul și cavalerul clerul orășeanul și țăranul 6 Bibliografie selectivă: Al.-F. PLATON, L. RĂDVAN, B.-P. MALEON, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Iași, 2010. PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iași, 2005, p. 19-39; p. 71-80; p. 121-133. BLOCH, Marc, Societatea feudală, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1998. LE GOFF, Jacques, Omul medieval, Iași, 1999. RĂDVAN, Laurențiu, Orașele din Țările Române, Iași, 2011. MOUSNIER, Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea, București, 2000. Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, ed. de Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Iași, 2002. COULANGES, Fustel de, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France. L’Alleu et le domaine rural pendant l’époque mérovingienne, Paris, s.a. (Institut). LE GOFF, Jacques, Notă asupra societății tripartite, a ideologiei monarhice și a reînnoirii economice din secolul al IX-lea pînă în al XII-lea, în idem, Pentru un alt Ev Mediu, vol. I, București, 1986. Idem, Țăranii și lumea rurală în literatura Evului Mediu timpuriu (secolele V-VI), în idem, loc. cit. Idem, Les trois fonctions indo-européennes, l’historien et l’Europe féodale, în AESC, no 6, 1979. DUBY, Georges, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București, 1998. Idem, Anul 1000, Iași, 1996 (cap. 3, p. 72-77). BATANY, Jean, Des trois fonctions aux trois etats?, în AESC, 1963. MENTALUL COLECTIV MEDIEVAL. PROPUNERI DE CONCEPTUALIZARE. TRĂSĂTURI FUNDAMENTALE. Studii de caz: Percepția timpului și a spațiului în Evul Mediu. Atitudinea față de muncă. Imaginarul medieval; gesturile și simbolurile. Regimul alimentar în Evul Mediu. Maladiile și marile epidemii. Durata vieții și atitudini față de moarte. Familie, căsătorie, copii. Condiția femeii în societatea medievală. Alteritatea (imaginea „celuilalt”) în Evul Mediu occidental: evreu, vrăjitoarea, creștinul răsăritean și musulmanul. Bibliografie selectivă Timp, spațiu, muncă GIMPEL, Jean, Revoluția industrială în Evul Mediu, București, 1983 (cap. 7). LE GOFF, Jacques, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu, vol. I-II, București, 1986. Idem, Banii și viața, București, 1993. Idem, Nașterea Purgatoriului, vol. I - II, București, 1995. Idem, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 248 - 260; 345 - 357; 429 - 440; 843 - 853). GIMPEL, Jean, Revoluția industrială în Evul Mediu, București, 1983 (cap. 7). MARCEL, Mauss, Eseu despre dar, Iași, 1998. Platon Alexandru - Florin, Societate și mentalități în Europa medievală, Iași, 2000 (Cap. III-IV). Familie, căsătorie, copii. Condiția femeii în societatea medievală PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iași, 2005. AESC, no 6, 1969 (număr tematic: Histoire biologique et société). AESC, no 4, 1976 (număr tematic: Anthropologie de la France). Amor și sexualitate în Occident, București, 1999. 7 ARIÈS, Philippe și DUBY, Georges (coord.), Istoria vieții private, Bicurești, 1995 (vol. III-IV). BOCK, Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Iași, 2002. DUBY, Georges, Cavalerul, femeia și preotul. Căsătoria în Franța feudală, București, 1997. Idem, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București, 1998. Idem, Doamnele din veacul al XII-lea, București, 2000. FOSSIER, Robert, Histoire sociale de l’Occident médiéval, Paris, 1970 (B.C.U.). GAUDEMET, Jean, Le mariage dans l’Europe occidentale au Moyen Âge in idem, Rapports, vol. III, “Organismes internationaux affiliés et commissions internes”, Bucarest, 1980. GOODY, Jack, Familia europeană, Iași, 2003. GURJEWITSCH, Aaron J., Individul în Evul Mediu european, Iași, 2004. LE GOFF, Jacques, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu, vol. I-II, București, 1986. Idem, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 28 - 35; 157 - 169; 440 - 450; 683 - 694; 722 - 734). MUCHEMBLED, Robert, Orgasmul și Occidentul: o istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre, Chișinău, 2006. PERNOUD, Régine, La femme au temps des cathédrales, Paris, 1980 (Centr. Cult. Fr.). Idem, Les structures de la famille en Occident au Moyen Âge, XVe Congrès International des Sciences Historiques. Rapports, vol. II, “Chronologie”, Bucarest, 1980. RÖSENER, Werner, Țăranii în istoria Europei, Iași, 2002. DE ROUGEMONT, Denis, Iubirea și Occidentul, București, 2000. QUIGNARD, Pascal, Sexul și spaima, București, 2000. Sexualități ocidentale. Sub conducerea lui Philippe Ariès și André Béjin, București, Ed. Antet, 1998. VERDON, Jean, Dragostea în Evul Mediu: trup, sexualitate și sentiment, București, 2009. VIGARELLO, Georges, Istoria vilolului (secolele XVI-XX), Timișoara, 1998. Imaginarul BALTRUSAITIS, Jurgis, Evul Mediu fantastic, București, 1975. BASCHET, Jérôme, Les concepts de l’enfer en France au XIVe siècle: imaginaire et pouvoir, AESC, no1, 1985. DELUMEAU, Jean, Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului, București, 1997. DURAND, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, București, 1999. Idem, Structurile antropologice ale imaginarului, București, 2000. ELIADE, Mircea, Mituri, vise și mistere, București, 1998. LE GOFF, Jacques, Imaginarul medieval. Eseuri, București, 1991. Idem, Nașterea Purgatoriului, București, 1995 (vol. I-II). LE GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 318 - 328; 411 - 421; 830 - 843). GINZBURG, Carlo, Brînza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, București, 1997. MUCHEMBLED, Robert, L’autre côté du miroir: mythes sataniques et réalités culturelles aux XVIe et XVIIe siècles, AESC, no 2, 1985. PLATON Alexandru - Florin, Societate și mentalități în Europa medievală, Iași, 2000 (Cap. V). Gesturile și simbolurile BENOIST, Luc, Semne, simboluri și mituri, București, 1995. DUBY, Georges, Anul 1000, Iași, 1996. (cap. 3, p. 67-72). ELIADE, Mircea, Imagini și simboluri, București, 1994. LE GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 552 - 560; 745 - 756). SCHMITT, Jean-Claude, Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, București, 1998 (cap. II, III, VII, IX). PASTOUREAU, Michel, Stofa diavolului. O istorie a dungii și a țesăturilor vărgate, Iași, Ed. Institutului European, 1998, cap. I-III. Idem, O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental, Chișinău, 2004. PLATON Alexandru - Florin, Societate și mentalități în Europa medievală, Iași, 2000 (Cap. VI). 8 Regimul alimentar în Evul Mediu. Igiena și maladiile. Marile epidemii: ciuma BONNASSIÉ, Pierre, Consommation ď aliments immondes et canibalisme de survie dans ľOccident du Haut Moyen Âge, AESC, no 4-5, 1989. BOCCACCIO, Giovanni, Decameronul, București, 1959 (vol. I, p. 33 - 43). CARPENTIER, Elisabeth, La peste noire, famines et épidémies au XIVe siècle, AESC, no 6, 1969. DEFOE, Daniel, Jurnal din anii ciumei, Craiova, 1993. DUBY, Georges, Anul 1000, Iași, 1996 (p. 112 - 119). GIMPEL, Jean, Revoluția industrială în Evul Mediu, București, 1983 (cap. 3, 9). D’HAUCOURT Génevieve, Viața în Evul Mediu, București, 2000. HOCQUET, Jean - Claude, Le pain, le vin et la juste mesure a la table des moines carolingiens, AESC, no 3, 1985. LE GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 20 - 28; 285 – 296; 440 - 450; 683 - 694). Durata vieții, atitudini față de moarte ARIES, Philippe, Omul în fața morții, vol. I-II, București, 1996. BACCI, Massimo Livi, Populația în istoria Europei, Iași, 2003. GIMPEL, Jean, Revoluția industrială în Evul Mediu, București, 1983 (cap. 3, 9). D’HAUCOURT Génevieve, Viața în Evul Mediu, București, 2000. LE GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 28 - 35; 285 – 296). Alteritatea (imaginea „celuilalt”) în Evul Mediu occidental AHRWEILLER, Hélène, Ľimage de ľautre et les mécanismes de ľaltérité, în XVIe Congrés International des Sciences Historiques, Rapports, vol. I, Stuttgart, 1985, p. 61-62. BONARDEL, Francoise, Filosofia alchimiei. Marea Operă și modernitatea, Iași, 2000. CULIANU, Ioan Petru, Cult, magie, erezii, Iași, 2003. DUȚU, Alexandru, Călătorii, imagini, constante, București, 1985. Idem, Dimensiunea umană a istoriei. Direcții în istoria mentalităților, București, 1986. Idem, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, 1982. Idem, Modele, imagini, priveliști, Cluj-Napoca, 1979. CARDINI, Franco, Europa și Islamul. Istoria unei neânțelegeri, Iași 2003. DELUMEAU, Jean, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol. I-II, București, 1986. Idem, Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIV-XVIII), vol. I-II, Iași, 1997. GEREMEK, Bronislav, Ľimage de ľautre: le marginal, în XVIe Congrès International des Sciences Historiques, Rapports, vol. I, Stuttgart, 1985, p. 69-71. GINZBURG, Carlo, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, Iași, 1996. LE GOFF, Jacques, Omul medieval, Iași, Ed. Polirom, 1999. LE GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași, 2002 (p. 248 - 260; 429 - 440; 843 - 853). MAUSS, Marcel; HUBERT, Henri, Teoria generală a magiei, București, 1996. MAXWELL, J., Magia, București, 1995. MUCHEMBLEND, Robert, Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi, București (cap. I-II). Idem, O istorie a diavolului: civilizația occidentală în secolele XII-XX, Chișinău, 2002. OIȘTEANU, Andrei, Mythos și Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală (cap. II: "Evreul imaginar" versus "evreul real"), București, 1997. Idem, Imaginea evreului în cultura română, București, 2001. PALOU, Jean, Vrăjitoria, Timișoara, 1992. PLATON, Al.-F., RĂDVAN, L., MALEON, B.-P., O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Iași, 2010. PASTOUREAU, Michel, Stofa diavolului. O istorie a dungii și a țesăturilor vărgate, Iași, Ed. Institutului European, 1998. 9 ASPECTELE ECONOMICE, SOCIALE, POLITICE, CULTURALE ȘI RELIGIOASE ALE TRANZIȚIEI. Studii de caz: Descoperirile geografice. Cauze, desfășurare și consecințe. Renașterea și Umanismul în civilizația europeană Geneza capitalismului. Reforma lutherană; calvinismul și celelalte curente protestante. Bibliografie selectivă Descoperirile geografice și consecințele lor BOORSTIN, Daniel J., Descoperitorii. O istorie a căutării omului pentru descoperirea lumii și a lui însuși. Traducere de Elena I. Burlacu, vol. I-II, București, 1996. CHAUNU, Pierre, L’expansion européenne du XIIIe au XVe siècle, Paris, 1969 (Centr. Cult. Fr.). Idem, Conquête et exploitation des nouveaux mondes (XVIe siècle), Paris, 1969 (B.C.U.). CHIROT, Daniel, Social Change in the Twentieth Century, Harcourt Brace Jovanovich, 1977 (B.C.U.). Corăbii portugheze în căutarea lumilor noi. Vasco da Gama. Pedro Alvares Cabral. Traducere, cuvînt înainte și note de Micaela Ghițescu, București, 1992. FAVIER, Jean, Aur și mirodenii. Nașterea omului de afaceri în Evul Mediu, București, 2001. GOLDENBERG, S.; BELU, S., Epoca marilor descoperiri geografice, București, 1971. GOLDENBERG, S, Columb. Omul și fapta, Cluj-Napoca, 1973. Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb. Traducere de Theodor Enescu, studiu introductiv de Paul Alexandru Georgescu, București, 1993, ed. a II-a. MANOLESCU, Radu, Formarea imperiilor coloniale portughez, spaniol și olandez. SAI, XXX- XXXI, 1975. STINGL, Miloslav, Indienii precolumbieni, București, 1979 (cap. XI-XIV). TODOROV, Tvetan, Descoperirea Americii. Problema Celuilalt, Iași, 1994. Renașterea și Umanismul în civilizația europeană BURCKHARDT, Jakob, Cultura Renașterii în Italia, vol. I-II, București, 2000. BURKE, Peter, Renașterea, București, Ed. All, 1998. Idem, Renașterea în cultura europeană. Centre și periferii, Iași, 2005. CULIANU, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere. 1484, București, 1994. DELUMEAU, Jean, Civilizația Renașterii, vol. I-II, București, 1995. IDEM, Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (sec. XIII-XVIII), vol. I, Iași, 1997 (partea întîi) DE LAMAR, Jensen, Renaissance Europe. Age of Recovery and Reconciliation, (Bibl. Fac. de Ist.). DUBY, Georges, Anul 1000, Iași, 1996 (cap. 2, p. 55-61). DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe, Renașterea. Umanismul și destinul artelor, București, 1975. GARIN, Eugenio, Întoarcerea filosofilor antici, Craiova, Ed. Omniscop, 1998. Idem, Omul Renașterii, Iași, Ed. Polirom, 2000 NORDSTRÖM, J., Moyen Âge et Renaissance. Essai historique, Paris, 1933 (B.C.U.). OȚETEA, Andrei, Renașterea, București, 1964. Idem, Renașterea și Reforma, București, 1968. PERELMAN, Chaïm, Les catégories en histoire, Bruxelles, 1969. Geneza capitalismului în Europa AMIN, Samir, Le développement inégal. Essai sur les formations sociales du capitalisme périphérique, Paris, 1973. BONCIU, Florin; MURGESCU, Bogdan, The World-Approach and Romanian Economic History, RRH, nr. 3-4, 1990. BRAUDEL, Fernand, Structurile cotidianului : posibilul și imposibilul, vol. I-II, București, 1984. Idem, Jocurile schimbului, vol. I-II, București, 1985. 10 Idem, Timpul lumii, vol. I-II, București, 1989. Idem, Dinamica capitalismului, București, 2002. HAUSER, Henri, Les débuts du capitalisme, Paris, 1931 (B.C.U.). MURGESCU, Bogdan, Formarea sistemului mondial modern și decalajele est-vest în secolul al XVI- lea, SMIM, vol. XIII, 1995. RUSINSKI, Wladislaw, Some Remarks on the Differentiation of Agrarian Structure in East Central Europe from the 16th to 18th Century, “Studia Historiae Œconomice”, 13, 1978 (B.C.U.). SÉE, Henri, Les origines du capitalisme moderne, Paris, 1926. SOMBART, Werner, Les juifs et la vie économique, Paris, 1923 (B.C.U.). Idem, Le bourgeois. Contribution à l’histoire morale et intellectuelle de l’homme économique moderne, Paris, 1926 (B.C.U.). Idem, Der moderne Kapitalismus. Historisch systematische Darstellung des gesamteuropäischen Wirtschaftsleben von seinem Anfang bis zur Gegenwart, Band I1-2, II1-2, III1-2, München, 1921-1927 (B.C.U.). WALLERSTEIN, Immanuel, Sistemul mondial modern. Agricultura capitalistă și originile economiei mondiale europene în secolul al XVI-lea, vol. I-II, București, 1992. WEBER, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, 1993. Reforma lutherană; calvinismul și celelalte curente protestante CĂZAN, Florentina, Concepția politică a reformatorului Martin Luther, RdI, tomul 26, nr. 5, 1977. Idem, Aspecte ideologice, realități materiale în secolul al XVI-lea european, RdI, tomul 38, nr. 1, 1985. Idem, Atitudinea umaniștilor germani față de Reformă, AUB, XXVIII, 1979. CHAUNU, Pierre, Le Temps des Reformes. Histoire religieuse et système de civilisation. I. La Crise de la Chrétienté, 1250-1550, Bruxelles, 1984 (cap. II: “Les courants de la pensée” ) (Centr. Cult. Fr.). FEBVRE, Lucien, Une question mal posée: les origines de la Réforme française et le problème général des causes de la Réforme, “Revue Historique”, 54, T. CLXI, Mai-Juin 1929 (B.C.U.). Idem, Un destin: Martin Luther, Paris, 1928 (B.C.U.) (vezi și ed. în limba rom., Martin Luther, un destin, București, 2001). ERIKSON, Erik, H., Psihanaliză și istorie. Tânărul Luther, București, 2001. FROMM, Erich, Frica de libertate, București, 1998. PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iași, 2005 RANDELL, Keith, Luther și Reforma în Germania, 1517-1555, București, 1994. Idem, Jean Calvin și Reforma tîrzie, București, 1996. GEORGE, Timothy, Teologia reformatorilor, Oradea, 1998. DE LAMAR, Jensen, Reformation Europe. Age of reform and Revolution, (B.C.U.). STAUFFER, Richard, La Réforme (1517-1564), Paris, 1988 (coll. “Que sais-je?”) (Centr. Cult. Fr.) WEBER, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, 1993. Abrevieri AESC = Annales. Économies, Sociétés, RESEE = Revue des Études Sud-Est Civilisations. Européennes. AIII = Anuarul Institutului de Istorie "A. D. RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Xenopol", Iași. Européen. AUB = Analele Universității București. Seria RdI = Revista de Istorie (actuala Revista tiințe sociale. Istorie. istorică). BS = Balkan Studies. RER = Revue des Études Roumaines CL = Convorbiri literare, Iași RRH = Revue Roumaine d’Histoire. NEH = Nouvelles Études d’Histoire. SAI = Studii și articole de istorie. SMIM = Studii și materiale de istorie medie. 11 U I 1 : FENOMENUL MIGRAȚIILOR (SEC. III-VI): CAUZE ȘI DESFĂȘURARE Cuprins: A. Populațiile germanice B. Vizigoții, vandalii și situația din Britania C. Hunii D. Impactul migrațiilor asupra Europei centrale și de apus Bibliografie selectivă Introducere Imperiul Roman a fost afectat de mișcările populațiilor aflate dincolo de hotarele sale. Din secolul al III-lea, procesul migrator a căpătat treptat amploare, implicând atât neamuri germanice, cât și asiatice. Această unitate de învățare va introduce studentul în problematica migrațiilor, a cauzelor acestora, neamurilor implicate, specificului acestora, cu explicarea consecințelor asupra Europei. Obiective specifice - înțelegerea cauzelor migrațiilor și a efectelor acestora asupra Europei - identificarea diferențelor și asemănărilor existente între diversele neamuri migratoare Descrierea conținutului unității respective - prezentarea cauzelor, desfășurării și consecințelor migrațiilor Timpul mediu necesar asimilării cunoștințelor: 120 minute Pentru o bună bucată de vreme, perioada marilor migrații a fost legată de o nedreaptă sintagmă: Dark Ages, „evul întunecat”, sintagmă ce încă apasă mentalul colectiv contemporan. Responsabili de această apreciere sunt filosofii și istoricii secolelor XVIII-XIX, care vedeau în venirea migratorilor sursa tuturor relelor abătute asupra civilizatei lumi romane. Admirația incontestabilă față de istoria Romei pe care a afișat-o majoritatea istoricilor a avut ca efect desconsiderarea sau neglijarea mai mult sau mai puțin voită a ceea ce migratorii au introdus nou în Europa. Situația s-a schimbat după al doilea război mondial, când a crescut considerabil atenția față de secolele de tranziție dintre perioada romană târzie și epoca lui Carol cel Mare. Sursele au intrat într-un proces de reinterpretare și „evul întunecat” a căpătat o nouă față, mai „luminoasă”. Migrațiile sunt văzute astăzi mai mult ca o mișcare pe distanțe variabile a unui grup mai mare sau mai mic de indivizi, care se întorceau sau nu periodic la locul de origine. Migrația putea să aibă drept scop deplasarea unor turme de animale în căutarea unor noi pășuni, găsirea de locuri pentru desfășurarea ocupațiilor sau pentru îndeplinirea de servicii militare. Mulți din cei care preferau inițial să plece se întorceau mai târziu în teritoriile de origine, locul lor fiind luat de alții. Exista un permanent schimb de informații între țara-mamă și noul teritoriu de așezare. Chiar dacă izvoarele dau deseori impresia că migrațiile aveau caracterul unei 12 „inundații” de oameni, realitate nu se prezenta astfel. Migratorii urmau de obicei anumite rute și afectau teritoriile adiacente, multe alte spații rămânând neafectate1. Migrațiile nu reprezintă un fenomen izolat, care s-a declanșat în secolele II-III d. Hr., pentru a se stinge aproximativ un mileniu mai târziu. Mișcări ale populațiilor întâlnim și înainte de ridicarea civilizației romane și în perioada de început a acesteia. Celții s-au deplasat încă din secolele V-IV î. Hr. spre Galia, Britania sau Italia, spre Dacia, Grecia și Asia Mică, direcția migrației lor fiind mai mult dinspre vest spre sud și est. Neamurile ce se vor mișca începând din secolele III î. Hr. vor urma însă altă direcție, dinspre răsărit spre apus sau dinspre nord-est spre sud-vest. Migrațiile nu au încetat în momentul în care ungurii intrau în Europa și ajungeau cu atacurile lor până în Burgundia (prima parte a secolului al X-lea). Alte valuri de migratori au afectat Europa răsăriteană până la jumătatea secolului al XIII-lea (uzii, cumanii, pecenegii) și chiar mai târziu. Migrațiile, mascate sub haina emigrărilor individuale, continuă până astăzi, implicând un număr mai mare de oameni. Acest amplu proces istoric s-a întins, deci, pe parcursul mai multor milenii, schimbându-și doar formele de manifestare. Impactul cultural a fost în linii mari același în toate timpurile. Noii veniți au adus cu ei limbi și obiceiuri noi, pe care, după caz, le-au impus. Romanii nu percepeau migrațiile ca fiind ceva complet nou. Faptul că ei îi numeau pe cei ce le amenințau frontierele folosind denumiri vechi, cum e cazul goților, numiți „geți” sau „sciți”, al hunilor, pomeniți ca „sciți” sau al francilor, numiți „sicambri”, arată că pentru ei toate aceste neamuri erau la fel, erau barbare și se aflau dintotdeauna la hotare. Puțini au perceput faptul că, pe fondul crizei profunde a imperiului, noii veniți erau mult mai îndrăzneți și mai periculoși decât predecesorii lor2. De altfel, preluând modelul grecesc, romanii îi numeau „barbari” pe noii veniți, nume dat mai întâi celților, apoi germanicilor și, în fine, migratorilor veniți din Asia. Disprețul față de barbari a fost accentuat de conflictele din timpul expansiunii romane, cuceririle civilizației romane fiind văzute mai mult în termeni morali și culturali decât lingvistici sau etnici3. Imperiul a avut inițial resursele necesare pentru a face față atacurilor migratorilor. Sursele narative ne dau de înțeles că romanii aveau tendința de a exagera proporțiile amenințării barbarilor și considerau că vin asupra imperiului în număr foarte mare. În realitate, migratorii, indiferent că erau germanici sau asiatici, nu aveau armate numeroase. Cele mai optimiste estimări din prezent consideră cu în mișcările asiatice nu erau implicați mai mult de 20000 – 30000 de oameni, iar în cele germanice, nici un neam nu a depășit cca. 100000 oameni. Și tehnologic, imperiul stătea mai bine. Armurile grele nu au fost abandonate în armată decât după domnia lui Valens. Romanii aveau artilerie, precum și numeroase fortificații din piatră, bine construite. Migratorii excelau în schimb în modul de a lupta călare4. Cauzele migrațiilor sunt complexe și greu de deslușit. La baza deplasărilor de populații au stat atât motive politice, cât și economice, sociale, demografice sau chiar climatice. Unii cercetători consideră că primele au fost cele mai importante. De fiecare dată când se observă o creștere a presiunii politice și militare din partea marilor imperii există un răspuns din partea populațiilor din exterior care sunt astfel nevoite să răspundă, ori prin acceptarea supunerii, ori 1 Guy Halsall, Barbarian Migrations and the Roman West, p. 417-418. 2 Walter Goffart, Rome, Constantinople, and the Barbarians, „The American Historical Review”, 86, nr. 2, 1981, p. 277. 3 Pentru atitudinea față de barbari din antichitate până în Evul Mediu, v. W. R. Jones, The Image of the Barbarian in Medieval Europe, „Comparative Studies in Society and History”, 13, nr. 4, 1971, p. 376-407. V. și Thomas S. Burns, Rome and the Barbarians: 100 B.C.-A.D. 400, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2003, p. 309-373. 4 Guy Halsall, op. cit., p. 144-146. 13 prin refuz și intrarea în conflict cu puterea vecină5. Acest mod de interpretare nu poate fi complet. La motivele mișcărilor de populații trebuie adăugate lentele creșteri demografice, care ar fi făcut ca pășunile folosite de nomazi sau terenurile agricole exploatate extensiv de populațiile semi-sedentare să nu mai fie suficiente, dar și des-invocatele schimbări climatice (mișcările de populație se suprapun într-o anumită măsură cu perioade de răcire a climei). Numai întrepătrunderea mai multor factori putea avea drept consecințe aceste complexe deplasări de populații, astfel încât nu credem că trebuie să absolutizăm vreunul dintre motivele enumerate. De asemenea, a fost amintit „efectul de domino”, care a avut rolul său, deoarece echilibrul fragil existent între triburi la marginile Imperiului Roman a fost afectat de venirea neamurilor asiatice, a hunilor în special. Nu în ultimul rând, trebuie menționate transformările ce au avut loc în interiorul societății neamurilor de la periferia imperiului, în special în rândul germanicilor (gruparea mai multor triburi în confederații)6. A. Populațiile germanice Încă din timpul lui Caesar, din motive politice, numele de „germani” a fost dat atât unor triburi ce se înrudeau ca limbă și obiceiuri, cât și altora, ce nu aveau nici o legătură cu primele, precum teutonii, un neam celtic amestecat. Autorii Antichității târzii foloseau fără acuratețe termeni ca Germani, gentes Germani sau Germania, fără a avea cunoștințe detaliate despre aceste populații sau despre așezarea lor geografică corectă. De altfel, populațiile numite germanice nu aveau conștiința legăturii etnice comune, situație ce a avut consecințe până târziu, în epoca modernă. Folosirea formulei „neamuri germanice” este una de compromis, ce vine din imposibilitatea identificării unui termen mai potrivit pentru a defini aceste neamuri foarte eterogene7. Ca situare, în primele secole după Hristos, triburile germanice se aflau între Rin, cursul superior și mijlociu al Dunării și Vistula, în sudul Scandinaviei și în nordul Mării Negre. Principala sursă privitoare la situația germanilor înainte de marea migrație rămâne scrierea Despre originea și țara germanilor a istoricului roman Tacitus (redactată pe la anul 98 d. Hr.). Tacitus afirmă că „singura și cea mai de preț avuție” a germanilor era creșterea vitelor, dar tot el ne spune că practicau și agricultura extensivă și, pe coastele Mării Nordului și ale Mării Baltice, pescuitul și vânătoarea. De-a lungul Rinului și Dunării, unele triburi germanice făceau comerț cu romanii. În primele secole după Hristos, au trecut la sedentarism, locuind în sate; nu cunoșteau viața urbană. Pe lângă activitățile economice, una din îndeletnicirile principale ale germanicilor era războiul, totodată principala sursă a puterii pentru conducătorii diverselor neamuri. Triburile erau în permanent conflict unele cu altele, luptând pentru supremație sau pentru impunerea unor obligații: plata unui tribut, acordarea de ajutor militar la nevoie etc8. Germanii care intraseră în serviciul Romei erau singurii care se refereau la ei ca „germani”, sub influență romană, în timp ce germanii liberi, de dincolo de granițele imperiului, nu cunoșteau un nume colectiv prin care să se definească, identificarea făcându-se după numele tribului. În secolele I-II, existau cca. 50 de triburi germanice, care, în veacurile următoare, s-au împărțit în trei mari ramuri: apuseană, răsăriteană și nordică sau scandinavă. Din cea dintâi făceau parte francii (situați pe cursul inferior și mijlociu al Rinului), alamanii (pe cursul superior al aceluiași fluviu), frizii (pe teritoriul Olandei de azi), saxonii (pe coasta 5 Cazul Chinei, unde s-a făcut o paralelă între dezvoltarea puterii și prestigiului dinastiei Han în China și creșterea amenințării populațiilor Hsiung-nu din apropiere (Rudi Paul Linder, What was a Nomadic Tribe?, „Comparative Studies in Society and History”, 24, nr. 4, 1982, p. 699-700). 6 Guy Halsall, The Barbarian Invasions, p. 45-46. 7 Herbert Schutz, op. cit., p. 1-3. 8 Tacitus, Agricola and Germany. Translated by Anthony R. Birley, Oxford University Press, 1999, p. 38-40. 14 germană a Mării Nordului), anglii și iuții (în peninsula Iutlanda), longobarzii (între cursurile inferioare ale Wesserului și Elbei), hermundurii (între cursurile mijlocii și superioare ale acelorași fluvii), suabii (între Elba și Oder), marcomanii și quazii (în Boemia) și iuthungii (pe cursul superior al Dunării). De cea de-a doua ramură aparțineau: herulii, rugii și scirii9 (așezați pe cursul inferior al Oderului), burgunzii și vandalii (hasdingi și silingi, pe cursul mijlociu și superior al Oderului), gepizii (între Oder și Vistula) și goții (sedentarizați în nordul Mării Negre). Din cea de a treia ramură făceau parte danii și suedezii (din sudul Peninsulei Scandinave)10. Majoritatea istoricilor consideră că momentul decisiv care a determinat începutul trecerii germanicilor în Imperiul Roman a fost venirea hunilor în Europa. Până in a doua jumătate a secolului al IV-lea, amenințarea barbară nu a fost atât de reală pe cât lasă să se înțeleagă autorii romani. Nu putem pune pe seama neamurilor germanice din nord dorința de a cuceri imperiul. Faptul că autoritatea imperială în regiunile de margine devenea tot mai slabă a reprezentat un element de atracție pentru aceste triburi. Pentru că nu mai primeau ajutor de la centru, elitele locale romane au început să-și îndrepte tot mai mult cererile de ajutor către germanici. Astfel, în regiunea apropiată limes-ului, legăturile dintre cele două părți au devenit din ce în ce mai strânse, fapt ce a avut consecințe politice11. În căutare de noi pășuni sau atrași de strălucirea Romei și de potențialele prăzi de aici, hunii, neam de origine mongolă sau turcică, au traversat după 350 spațiul de la nord de Marea Neagră. În drumul lor, ei au distrus uniunea de triburi alană, de origine iraniană – dintre Don, Caucaz și Marea Caspică – și au cucerit regatul Bosforului – din regiunea Mării de Azov –, ce era sub protectorat roman (370). În anul 375, uniunea de triburi ostrogotă condusă de Ermanaric a fost atacată și distrusă de hunii conduși de Balamber. Vizigoții conduși de Athanaric au încercat să-i oprească pe huni la Nistru (376), dar au fost nevoiți să se retragă în sudul teritoriului dintre Prut și Siret, unde au ridicat un val de apărare („Valul lui Athanaric”). În același an 376, ei solicitau azil autorităților romane de la Dunăre și trec fluviul în număr mare12. Deși viziunea generală asupra acestui eveniment este în istoriografie aceea a unei fugi generalizate a goților din fața sălbăticiei hunilor, cercetări recente arată că aceștia din urmă nu au schimbat imediat sistemul existent între triburi. B. Vizigoții, vandalii și situația din Britania În calitate de federați (foederati), vizigoții au fost așezați în Moesia, unde foametea și taxele i-au făcut să se răscoale sub conducerea lui Frithigern (377); acesta a înfrânt armata romană lângă Adrianopol, unde și-a găsit moartea însuși împăratul Valens (9 august 378). Noul împărat, Theodosius, a izbutit să potolească răscoala, să alunge la nord de Dunăre o parte din vizigoți și să-i așeze ca federați pe ostrogoți în Pannonia (380) și pe vizigoți în Moesia (382)13. Înțelegerile din 380-382 sunt considerate de majoritatea istoricilor ca fiind primele prin care unele grupuri de germanici primeau un statut semi-autonom pe teritoriul imperiului. Cu toate acestea, nu există informații concrete dacă a existat sau nu vreun tratat la acea dată. Probabil la acel moment, goții nu au primit un statut juridic aparte, fiind doar acceptați oficial în imperiu. Acum li s-a dat pământ în zone nelocuite și au fost puși să plătească taxe; unii au intrat în armată, alții au devenit fermieri, iar în anii ce au urmat s-au 9 O interesantă teorie îi plasează pe sciri printre huni sau neamurile turcice și nu în rândul populațiilor germanice (v. Robert L. Reynolds, Robert S. Lopez, Odoacer: German or Hun?, „The American Historical Review”, 52, nr.1, 1946, p. 36-44). 10 Informații privitoare la împărțirea neamurilor germanice în sec I d. Hr. ne oferă același Tacitus (Agricola and Germany, p. 51-61). 11 Guy Halsall, Barbarian Migrations and the Roman West, p. 161-162. 12 P. J. Heather, Goths and Romans, p. 122-156; Michael Kulikowski, op. cit., p. 124-131. 13 Michael Kulikowski, op. cit., p. 133-153. 15 implicat tot mai mult în viața imperiului14. În 399, sub conducerea lui Alaric, vizigoții ce luptau deja în solda imperiului au obținut permisiunea de a se așeza în Iliria, pe care, după doi ani, o părăsesc îndreptându-se spre nordul Italiei (401), unde sunt înfrânți în anul următor de generalul roman de origine vandală Stilicon (lupta la Pollentia). Prin tratatul încheiat în 403 ei obțin încuviințarea de a se stabili ca federați ai Imperiului Roman de Apus în regiunea dintre Dalmația și Pannonia. La puțin timp, în 405, ostrogoții conduși de Radagais, pradă Italia de Nord, dar sunt înfrânți în anul următor la Fiesole de același Stilicon. După moartea generalului roman, vizigoții pătrund în Italia la sfârșitul anului 407. Amenință Roma de două ori, reușind să cucerească orașul la 24 august 410, pe care îl pradă timp de trei zile. Potrivit lui P. J. Heather, atacul ar fi urmărit să-l forțeze pe Honorius să încheie o nouă pace. Alaric încerca să asigure recunoașterea oficială a poziției neamului său în cadrul imperiului, motiv pentru care a solicitat subsidii în aur și pământ lângă Ravenna; toate cererile sale au rămas fără rezultat. Deoarece Roma nu mai suferise în istorie o cucerire a barbarilor, evenimentul a rămas în memoria contemporanilor, mulți punând la îndoială la acea vreme destinul măreț al Cetății Eterne. În realitate, distrugerile au fost limitate. Alaric, care la acea vreme era magister militum și probabil țintea chiar demnitatea imperială, poruncise ca locurile sfinte (ca și cei care se adăposteau în ele) să fie cruțate. De aici, conducătorul got s-a îndreptat spre sudul Italiei cu intenția de a cuceri Africa, dar o furtună i-a risipit corăbiile adunate. După moartea sa, la sfârșitul anului 410, vizigoții au parcurs Italia de la sud la nord, au trecut în Galia sudică sub conducerea lui Athaulf (412) și au atins în anul următor Oceanul Atlantic15. Deși în 415, vizigoții ajunseseră în Spania, au fost rechemați în 418 în Galia. Sub conducerea lui Theodoric I, vizigoții se aliază cu romanii împotriva hunilor, având o contribuție importantă în oprirea acestora în 451, la Câmpiile Catalaunice (sau Campus Mauriacus), luptă în care Theodoric își pierde viața. Din sudul și centrul Galiei, vizigoții s-au extins spre Spania, și au format sub fiul lui Theodoric, Euric (466-485), unul din cele mai puternice regate barbare din vestul Europei16. În decembrie 405 sau 406, vandalii și suevii17, însoțiți de alani, trec Rinul și ocupă Mainz, Trier și Reims. Evenimentul a fost comparat cu trecerea Dunării de către goți în 376, fiind văzut, de regulă, ca un moment simbolic pentru incapacitatea imperiului de a-și mai apăra hotarele naturale în fața migratorilor. Cercetările recente nuanțează aceste interpretări și arată că la originea acestor mișcări de neamuri au stat nu numai presiunile exercitate dinspre stepele nord-dunărene de huni, ci și atragerea și implicarea germanicilor în războaiele civile din interiorul imperiului18. Cu toate că trecuseră în Galia de nord în 405 sau 406, neamurile amintite mai sus pornesc spre sud abia în 409-410, fiind solicitate de rebelul Gerontius în luptele cu un alt uzurpator, Constantin al III-lea. După ce au jefuit Galia, triburile vandalilor, suevilor și alanilor trec Pirineii și ajung în Peninsula Iberică19. Venirea lor a accentuat dezastrul prin care trecea această provincie a imperiului, măcinată deja de un război civil. Cu acordul generalului Gerontius, ce acționa în numele uzurpatorului Maximus, o parte din teritoriile Spaniei au fost luate de noii-veniți: vandalii hasdingi și suevii s-au așezat în nord- 14 Guy Halsall, op. cit., p. 170-189. 15 P. J. Heather, Goths and Romans, p. 206-224; Michael Kulikowski, op. cit., p. 170-184. 16 Roger Collins, Visigothic Spain, 409-711, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, 2004, p. 26-37. Pentru Spania în perioada antichității târzii, v. Michael Kulikowski, Late Roman Spain and its Cities, Baltimore, London, Johns Hopkins University Press, 2004. 17 Din secolul al V-lea, numele de „suevi” este dat în izvoare pentru un grup de neamuri germanice în rândul cărora intrau quazi, marcomani, alamani, probabil și hermunduri sau longobarzi. Au urmat direcții diferite în cadrul migrațiilor și numai cei ce au ajuns în Spania au păstrat acest nume generic (Peter J. Heather, The Fall of the Roman Empire, p.195). 18 Michael Kulikowski, Barbarians in Gaul, Usurpers in Britain, „Britannia”, 31 (2000), p. 325-345. Acest autor plasează traversarea Rinului de către migratori la 31 decembrie 405 (ibidem, p. 326-331). 19 Ibidem, p. 337-338. 16 vest în Galicia, vandalii silingi în sud în Baetica, iar alanii au ocupat provinciile centrale Lusitania și Carthaginiensis (cca. 411). Singură, Tarraconensis a rămas sub stăpânire romană. Vandalii s-au inițiat în Spania în tehnicile navigației, devenind pirați redutabili, motiv pentru care s-au orientat repede spre jefuirea insulelor Mediteranei de vest. După ce au stat două decenii în peninsula Iberică, ei trec sub conducerea fratelui lui Gunderic, Genseric (Gaiserich) (428-477), în nordul Africii (mai 429), unde au devenit federați ai Romei în 435. Se revoltă patru ani mai târziu, reușind să cucerească în scurt timp partea de nord-vest a Africii romane; își impun totodată stăpânirea în insulele Baleare, Corsica și Sardinia. Capturarea Cartaginei în 439 a avut consecințe grave pentru Imperiul Roman, pentru că din aceste teritorii se strângeau importante taxe și se aduceau grâne la Roma. Despre organizarea vandalilor nu se știu multe lucruri. Spre deosebire de alte neamuri germanice importante, vandalii nu au lăsat nimic scris despre ei și nici o lege a lor nu s-a păstrat. Singurele mărturii în ceea ce îi privește provin din rândurile dușmanilor lor și sunt foarte subiective și incomplete. La fel ca în cazul goților, numele de vandali era un nume colectiv, atribuit unui grup de triburi, în care intrau hasdingi, silingi, dar și alani. Majoritatea populației vandalilor s-a așezat în Proconsulara, în jurul Cartaginei, mare parte din pământurile autohtonilor fiind confiscate. Spre deosebire de ostrogoți sau vizigoți, vandalii au adoptat un sistem de conducere ce se baza aproape în întregime pe forță, neacceptând pe romani în funcții de conducere. Sistemul de organizare provincială a dispărut, instituțiile romane supraviețuind doar sumar, la nivelul populației locale20. Între aceasta și cuceritori s-a instalat o prăpastie, accentuată de arianismul vandalilor. Faptul că Italia era relativ aproape, iar relațiile cu Constantinopolul erau facilitate de legăturile maritime au întreținut speranța unei reveniri a imperiului în rândul romanilor21. În tot restul domniei, Genseric s-a ocupat cu atacarea și jefuirea teritoriilor învecinate, în special a Italiei și insulelor Mediteranei. În 455, Roma este jefuită din nou. După moartea regelui, vandalii s-au liniștit, iar romanizarea a înregistrat progrese. Regele Hilderic a apelat la sprijinul împăratului de la Constantinopol și a renunțat la politica împotriva creștinilor ne- arieni. Disputele interne și fragilitatea construcției politice realizată de vandali au permis intervenția conducătorilor Imperiului Roman de Răsărit, ce urmăreau refacerea statului roman. După ce Iustinian a cerut reinstalarea lui Hilderic, fiind refuzat, generalul Belizarie a ocupat în 533-534 o mare parte din Africa nordică. Conducătorul vandal Gelimer a fost prins și deportat cu o parte a războinicilor săi în Asia, ieșind fără urmă din istorie. Căderea limesului renan în fața germanicilor în 406 a avut consecințe și asupra Britaniei. Necesitatea apărării Galiei, presiunea exercitată de triburile celte libere (picții din Scoția și scoții din Irlanda) și atacurile tot mai intense de pe mare ale triburilor saxonilor și iuților i-au silit pe romani să părăsească provincia de peste Canalul Mânecii în anul 407. După retragerea administrației și armatei romane din Britania, populația celto-romană și triburile celte libere au opus o îndelungată rezistență în fața triburilor germanice ce veneau de pe țărmurile de nord-vest ale Germaniei de azi și din Peninsula Iutlanda. Până în secolul al VII- lea, noii veniți au izbutit să cucerească aproape întreaga Britanie, silindu-i pe localnici să se retragă în partea de sud-vest a provinciei, în Țara Galilor (Wales), sau să se refugieze în Peninsula Armonica din nord-vestul Galiei ce avea să se numească din această cauză Bretania. Triburile celte din Scoția și Irlanda au reușit să-și păstreze independența22. 20 J. H. W. G. Liebeschuetz, „Gens” into „Regnum”: the Vandals, in Regna and Gentes. The Relationship..., p. 58-72. 21 Izvoarele pomenesc episcopi arieni ai vandalilor (sacerdotes), nu însă și episcopi în orașe (Ralph W. Mathisen, Barbarian Bishops and the Churches „in Barbaricis Gentibus” During Late Antiquity, „Speculum. A Journal of Medieval Studies”, vol. 72, nr. 3, 1997, p. 686-688). 22 Detalii în capitolul dedicat regatelor anglo-saxone. 17 C. Hunii Marea migrație din Antichitatea târzie a avut și o componentă asiatică. În căutarea de noi pășuni, hunii și-au început migrația plecând din Mongolia spre vest, prin secolul I înainte de Hristos. Un alt motiv al deplasării lor este reprezentat de presiunile exercitate de nomazii de origine tunguso-manciuriană. Faptul că în 395-397 ei atacau dinspre Caucaz arată că centrul lor de greutate era încă la est de regiunile locuite astăzi de români. La sfârșitul secolului al IV-lea, hunii au devenit o prezență tot mai des întâlnită în Europa. Între 395-400, hunii provoacă dislocări de populație la est și vest de Carpați, fapt ce marchează începutul trecerii lor lente spre Pannonia, care s-a încheiat spre 420-425. Situația politică din interiorul masei triburilor hunilor a făcut ca ocuparea Europei de răsărit să nu aibă un caracter organizat. Izvoarele epocii dau de înțeles că hunii nu erau conduși de un singur rege, ci de mai mulți, și abia spre 410 este pomenită o anumită ierarhie internă, regii mai mici recunoscând autoritatea unuia dintre ei, ca un fel de primus inter pares23. Campaniile de pradă se intensifică în estul și vestul Europei în prima parte a secolului al V-lea. În 408, conducătorul unei părți a hunilor, Uldin, atacă sudul Dunării, succesul expediției sale fiind limitat. Spre 440, când procesul de „centralizare” a puterii din interiorul neamurilor hunice era pe cale să se încheie, aceștia controlau de la Caucaz până la Elba și Dunăre numeroase triburi: o bună parte a ostrogoților, gepizi, rugi, sciri, heruli, longobarzi, sarmați, alani, slavi; autoritatea lor se extinsese și asupra populației daco-romane din Dacia și a celei romanizate din Pannonia. În această din urmă regiune, și-au stabilit hunii centrul puterii vastei lor confederații24. Traversarea Carpaților a marcat pentru huni o schimbare în politica ce o duceau, dar și în modul de viață. Dacă până atunci, pășunatul, creșterea vitelor în general, au reprezentat sursa de hrană fundamentală, trecerea în Europa Centrală și apoi parcurgerea celei de vest și de sud au oferit surse mult mai reduse de hrană, fapt ce i-a determinat să se orienteze spre expediții de pradă, mult mai facile. Imperiul Roman oferea atât de multe posibilități de jaf, încât hunii s-au specializat în atacarea și extorcarea orașelor și provinciilor întâlnite în cale. La acestea s-au adăugat în scurt timp sumele acordate chiar de autoritățile romane, care căutau să se pună la adăpost de atacuri. S-au făcut calcule ce arată că Attila, spre exemplu, ajunsese să primească de la romani între 447 și 450 2100 livre de aur, la care s-au adăugat 6000 livre, restanțe din anii anteriori. Cu grânele achiziționate din stipendii sau din jaf puteau fi hrănite mare parte din triburile hunilor25. Perioada de lupte pentru controlul triburilor hunilor se încheie în jurul anului 440, izvoarele menționând conducerea fraților Bleda (434-445) și Attila (445-453). Profitând de deruta din imperiu, datorată cuceririi Cartaginei de către vandali (439), hunii declanșează prima lor mare expediție din zona imperiului, ajungând în 441 până la Sirmium, ce a fost cucerit. În 443, au ajuns chiar în împrejurimile Constantinopolului. Provinciile din Balcani au fost devastate și în 447, și de această dată cumpărându-li-se retragerea cu subsidii în aur. Conduși de Attila, hunii s-au îndreptat în 451 spre Imperiul Roman de Apus, au trecut Rinul și au prădat orașele Metz, Reims și Troyes, asediind totodată Orléans-ul. În același an, au fost înfrânți de generalul Aetius, aliat cu vizigotul Theodoric, la Campus Mauriacus, la vest de Troyes. Izvoarele vorbesc de această bătălie ca de un carnagiu, oferind cifre mult exagerate, de peste 300000 de morți (Iordanes). Attila nu a fost înfrânt, dar a pierdut inițiativa pe frontul din Galia și s-a retras. Mai avea resurse, și în 452 s-a îndreptat spre Italia, cucerind Milano și Pavia. Epidemia de ciumă din rândurile oștii sale și o mare răscumpărare bănească oferită probabil de papa Leon I l-au determinat pe Attila să părăsească Italia, renunțând la cucerirea 23 Peter Heather, The Huns and the End of the Roman Empire, p. 5–17. 24 Ibidem, p. 26. 25 Rudi Paul Linder, op. cit., p. 701-702. 18 Romei. În 453, pe când se pregătea să atace din nou răsăritul imperiului, Attila moare în somn. Vastul său imperiu nu rezistă disputelor interne dintre conducătorii huni și răscoalelor neamurilor supuse. În anul următor morții lui Attila sau în 455, hunii au fost definitiv înfrânți de triburile răsculate împotriva lor (ostrogoți, gepizi, alani, sciri, herulii și sarmați) în bătălia de pe nelocalizatul râu Nedao din Pannonia, unde a fost ucis și Ellac, fiul lui Attila. Hunii ce nu au fost exterminați au fugit în Moesia, pe Dunărea mijlocie, și în nordul Mării Negre. Cei din Moesia au mai atacat provinciile din regiune sau au intrat în serviciul imperiului. Ultimele informații despre ei datează din timpul împăratului Zenon. Triburile germanice eliberate s-au stabilit astfel: ostrogoții în Pannonia, gepizii pe Tisa și în Transilvania de azi, scirii între Dunăre și Tisa, rugii pe teritoriul Austriei de mai târziu, și herulii în Slovacia de azi, ca federați ai Imperiului Roman de Apus26. S-au căutat mai multe explicații pentru succesul hunilor în Europa. Istoriografia romantică a pus acest succes în întregime pe seama geniului militar al lui Attila, fără de care imperiul hun nu ar fi existat. Această interpretare are o bază relativă, pentru că statul hun era deja format în momentul în care Attila i-a preluat conducerea. Semnificativă este dimensiunea militară a acțiunilor hunilor, care se pare că au dat dovadă din acest punct de vedere de calități excepționale, însă nu trebuie neglijat faptul că hunii au fost puternici și datorită faptului că au reușit să-și impună controlul asupra multor altor neamuri, ce au fost apoi „cointeresate” prin teroare sau prin promisiunea prăzii în expedițiile militare din imperiu. Multe dintre aceste neamuri au fost astfel ușor confundate de către cronicarii vremii cu hunii27. Majoritatea istoricilor consideră că venirea hunilor a avut cel mai mare impact asupra Imperiului Roman dintre toate neamurile migratoare. Până în 410, imperiul reușise să facă față germanicilor, respingându-i dincolo de hotare sau acceptându-i ca federați. Cei care s-au așezat ferm în imperiu intraseră într-un lent proces de asimilare, care a fost afectat de atacurile hunilor. Efortul militar, prea mare pentru un imperiu în criză, la care se adăugau lipsa de coeziune internă, intrigile de la palat, interesele conducătorilor militari dar și lipsa unora capabili (după moartea lui Aetius în 454) au afectat iremediabil partea de vest a statului roman. D. Impactul migrațiilor asupra Europei centrale și de apus Consecințele migrațiilor din secolele IV-VI pentru Europa sunt complexe și sunt de natură politică, economică, culturală sau lingvistică. Un important rezultat al migrațiilor a fost ruperea unității Romaniei, ce întruchipa unitatea lingvistică, culturală și politică pe care Imperiul Roman o realizase în Europa. Deși inferiori ca număr față de populația imperiului, migratorii, în special cei germanici, și-au adus o importantă contribuție la schimbarea lumii vechi, prin formarea unor noi popoare și limbi. La baza multora dintre popoarele Europei de astăzi stau neamurile implicate în migrațiile din perioada de la finalul Antichității. În urma procesului de asimilare a triburilor germanice de către populația romanizată din Italia, Galia sau Spania, proces desfășurat în cursul secolelor V-IX/X, s-au format poporul francez, englez, portughez, spaniol și italian. Poporul german, cel olandez, ca și popoarele nordice (danezii, suedezii și norvegienii) descind direct din vechile neamuri germanice. În Britania, numărul mai redus al populației romanizate (care are explicații locale, ce țin și de rezistența celtă), ca și modul în care s-a desfășurat migrația anglo-saxonă, au făcut ca anglii, saxonii și iuții să-i asimileze treptat pe autohtoni, primii dând și un nou nume țării (Anglia), în timp ce al doilea grup a lăsat până astăzi numele unor comitate, inițial regate (Essex, Wessex și Sussex, de la saxonii de est, vest și sud). De la alte neamuri germanice s-au păstrat numele poporului și limbii franceze (de la franci), ca și denumirile unor provincii: Burgundia (de la burgunzi), 26 E. A. Thompson, op. cit., p. 98-103, 143-175. 27 Rudi Paul Linder, op. cit., p. 702-703. 19 Catalonia (Gothalania, de la goți și alani), Andaluzia (Vandaluzia, de la vandali)28, Lombardia (de la longobarzi). Foarte multe toponime și hidronime din Europa de azi sunt de origine germană, cele cu terminațiile -berg, -burg, -dorf, -haus, -heim, -hof, -stein. Altele cuprind în componența lor cuvintele latinești villa, villare și curtis. Are loc o reînnoire a antroponimiei, renunțându-se complet la sistemul antroponimic roman, ce se baza pe trei nume (tria nomina). Locul acestuia este luat de un altul, în care persoanele purtau un singur nume, format de obicei după modelul numelor regale, din două teme germanice alăturate, ce nu aveau întotdeauna o legătură (ex.: Dagobertus: „strălucitor” + „zi” sau Theudericus: „rege” + „popor”). Nu se adăuga un nume de familie, dar legătura ereditară era transmisă prin preluarea de la părinți a unei componente a numelui (ex.: Chlodomer este fiul lui Chlodovec). Migrația a avut atât urmări negative cât și pozitive: distrugeri materiale și de vieți omenești, decăderea lentă a comerțului, a orașelor, a instituțiilor și a gândirii romane, impunerea la fel de lentă a unei economii rurale și a unui nou mod de viață. Dacă din punct de vedere lingvistic și cultural, pe teritoriul fostului Imperiu Roman predomină elementele romanice, din punct de vedere instituțional, se impun elementele germanice, cu supraviețuirea unor aspecte de organizare romană, la nivel fiscal sau social. Romanitatea a supraviețuit în forme foarte diferite, s-a fragmentat, rezistând și datorită Bisericii, prin intermediul căreia a păstrat o anumită „conștiință a unității și grandorii sale”29. Bibliografie selectivă: Al.-F. PLATON, L. RĂDVAN, B.-P. MALEON, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Iași, 2010. David ABULAFIA, Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, București, 2014. Împărați romani, ed. de Manfred Clauss, trad. de Adolf Armbruster, București, 2001. VEYNE, Paul, Când lumea noastră a devenit creștină (312-394), Cluj-Napoca, 2010. CURTA, Florin, The Long Sixth Century in Eastern Europe, Leiden, 2021. HEATHER, Peter, The Huns and the End of the Roman Empire in Western Europe, în „The English Historical Review”, 110, nr. 435 (1995). BLOCKMANS, Wim, Introduction to Medieval Europe 300–1500, 3rd edition. Routledge, 2017. TUDOR, Dumitru, Enciclopedia civilizației romane, București, 1982, (vezi colonat). IORGA, N., Moyen Âge et Antiquité, “Scientia. Revue internationale de synthèse scientifique”, martie, 1930. BERSTEIN, Serge, MILZA, P., Istoria Europei, vol. II, Iași, 1998. MUSSET, Lucien, Invaziile, vol.1-2, București, 2002; The Germanic Invasions. The Making of Europe (A.D. 400-600), The Pennsylvania State University Press, 1975. WOLFRAM, H., History of the Goths, Berkeley, University of California Press, 1990. BCU RICHÉ, Pierre, Europa barbară din 476 până în 774, București, Corint, 2003. RÉMONDON, Roger, La Crise de l’Empire romain. De Marc Aurèle à Anastase, Paris, 1970. JONES, A.H.M., The Decline of the Ancient World, Longman, 1978. ANDERSON, Perry, Passages from Antiquity to Feudalism, London, 1974. Test de autoevaluare a cunoștințelor 1. În ce an au trecut vizigoții în masă la sud de Dunăre? 2. Când au cucerit vandalii Cartagina? 28 Potrivit unor cercetări recente, acest toponim este de origine arabă (al-andalous). 29 Lucien Musset, op. cit., vol. 1, p. 200-214. 20 UI 2: FORMAȚIUNI POLITICE POST-ROMANE ÎN EUROPA DE APUS (SECOLELE V-VIII) Cuprins: A. Regatul ostrogot: ultimele supraviețuiri romane în Italia B. Regatul vizigot: ultimele supraviețuiri romane în Spania C. Regatul franc merovingian D. Regatele anglo-saxone Bibliografie selectivă Introducere Instalarea diverselor neamuri migratoare pe teritoriul Imperiului Roman a avut ample consecințe politice, religioase, sociale și economice. Noi structuri politice au apărut, fiecare cu specificul său. Această unitate de învățare va introduce studentul în problematica formațiunilor politice post-romane din Europa de Apus, cu accent pe regatele înființate de ostrogoți, vizigoți, franci și anglo-saxoni. Obiective specifice - înțelegerea modului în care au apărut formațiunilor politice post-romane în Europa de Apus - identificarea specificului fiecărei structuri politice și compararea cu Imperiul Bizantin Descrierea conținutului unității respective - prezentarea formațiunilor politice post-romane Timpul mediu necesar asimilării cunoștințelor: 120 minute Integrarea germanicilor în lumea romană s-a făcut în mai multe etape, ce surprind lungul drum parcurs de la stadiul de simple gentes și transformarea în regna. Transformarea a pornit de la acomodarea politică și economică a neamurilor germanice în mediul existent în imperiu. În această fază sunt incluse legăturile comerciale sau participarea unor germanici individual sau în grup în armata romană, urmate de etapa următoare, când au început să se așeze în număr mare și au încheiat tratate (foedus-uri). În acest stadiu, germanicii au început să preia elemente romane ce țin de ceremonialul puterii, ritualuri, titluri, vestimentație, în cadrul procesului numit imitatio imperii. În ultima fază, se observă crearea unor „legislații” proprii fiecărui regat germanic. Așa-numitele „legi barbare” sau „germanice” au apărut și datorită necesității reglementării relațiilor dintre indivizi, membri ai neamurilor conducătoare și populația locală romană, dar și pentru a armoniza cele două sisteme juridice existente, legea scrisă romană și codurile de norme germanice, transmise oral. Când se atinge acest stadiu, statele ce s-au succedat imperiului în vest experimentau deja o atitudine superioară celei de imitatio, și anume aemulatio imperii. Aceste state își „prezentau” câștigurile „naționale”, militare și politice, instituțiile, construcțiile etc., pe care le comparau cu realitățile similare 21 romane, pretinzând egalitate. Pe acest drum, francii vor ajunge să revendice în secolele VIII- IX translatio imperii, încoronând în 800 pe Carol ca împărat roman. La rândul său, imperiul de la Constantinopol a trecut prin transformări substanțiale la nivel militar, social și cultural dar și în ceea ce privește percepția puterii imperiale30. La nivel instituțional, dar și etnic, influența romană a fost mai mare în sudul și vestul Europei (în Italia, sudul Galiei și Spania), față de nord (centrul și nordul Galiei și Britania), unde predomină structurile germanice. În linii mari, toate statele create de germanici aveau structuri similare: regele juca un rol dublu, de rex sau dominus pentru neamul său, guvernând ajutat de un grup de fideli, format din elemente de elită (militari, stăpâni de domenii), în timp ce pentru romani, îndeplinea funcțiile unui magistrat; și legea se aplica în funcție de neam, nu de teritoriu (principiul personalității legii) și nu se mai făcea distincție între problemele de natură civilă și penală, toate pricinile fiind de fapt considerate ca fiind civile; în prima fază, nu existau hotare și nici reședințe stabile (cu mici excepții); cum germanicii nu au avut o tradiție a culturii scrise, limba documentelor de cancelarie, juridice, narative etc. a rămas latina; Biserica a jucat un rol important, fiind la început un intermediar între noii conducători și populația romanizată, devenind destul de repede un susținător al puterii regale. Sintagma „Evul Mediu întunecat”, amintită mai înainte, este întemeiată, doar dacă observăm cât de puține sunt sursele care stau la dispoziția istoricilor interesați de descifrarea proceselor istorice ce au avut loc acum. O scurtă prezentare a lor ne va lămuri în această privință. Cercetarea perioadei se bazează în primul rând pe izvoarele scrise, ce pot fi divizate în mai multe categorii. Pe de o parte avem izvoarele narative, cronicile. Fiecare neam germanic mai important are o astfel de cronică, toate fiind scrise de oameni ai Biserici. Privitor la franci, s-au păstrat Historia Francorum (Decem Libri Historiarum), de Grigore din Tours, poeziile lui Venantius Fortunatus, Chronicon Fredegarii și Liber historiae Francorum. Despre goți au scris Ennodius (panegiricul lui Theodoric, Vita Epiphani), Cassiodorus (Chronica, Historia Gothorum), Iordanes (Getica) și Isidor din Sevilla (Historia Gothorum); primii trei au scris în special despre ostrogoți, al patrulea despre vizigoți. Referitor la anglo- saxoni, deținem cronica De Excidio Britanniae a lui Gildas, lucrarea Historia Eccclesiastica Gentis Anglorum, redactată de Beda Venerabilul și Cronica Anglo-Saxonă, în timp ce Paul Diaconul a scris Historia gentis Langobardorum despre longobarzi. Se adaugă izvoarele hagiografice, căci acum, pe fondul extinderii monahismului, s-au scris numeroase vieți ale sfinților. Sursele diplomatice sunt mult mai puține ca număr. Cu toate că regii germanici aveau, fără îndoială, o cancelarie la palat, unde se redactau acte în limba latină, s-a păstrat un număr redus de acte. Deosebit de importante pentru această epocă sunt sursele juridice. Pe lângă necesitatea reglementării relațiilor dintre indivizi, stabilirea germanicilor în teritorii romanizate și deținerea aici de pământ scoseseră la suprafață incompatibilitățile care existau între vechile tradiții germanice și legea romană. În aceste condiții, pentru a ușura aplicarea justiției, noii regi au fost obligați să codifice legile „barbare”. S-au păstrat legile vizigoților, burgunzilor, francilor salieni și ripuari, longobarzilor sau anglo-saxonilor, cărora li se adaugă texte de drept canonic, toate furnizând informații valoroase privind organizarea societății regatelor germanice. Nu trebuie uitate sursele epigrafice sau cele numismatice, care însă au pentru această epocă un caracter secundar, fiind puține la număr. În fine, utile sunt mărturiile scoase la iveală în urma săpăturilor arheologice, ce evidențiază viața materială și spirituală a migratorilor, dar și a populației romanizate. Nici unul din tipurile de izvoare menționate mai sus nu permite conturarea unei imagini complete a ceea ce au creat și au lăsat moștenire 30 Evangelos Chrysos, The Empire, the „Gentes” and the „Regna”, in Regna and Gentes. The Relationship Between Late Antique and Early Medieval Peoples and Kingdoms in the Transformation of the Roman World. Edited by Hans-Werner Goetz, Jörg Jarnut and Walter Pohl, Leiden, Boston, Brill, 2003, p. 13- 19. 22 „regatele barbare”, astfel că numai o abordare interdisciplinară permite o apropiere de acest deziderat. A. Regatul ostrogot: ultimele supraviețuiri romane în Italia În Italia, stăpânirea autoritară a lui Odoacru, cel care l-a detronat în 476 pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman, a nemulțumit aristocrația romană. Ultimele regiuni care mai aveau o firavă legătură cu Italia fuseră abandonate: controlul asupra regiunii Provence fusese cedat vizigoților lui Euric, pentru Sicilia se plătea tribut vandalilor, iar Noricum fusese părăsit. Nemulțumirile elitei romane locale coincideau cu interesele împăratului din răsărit, care urmărea, pe de o parte, să scape de pericolul reprezentat acolo de ostrogoți, iar pe de alta, să-și restaureze măcar nominal autoritatea în peninsulă. Zenon îl convinge pe regele ostrogot Theodoric să treacă cu neamul său în Italia, astfel că în toamna anului 488, ostrogoții (estimarea numărului lor variază de la 100000 la 200000) părăsesc Balcanii pentru noua destinație. În septembrie 489, Odoacru este înfrânt la Verona de Theodoric, fiind nevoit să se retragă la Ravenna unde este asediat între 490 și 493; este asasinat la puțin timp după aceea (martie 493). Deși primește în 497 recunoașterea oficială de la împăratul de la Constantinopol, fiind numit magister militum per Italiam, între 493 și 526, Theodoric a condus practic singur Italia. În regatul său au fost incluse Provence și fostele provincii romane Noricum, Raetia, Pannonia (ultimele două parțial), Dalmația și Iliria, pentru cele din urmă intrând chiar în conflict cu împăratul; nu în ultimul rând, regatul vizigot din Spania se afla sub protectoratul său. Totuși, cadrul în care a funcționat regatul ostrogot a fost unul roman31. Conducerea lui Theodoric, supranumit „cel Mare”, a fost bine văzută în izvoarele vremii, inclusiv în cele romane. Theodoric a guvernat pe principii dualiste: o mare parte din instituțiile romane ce supraviețuiseră au fost păstrate, senatul a fost menținut, la fel sistemul juridic și administrativ; pământurile populației locale nu au fost luate în mod violent, ostrogoții fiind așezați separat, pe pământuri publice în nordul și centrul peninsulei. Principalele zone de așezare au fost Pavia, Liguria, Ravenna și Picenum. În rest, regele a instalat garnizoane germanice în orașele-cheie ale Italiei și de-a lungul frontierelor de nord. O stavilă în calea fuziunii dintre germanici și romani a fost tocmai păstrarea separării dintre funcțiile civile, deținute în majoritate de romani, și cele militare, ce aparțineau mai ales germanicilor32. O altă piedică era reprezentată de faptul că Theodoric, ca și restul ostrogoților, era arian. S-au păstrat puține informații privitoare la organizarea ecleziastică a ostrogoților. Cassiodorus scrie că regele ar fi acordat scutiri de taxe unui episcop arian, Unscila, a cărui reședință sau jurisdicție nu sunt clare. Regatul ostrogot a urmat probabil același mod de organizare precum alte regate germanice, un episcop arian fiind prezent pe lângă curtea regală, un număr de preoți deservind bisericile din orașe33. Regele s-a dovedit tolerant cu restul populației, păstrând relații normale cu episcopul Romei și neîncercând să aducă populația locală la arianism. În relațiile cu armata, Theodoric s-a comportat ca un germanic (purta titlul de rex, nerecunoscut oficial), s-a înrudit cu alți regi barbari34 și a ocrotit pe cei de același neam sau din neamuri înrudite, în timp ce în fața populației romane apărea ca un conducător ce își exprima atașamentul față de trecutul Romei și față de instituțiile acesteia. Acest atașament se observă foarte bine în anul 500, când 31 P. J. Heather, Goths and Romans, p. 300-308; Guy Halsall, Barbarian Migrations and the Roman West, 376-568, Cambridge University Press, 2007, p. 286-288. 32 Peter Heather, „Gens” and „Regnum” among the Ostrogoths, în Regna and Gentes. The Relationship..., p. 108-128. 33 Ralph W. Mathisen, Barbarian Bishops and the Churches „in Barbaricis Gentibus” During Late Antiquity, „Speculum. A Journal of Medieval Studies”, vol. 72, nr. 3, 1997, p. 689-690. 34 Se căsătorește cu Audefleda, o soră a lui Clovis. Detalii despre familia lui Theodoric la Thomas S. Burns, op. cit., p. 93-99. 23 Theodoric își sărbătorește tricennalia, nu la Ravenna, unde rezida, ci la Roma, vechea capitală a imperiului, unde a ținut ceremonii în Curia Senatului, Circus Maximus și în Amfiteatrul Flavia, fiind aclamat de popor ca un „nou Traian”. Deși nu deținea titlul imperial, Theodoric se vedea probabil ca un fel de succesor al împăraților ce au condus Vechea Romă35. Precum aceștia, Theodoric a rezidat mare parte din domnie într-un singur loc, fiind din acest punct de vedere unic printre conducătorii germanici; a preferat ultima capitală imperială, Ravenna. Inițiind un adevărat program de renovatio, Theodoric s-a remarcat mai ales printr-un program de construcție sau reconstrucție, aplicat mai ales la Ravenna, Roma, Pavia și Verona. La Roma, a refăcut zidurile orașului și reședința imperială de pe colina Palatin, a reconstruit Curia Senatului, teatrul lui Pompei și apeductele. Pavia și Verona au îndeplinit funcția de reședințe secundare, aici Theodoric construind băi, amfiteatre, noi ziduri și un palat (la Pavia). Mult mai multă atenție a primit Ravenna, ținta principală a patronajului său. Pentru că orașul nu beneficia de resurse importante de apă, a hotărât refacerea apeductului, ce data din timpul lui Traian. Cel mai important proiect ecleziastic al lui Theodoric a fost complexul arian de la Ravenna, ce cuprindea o catedrală, un baptisteriu și un palat episcopal. A ridicat, de asemenea, un palat, despre care nu știm foarte multe, deoarece s-a ruinat, decorațiunile sale fiind luate de Carol cel Mare pentru palatul său de la Aachen; s-a păstrat doar biserica adiacentă palatului, Sfântul Apollinaris cel Nou, care găzduiește astăzi un mozaic ce se afla inițial în palat. Asemenea vechilor împărați, Theodoric și-a ridicat și un impunător loc de veci, cunoscutul mausoleu, ce imita într-o anumită măsură mormântul lui Constantin cel Mare din biserica Sfinților Apostoli de la Constantinopol36. Amplul program de construcții, nemaiîntâlnit în imperiul de apus de la Honorius, precum și manifestările culturale ce trimiteau la gloria vechii Rome reprezintă o mărturie evidentă a faptului că Theodoric folosea modelul roman pentru a-și exprima prestigiul ca nou conducător al Italiei. Dacă adăugăm la aceasta stăpânirile din Provence, Dalmația sau Pannonia, ca și protectoratul politic pe care l-a exercitat asupra Spaniei vizigote, putem presupune că Theodoric se afirma drept continuator al vechilor împărați ai Apusului, fapt remarcat și de apropiații săi. Cassiodorus precizează că, într-o scrisoare adresată împăratului Anastasius, Theodoric ar fi folosit vorbele: Regnum nostrum imitatio vestra est37. Politica lui Theodoric sugerează că acesta era înclinat spre realizarea unei sinteze cu civilizația romană, acceptată însă cu condiția păstrării de către goți a identității etnice și religioase. În ciuda strălucirii curților de la Ravenna și Verona, a patronajului regal asupra literelor și artelor, a refacerii de apeducte, drumuri, poduri sau băi, revigorarea din timpul lui Theodoric a fost de scurtă durată și a avut limite serioase. O parte din societatea romană, dar și din „nobilimea” gotă, la care s-au adăugat elemente din ordinul senatorial amenințate să devină o simplă aristocrație „de servicii” s-au opus. Pentru romani, faptul că imperiul încă era aproape oferea o sursă de a-și legitima opoziția față de regimul ostrogot38. Sfârșitul domniei lui Theodoric a fost umbrit de dispute politice și religioase. Simțindu-și puterea amenințată, regele și-a înăsprit atitudinea față de senat și Biserică. După moartea lui Theodoric (august 526), regatul a intrat treptat în criză, luptele pentru putere între urmașii marelui rege got fiind hotărâtoare pentru soarta ulterioară a statului got39. 35 Același Procopius scria despre Theodoric că „n-a vrut să ia nici semnele și nici titlul unui împărat roman, ci a trăit numai cu numele de rege (căci astfel obișnuiesc barbarii să-și numească conducătorii) [...]; a fost de fapt un adevărat împărat, cu nimic mai prejos decât oricare dintre aceia care s-au ridicat de la început în această demnitate” (Procopius din Caesarea, Războiul cu goții, p. 27). 36 Mozaicul (numit de obicei Palatium) de la Sfântul Apollinaris cel Nou este valoros, deoarece cuprinde o reprezentare a unei părți a palatului lui Theodoric (Ibidem, p. 77-95). 37 Mark J. Johnson, op. cit., p. 96. 38 Guy Halsall, op. cit., p. 509-510. 39 Thomas S. Burns, op. cit., p. 101-107. 24 Neînțelegerile dintre ostrogoți au declanșat în 536 un lung și distrugător război, în urma căruia generalii lui Iustinian, Belisarius și Narses, au cucerit peninsula, punând capăt stăpânirii ostrogote ca și existenței istorice a acestui neam. În urma trupelor s-a instalat birocrația imperială, de care populația locală nu mai avusese parte de mai bine de o generație. Marile orașe romane au fost grav afectate de război: Milano a fost distrus de ostrogoți și a decăzut, iar Roma a fost prinsă la mijloc în luptele dintre cele două părți; apeductele au fost tăiate, zidurile au fost dărâmate parțial cu ocazia asediilor, iar o parte a populației a fugit sau a fost expulzată. Fosta mare capitală a supraviețuit datorită rămânerii aici a bizantinilor, dar mai ales a prezenței episcopului Romei și va începe să își revină din secolul al VIII-lea. Ultimele victorii ale imperiului de răsărit, din 561, când Verona este cucerită, marchează în fapt finalul acțiunii imperiale în Italia40. B. Regatul vizigot: ultimele supraviețuiri romane în Spania Cu toate că Spania intrase în parte sub controlul vizigoților din timpul lui Euric41, în jurul anului 500, centrul puterii vizigote era încă la nord de Pirinei (regatul de la Toulouse). Galia centrală și mare parte din cea de sud sunt pierdute în favoarea francilor, care îi înving în mai multe rânduri (sub Clovis, în 507-508, și sub Childebert, în 531), astfel că centrul puterii vizigote se mută în Spania; la nord de munți sub control vizigot rămâne doar Septimania. Înaintarea francilor la sud de Aquitania a fost oprită prin intervenția regelui ostrogot Theodoric, care a asigurat astfel supraviețuirea statului vizigot, manifestându-și până la sfârșitul domniei un fel de protectorat asupra acestuia. În Spania, vizigoții s-au reorganizat și au pus bazele unui nou regat cu reședința principală la Sevilla, apoi la Toledo. Teritoriul central al migrației lor în peninsulă a fost Castilia Veche, cea mai mare densitate de așezare fiind în zona actualei provincii Segovia. Numărul lor este estimat între 20000 și 200000, cifrele variind de la un istoric la altul, în timp ce pentru populația hispano-romană s-au emis cifre la fel de diferite, de la unul la opt milioane de locuitori42. În teritoriile de margine, în special în sudul peninsulei, vizigoții s-au asociat cu puternicii aristocrați locali, ce la rândul lor se bazau pe orașele romane. Precum în regatul ostrogot, inițial asistăm la o separare instituțională a celor două părți: fiecare provincie avea un guvernator roman ce judeca potrivit legii romane, dar și un conducător got (numit dux provinciae, la nivelul provinciei, comes civitates, la nivel de oraș), care se ocupa, urmând tradiția germanică, de problemele celor din neamul său, având jurisdicție limitată și asupra romanilor43. Regatul vizigot a fost marcat de lupte interne nesfârșite, asasinatul politic fiind aproape o permanență în istoria acestui stat. Mai mulți factori au contribuit la această situație. Pe de o parte, sistemul de moștenire germanic permitea tuturor descendenților unui conducător să revendice puterea, pe de altă parte ingerințele bizantinilor au încurajat tendințele centrifuge din regat. La acestea s-au adăugat, în prima fază de evoluție a regatului, interesele unor mari stăpânitori de pământuri, majoritatea de origine romană, care se simțeau amenințați de arianismul regilor vizigoți, dar căutau totodată să-și sporească autoritatea în regiunile în care locuiau. 40 Ibidem, p. 202-215; Herbert Schutz, The Germanic Realms in Pre-Carolingian Central Europe, 400- 750, New York, Peter Lang Publishing, 2000, p. 91-95. 41 Pentru istoria regatului vizigot, v. E. A. Thompson, The Goths in Spain, Oxford, Clarendon Press, 1969; două lucrări mai noi: The Visigoths from the Migration Period to the Seventh Century. An Ethnographic Perspective, ed. P. Heather, Woodbridge, Rochester, Boydell Press, 1999 și Roger Collins, Visigothic Spain, 409-711, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, 2004. Sinteză la A. Barbero, M. I. Loring, The Formation of the Sueve and the Visigothic Kingdoms in Spain și The Catholic Visigothic Kingdom, in The New Cambridge Medieval History, vol. I, p. 162-192 și 346-370. 42 Roger Collins merge pe varianta unui număr mai mic pentru fiecare din cel două părți (Roger Collins, op. cit., p. 24-25, 241). 43 E. A. Thompson, op. cit., p. 216-217. 25 Lupte pentru tron au loc în timpul lui Agila (549-554) și Athanagild (554-567), ultimul fiind nevoit să facă față intervenției imperiului de răsărit, chemat de rivalii săi în ajutor. Forțele lui Iustinian au ocupat sud-estul Spaniei și au stabilit la Cartagena centrul administrativ al unei noi provincii. Cucerirea răsăriteană nu a avut în Spania efectele distructive pe care le-a avut în Italia, tocmai datorită efortului susținut al acțiunii imperiului din peninsula Apeninilor. Luptele fără sfârșit din Italia au făcut ca Iustinian să nu poată trimite trupe numeroase în Spania, teritoriile romane de aici fiind recuperate de Leovigild (568/573-586)44. Acesta a ocupat și regatul suevilor (585), ce se constituise la începutul secolului al V-lea în regiunile din nord-vestul Spaniei, și a dus o politică agresivă de extindere a arianismului în întreaga peninsulă, încercând să integreze sub conducere ariană bisericile „catolice” și ariene. În 580, a convocat la Toledo un conciliu arian, unde s-a hotărât acceptarea principiilor sinodului de la Niceea, dar fără rebotezare. Reccared (586-601) s-a convertit deplin (587) și a poruncit cu ocazia celui de-al treilea conciliu de la Toledo trecerea tuturor sacerdotes sectae Arrianae la dogma oficială (589), obținând astfel sprijinul Bisericii pentru consolidarea puterii sale45. Cu toate că regii vizigoți fuseseră aleși încă din secolul al VI-lea, în urma conciliului din 633, monarhia vizigotă devine oficial electivă, specific care nu a fost atât de puternic în celelalte regate germanice (cu excepția celui longobard), unde ereditatea continua să joace un rol important și unde avea tendința de a se impune ca principiu de succesiune. În Spania, regele urma să fie ales de episcopi și de elita aristocrației laice (primates). Acceptarea electivității a fost privită diferit de specialiști, unii considerând-o un triumf al Bisericii, alții un compromis prin care regalitatea prefera sprijinul instituției ecleziastice în defavoarea nobilimii nestatornice. Totuși, unii regi au încercat să asigure fiilor lor tronul, asociindu-i la domnie încă din timpul vieții; chiar și în aceste condiții, urmașii trebuiau confirmați prin alegere. Regele conducea cu ajutorul curții sau palatului, unde erau reuniți comiții palatului (optimates palatii), cei ce dețineau funcții și conducătorii provinciilor și orașelor. Până la unificarea legilor romane și germanice și până la eliminarea interdicției căsătoriei dintre goți și romani (652), societatea regatului era încă divizată pe criterii etnice. Elita militară era formată în majoritate din vizigoți, dar și din elemente ale aristocrației hispano-romane, acest grup formând nobiles, subdivizați în primates (palatii) și seniores. Masa populației hispano- romane forma vilis, divizați la rândul lor în ingenui, cei născuți liber, liberi, cei eliberați, și servi. Un alt specific al Spaniei vizigote este dat de faptul că civilizația urbană s-a menținut. Vechile monumente romane supraviețuiesc, fiind utilizate în continuare. În fruntea orașelor sunt puși comiți, care ridicau taxele și făceau judecata, ajutați de auditores (jurați) și honesti viri (oamenii de vază)46. Comerțul cunoaște fluctuații, continuă să se mențină și chiar are perioade de prosperitate, drumurile romane fiind întreținute; se mențin legături strânse cu Bizanțul, Africa, dar și cu regatul franc. Colonii de negustori (negotiatores) veniți din Orient, greci din imperiul de răsărit sau evrei, sunt prezente în multe din orașele Spaniei. Acestea intermediau comerțul cu produse din metale prețioase, sclavi, vin, mirodenii sau papirus. Încă din secolul al V-lea, când vizigoții s-au instalat decisiv în Spania, vechile domenii imperiale au fost luate în stăpânire regală. Veniturile oferite de acestea, alături de taxele din comerț reprezentau resurse destul de mari, suficiente pentru ca începând cu Leovigild, regii vizigoți să bată monedă de aur cu numele și titlul lor în atelierele de la Toledo și Merida47. 44 Roger Collins, op. cit., p. 44-63. 45 Ralph W. Mathisen, op. cit., p. 681-686. 46 Ibidem, p. 213-222. Collins a dedicat mai multe lucrări Spaniei vizigote. Pentru societatea vizigotă, v. și volumul său de studii Law, Culture, and Regionalism in Early Medieval Spain, Aldershot, Variorum, 1992. 47 Pe larg în Felix Retamero, As Coins Go Home: Towns, Merchants, Bishops and Kings in Visigothic Hispania, in The Visigoths from the Migration Period, p. 271-296. 26 Un element original al Spaniei vizigote îl reprezintă unificarea dreptului. Anterior, Euric codificase legile germanice, pentru ca Alaric al II-lea să compileze dreptul roman în ceea ce astăzi poartă numele de „Breviarul lui Alaric”, fiecare dintre cele două coduri aplicându-se populației căreia i se adresa. Mai apoi, bazându-se pe legislația lui Euric și pe cea a lui Alaric, regii vizigoți au emis la jumătatea secolului al VII-lea un nou cod de legi, Liber Judiciorum, numit și Lex Visigothorum sau Forum Judicum, în fapt o sinteză a elementelor juridice romane și germanice, la care s-au adăugat elemente de drept canonic. În timpul lui Wamba (672-680), regatul vizigot atinge apogeul și, totodată, prezintă primele semne ale dezintegrării. Cu toate că din punct de vedere etnic, religios și juridic existau toate condițiile pentru crearea unui regat stabil, în a doua parte a secolului al VII

Europa Medievala PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue