CURSURI EXAMEN EXTRAS_DEZVOLTAT PDF

REZUMAT CURSURI EXAMEN FACTORUL UMAN IN AVIATIE. MANAGEMENTUL RISCULUI COMUNICARE UMANA De luat în considerare pentru examen Definiția comunicării 1) Comunicarea umană este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimul cu scopul de a schimba comportam...

REZUMAT CURSURI EXAMEN FACTORUL UMAN IN AVIATIE. MANAGEMENTUL RISCULUI COMUNICARE UMANA De luat în considerare pentru examen Definiția comunicării 1) Comunicarea umană este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimul cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi (auditoriul). 2) Comunicarea umană înseamnă totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta. 3) Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale unui alt organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi. Modelul lui Berlo – SMCR Acest model nu este specific unei comunicări anume. Modelul lui Berlo include ourmătorii factori: Sursa: Sursa este situată de unde provine mesajul. Abilitățile de comunicare - De exemplu, capacitatea de a citi, scrie, vorbi, asculta etc. Atitudinile - De exemplu, la un elev este vorba mai degrabă de atitudinea de a învăța iar pentru profesori, de a preda. Cunoștințele - Comunicarea înseamnă, de asemenea, că persoana trebuie să cunoască subiectul sau subiectul. De ex. un profesor trebuie să cunoască în detaliu subiectul pe care îl predă astfel încât să poată comunica corect astfel încât elevii să înțeleagă mai ușor. Aici ne referim nu la cunoștințele generale, ci la cunoștințele subiectului pe care persoana le comunică și la familiarizarea cu acesta Sistemul social - include diferitele aspecte ale societății, cum ar fi valorile, credințele, cultura, religia și o înțelegere generală a societății. De exemplu, sălile de clasă diferă de la țară la țară la fel ca comportamentele oamenilor și modul în care comunică etc. Putem comunica numai în măsura în care sistemul social permite. Cultura: Cultura unei anumite societăți intră, de asemenea, în sistemul social. Conform acestui model, oamenii pot comunica numai dacă sunt îndeplinite suficient cerințele de mai sus. Sursa codifică mesajul care are conţinut, proces şi structură. Despre conţinut şi proces vom vorbi mai târziu. Structura mesajului se referă la modul în care este aranjat. Mesajul este același, dar dacă structura nu este potrivită, receptorul nu va înțelege mesajul. Codul mesajului se referă la mijloacele prin care este trimis și în ce formă. Ar putea fi, de exemplu, limbajul verbal, limbajul corpului, gesturi, muzică etc. Chiar și cultura este un cod. Prin aceasta, oamenii transmit și primesc mesaje și are loc comunicarea. Numai când codul este clar pentru receptor, mesajul va fi înţeles. Utilizarea greșită poate duce la o interpretare greșită. Canalul se referă aici la cele cinci simţuri. Decodificarea este făcută de receptor. Receptorul trebuie să gândească tot conținutul și elementele sursei, astfel încât să comunice / răspundă la sursei în mod eficient. Modelul lui Berlo consideră că pentru a avea loc o comunicare eficientă, sursa și receptorul trebuie să fie acordate la același nivel. Abia atunci comunicarea va avea loc sau va avea loc în mod corespunzător. De exemplu, dacă abilitatea de comunicarea sursei este bună, atunci receptorul ar trebui să aibă abilități de ascultare la fel de bune. Receptorul primește întregul mesaj, dar poate interpreta greşit semnificația acestuia. Dintre criticile aduse modelului SMCR al lui Berlo putem menţiona: Absenţa feedback-ului. Efectele sunt practic necunoscute. Nu menționează barierele din calea comunicării. Nu introduce zgomotul. Este un model destul de complex. Este un model liniar de comunicare. Omite utilizarea celui de-al șaselea sens ca canal de comunicare, care este un atu pentru ființele umane (gândire, înțelegere, analiză etc.) Barierele comunicării Sintetizând, cauzele pentru care nu ne înţelegem, pe care le putem numi barierele comunicării, pot fi externe (zgomote), sau interne (imaginile despre lume şi viaţă, existenţa presupunerilor, eroarea de expectanţă, lipsa de interes, concluzii grăbite).  Categoriile de limbaj După natura expresiei Limbaj verbal Oral: Comunicare prin vorbire (ex.: conversații, discursuri). Scris: Comunicare prin text scris (ex.: cărți, articole, scrisori). Limbaj nonverbal Gesturi: Mișcări ale mâinilor sau corpului pentru a transmite informații. Expresii faciale: Indică emoții (ex.: zâmbetul, tristețea). Contact vizual: Folosit pentru a stabili conexiuni și a transmite intenții. Postură: Modul în care o persoană își ține corpul indică dispoziția sau atitudinea. Proxemică: Distanța fizică dintre interlocutori. Limbaj paraverbal Tonul, volumul, ritmul și inflexiunile vocii care influențează înțelegerea mesajului. Limbaj simbolic Utilizarea de simboluri (ex.: semne de circulație, icoane). După funcție Limbaj informativ: Transmite informații sau cunoștințe (ex.: știri, lecții). Limbaj expresiv: Reflectă emoții sau sentimente (ex.: poezie, exclamații). Limbaj persuasiv: Influențează opiniile sau comportamentele (ex.: publicitate, retorică). Limbaj instructiv: Dă indicații sau comenzi (ex.: manuale, comenzi vocale). După mediul utilizat Limbaj natural: Utilizat în conversații zilnice (ex.: limbile vorbite). Limbaj tehnic: Specific unui domeniu profesional sau științific (ex.: limbaj medical, limbaj IT). Limbaj artistic: Folosit în literatură, muzică sau arte vizuale. După complexitate Limbaj formal: Structurat, cu reguli stricte (ex.: documente oficiale, matematică). Limbaj informal: Utilizat în contexte relaxate, fără constrângeri rigide (ex.: conversații între prieteni). Alte categorii Limbajul corpului: Modul în care oamenii comunică prin mișcări și poziții ale corpului. Limbaj artificial: Creat de om pentru scopuri precise (ex.: limbaje de programare, esperanto).  Limbajul semnelor: Utilizat de persoanele cu deficiențe de auz (ex.: ASL, limbajul mimico- gestual românesc). Planurile comunicării Comunicarea decurge în două planuri, planul conţinutului şi al relaţiei. Uneori, fără să ştim de ce, un om ne poate fi simpatic, iar altul antipatic. Planul conţinutului transmite informaţii, în timp ce planul relaţiei transmite informaţii despre informaţii. Cuvintele (conţinut) transportă idei, noţiuni şi concepte, în timp ce tonul vocii şi limbajul corpului (relaţie) transmit atitudini, emoţii şi sentimente. Planul conţinutului reprezintă CE se comunică, în timp ce planul relaţiei concretizează CUM se comunică, definind astfel planul conţinutului. Aşa cum am văzut din propria noastră experienţă de viaţă, sensul comunicării este puternic influenţat, chiar determinat de multe ori de planul relaţiei. Dacă între cele două planuri ale comunicării există concordanţă, atunci avem încredere în ceea ce spune celălalt care ne poate fi simpatic. În caz contrar, dacă percepem o disonanţă între planul conţinutului şi cel al relaţiei, atunci nu avem încredere în mesaj, celălalt ne poate deveni antipatic, putând, uneori, declanşa mecanismele de apărare ce ne caracterizează pe fiecare în parte. În astfel de situaţii, se poate întâmplă să nu ne mai concentrăm asupra mesajului, ci asupra modului în care ne putem apăra interesele, nevoile, sau de anumite pericole reale sau imaginare percepute de noi. Dacă percepem ca pozitive informaţiile din planul relaţiei, atunci lucrurile spuse de celălalt ne pot părea interesante şi chiar savante. Planul relaţiei poate transmite semnale de dominanţă sau de supunere, de prietenie sau de duşmănie. Relaţia poate fi pozitivă (simpatie, prietenie, acceptare, admiraţie, aprobare), neutră (indiferentă), sau negativă (disconfort, dominanţă, duşmănie, dezaprobare, respingere, dispreţ). Să ne imaginăm mai multe modalităţi de a spune, de exemplu, „Bună treabă!”. Aceleaşi cuvinte pot fi percepute ca o laudă, sau, dimpotrivă, dispreţ sau bagatelizare. În funcţie de dispoziţia pe care o avem, putem interpreta aceste cuvinte ca pe un reproş, chiar dacă intenţia celuilalt nu a fost aceasta. Dacă relaţia este pozitivă, atunci este foarte probabil ca percepţia să fie de apreciere, laudă. Dacă relaţia este negativă, putem percepe aceleaşi cuvinte ca pe un reproş, o devalorizare, caz în care ne vom apăra (sau vom ataca). În special atunci când relaţia este negativă, planul relaţiei poate deveni mai important decât cel al conţinutului. Comunicarea este deturnată, iar ceea ce se întâmplă în continuare este un şir de replici de atac sau apărare. Relaţiile partenerilor devin pur emoţionale, iraţionale. Tonul agresiv, ironic, cicălitor, arogant, sau plângăcios, gesturile agresive, triviale, sau dispreţuitoare devin factori de alterare ai comunicării. Ce este de făcut atunci când planul relaţiei este alterat? În acest caz, este practic inutil să continuăm discuţia la nivel raţional. Dacă celălalt a declanşat mecanismele de apărare, semn că este în stres negativ, singurul lucru pe care îl putem face dacă vrem să revenim la comunicarea de interes comun şi de satisfacere reciprocă a unor nevoi, este de a-l ajuta pe celălalt să iasă din stres, de a modifică relaţia. Vom vedea cum putem face acest lucru cu ajutorul modelului Process Communication Management în capitolul destinat gestionării conflictelor. În funcţie de numărul de persoane se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă. Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Fiinţa umană se ascultă pe sine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic. Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte şi să se înţeleagă reciproc şi vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor. Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 10 persoane. În grup sau echipă, persoana îşi petrece mare parte din viaţa sa socială. Aici se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă probleme şi se iau decizii importante, inevitabil se creează şi se rezolvă conflicte. Acest nivel al comunicării umane va fi abordat mai pe larg în capitolul dedicat comunicării în echipă. Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau prezentări susţinute de o singură persoană. Aparent, persoana care susţine prelegerea comunică mai mult, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său. Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme precum cartea, presa scrisă, audiovizualul. Caracteristica principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcţie. Construirea unei bune relaţii interpersonale poate începe cu alegerea corectă a distanţei potrivite pentru partener. Atât o distanţă prea mică, cât şi una prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate şi pot împiedica construirea unei relaţii bune cu celălalt. Distanţa „adecvată” diferă de la o persoană la altă. Sunt persoane care preferă o mai mare apropiere, iar atingerea nu este o problemă, în timp ce altele preferă o distanţă mai mare. Totodată, există diferenţe de la un popor la altul, sau de la o cultură la alta. Distanţarea diluează comunicarea, în timp ce apropierea o intensifică. Dacă veştile sunt bune, apropierea poate fi adecvată, dacă sunt proaste, mai degrabă este indicată o distanţare. Pot fi însă şi alte situaţii care depind foarte mult de personalitatea celor în cauză. Putem vorbi de patru categorii de distanţe interpersonale: intimă, personală, socială şi publică. Nivelurile comunicării În funcţie de numărul de persoane se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă. Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Fiinţa umană se ascultă pe sine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic. Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte şi să se înţeleagă reciproc şi vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor. Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 10 persoane. În grup sau echipă, persoana îşi petrece mare parte din viaţa sa socială. Aici se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă probleme şi se iau decizii importante, inevitabil se creează şi se rezolvă conflicte. Acest nivel al comunicării umane va fi abordat mai pe larg în capitolul dedicat comunicării în echipă. Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau prezentări susţinute de o singură persoană. Aparent, persoana care susţine prelegerea comunică mai mult, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său. Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme precum cartea, presa scrisă, audiovizualul. Caracteristica principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcţie.  Spațiile de comunicare Construirea unei bune relaţii interpersonale poate începe cu alegerea corectă a distanţei potrivite pentru partener. Atât o distanţă prea mică, cât şi una prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate şi pot împiedica construirea unei relaţii bune cu celălalt. Distanţa „adecvată” diferă de la o persoană la altă. Sunt persoane care preferă o mai mare apropiere, iar atingerea nu este o problemă, în timp ce altele preferă o distanţă mai mare. Totodată, există diferenţe de la un popor la altul, sau de la o cultură la alta. Distanţarea diluează comunicarea, în timp ce apropierea o intensifică. Dacă veştile sunt bune, apropierea poate fi adecvată, dacă sunt proaste, mai degrabă este indicată o distanţare. Pot fi însă şi alte situaţii care depind foarte mult de personalitatea celor în cauză. Putem vorbi de patru categorii de distanţe interpersonale: intimă, personală, socială şi publică. Zona intimă Zona intimă este de până la 50 centimetri, cam o jumătate de braţ. Este distanţa dansului intim, a mângâierilor, sexului, dar şi a luptei corp la corp, adică o zonă apărată cu străşnicie. În această zonă permitem accesul doar persoanelor în care avem mare încredere şi care ne sunt foarte apropiate, dar blocăm accesul celorlalţi. Trebuie să privim cu atenţie (nu neapărat cu suspiciune) atingerile celorlalţi. Despre efectele posibil manipulatoare ale atingerilor vom reveni ulterior. Desconsiderarea zonei intime poate fi percepută ca o desconsiderare a persoanei. Întinderea zonei intime depinde de personalitatea fiecărui individ şi de siguranţa de sine a acestuia. Totodată, zona intimă depinde şi de statutul social al persoanei. Şefii cei mari au, de obicei, birouri mari şi scaune înalte. Zona personală Zona personală se întinde în intervalul 50-120 centimetri, corespunzând distanţei normale la care doi oameni conversează pe stradă sau într-o încăpere mare şi se pot atinge dacă amândoi ţin braţele întinse. Această zonă are o semnificaţie psihologică specială: activarea instinctului de „proprietate” asupra partenerului atunci când pătrunde o persoană de sex opus. Zona socială Zona socială este cuprinsă între 1,20 – 3,5 metri şi este rezervată contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale. Zona publică Zona publică (> 3,5 m) este spaţiul în care comunicarea îşi pierde caracterul interpersonal. Poate fi vorba de un discurs cu caracter oficial, un curs. Distanţa publică oferă securitate şi o postură cu dominanţă psihologică persoanelor din spatele catedrei, sau de la tribună. Perfecționarea comunicării Drumul spre performanţă şi apoi spre măiestrie are aceleaşi etape în comunicare ca în orice alt domeniu. Ciclul învăţării cuprinde însuşirea noţiunilor teoretice (cum pot fi grilele de lectură din Analiza Tranzacţională şi din Process Communication Management), experienţa comunicării (exerciţii şi conştientizare), revederea şi analiza experienţelor şi aplicarea celor dobândite în viitor. Sunt cei patru paşi ai unui proces de învăţare pe care ni-l putem imagina ca pe o spirală ascendentă: comunicăm, reflectăm şi analizăm, conceptualizăm, progresăm ş.a.m.d. (Figura 2: Ciclul învăţării comunicării). Urmând acest drum, ajungem să devenim performeri ai comunicării. Suntem eficienţi şi ne înţelegem bine cu multă lume. Pentru măiestrie este nevoie de ceva mai mult. Am putea numi acest ceva integrarea cunoştinţelor, sau integralitatea comunicării. Dacă pentru a fi eficient în comunicare poate fi suficientă cunoaşterea unor principii teoretice de bază şi dobândirea unor deprinderi la nivel comportamental, arta comunicării implică folosirea funcţiilor umane în integralitatea lor: comportament, gândire, intuiţie, senzaţie, emoţie şi, în final, comunicare TEHNICA DE RELATIONARE RAPIDA (RAPPORT) De luat în considerare pentru examen etapele raportului 1. Calibrarea Calibrarea constă în descoperirea unor legături subtile și individuale dintre particularități ale limbajului nonverbal și verbal și starea interioară a persoanei cu care comunicăm. Pentru a „calibra” o persoană, este nevoie s-o privim și s-o ascultăm cu atenție. De asemenea, este nevoie să-i arătăm interes, pentru că ne pasă și ne interesează, evident; nu simulăm doar interesul. Dorim să aflăm cât mai exact care este starea interioară a persoanei cu care comunicăm pentru a avea o relație cât mai bună; construind o relație bună, putem comunica mai bine, putem înțelege și ne putem face înțeleși mai bine. Observăm cu interes, calibrăm și comunicăm eficient într-un cadru definit de valori sănătoase: autenticitate, sinceritate, respect. Evident, putem face toate acestea și cu scopul de a convinge pe cineva să facă ce considerăm noi că este mai bine să facă, sau cu scopul de a manipula (ceea ce unii o și fac), dar aceste abordări nu sunt sănătoase și sunt sortite eșecului pe termen lung. Pentru a calibra, urmărim cu atenție: · poziția corpului, a centrului de greutate, tendința de apropiere sau de depărtare; · privirea, simte sau nu nevoia de contact vizual, mișcarea ochilor; · respirația: abdominală, toracică ,sau claviculară, frecvența, superficială sau profundă; · expresia feței; · vocea: tonalitate, vorbire rapidă sau lentă, inflexiuni; · cuvintele folosite. Antrenamentul calibrării și cel al comunicării sunt foarte ușor de „programat”: este suficient să ne aducem aminte să-l facem. Putem să ne antrenăm în orice moment, fie că privim la televizor, suntem în metrou, mergem pe strada, suntem la o cafea pe terasă: privim și ascultăm cu atenție, observând cât mai mult și interpretând cât mai puțin și, cu timpul, căpătăm experiența. La fel cum am învățat sau predat tenis, nu le facem pe toate deodată; ne putem alege un element sau două dintre cele de mai sus și le urmărim la mai multe persoane, sau privim cu atenție și observăm ce ni se pare mai special. 2. Sincronizarea „Înainte de a critica o persoană, mergi măcar un kilometri în pantofii ei” proverb antic, origine necunoscută În limba engleză, termenul folosit este pacing, în acest context cea mai potrivită traducere mi se pare sincronizare, a ține același ritm. Mai putem folosi acordare, imitare, sau oglindire. Sincronizarea este un fel de acordare pe aceeași lungime de undă, iar acest lucru vizează toate cele trei categorii de limbaj: verbal, paraverbal și nonverbal. Dacă persoana cu care comunicăm vorbește repede, gesticulând energic, este mai potrivit să folosim și noi aceeași „frecvență”: vorbim repede și gesticulăm. Putem spune astfel că vorbim „aceeași limbă”. Sincronizarea la nivelul limbajului corporal se referă la expresia feței, contactul vizual, postură, gesticulare, respirație. Sincronizarea la nivel verbal se referă la folosirea cuvintelor din același „vocabular”: folosim, pe cât posibil aceleași cuvinte pe care le folosește interlocutorul. Sincronizându-ne cu comportamentul interlocutorului nostru avem o șansă în plus să vedem lumea așa cum o vede el. Trebuie să fi foarte atenți ca acordarea noastră să nu devină supărătoare pentru celălalt! Sincronizarea se poate face la diferite niveluri de profunzime. Sincronizarea la nivel de mediu include acordarea ţinutei vestimentare la context: mă îmbrac în funcţie de cerinţele mediului în care comunic. Comportamentul reprezintă ceea ce se percepe în exterior, în principal ceea ce văd și aud. Oglindirea sau imitarea reprezintă modalitățile principale de acordare la nivel de comportament. Acordarea la nivele de abilități poate fi una și mai puternică decât precedentele: putem avea o relație bună având aceleași abilități și participând la aceleași activități. Mai profundă este acordarea la aceleași valori și principii de viață (convingeri). Identificarea la nivel de identitate și misiune pot fi cele mai puternice modalități de acordare ducând le relații foarte bune. Sincronizarea (pacing) poate fi realizată prin imitare (matching), sau oglindire (mirroring). Sincronizarea (imitare sau oglindire) se face cu subtilitate. Altfel... "Subtilitatea" vine cu experienţa. 3. Conducerea În limba engleză, termenul folosit este leading. Suntem pe aceeași lungime de undă? Am fost atenți în etapa precedentă să vorbim aceeași limbă, oglindind-ul pe interlocutorul nostru. Acest lucru ne-a fost de ajutor să construim relația, să ne acordăm pe aceeași lungime de undă și să- i înțelegem punctul de vedere. Este momentul să ne spunem și punctul nostru de vedere pe care îl exprimăm schimbând ceva din modul de comunicare în acord cu ce vrem să spunem. Poate fi vorba de o schimbare minoră în expresia feței sau postură, sau poate fi o schimbare în voce. Dacă relația este suficient de solid construită, interlocutorul ne va urma, oglindindu-ne inconștient. Dacă nu o face, revenim la pacing. 4. Ruperea raportului Da, și ruperea raportului poate fi utilă în anumite situații. Poate vrem să evităm discuția cu o persoană într-un mod „subtil”... Atenție însă: putem face acest lucru cu persoanele cu care am decis că nu dorim să investim în construirea unei relații. Și în acest caz, este nevoie să fim atenți ca acest demers să nu fie interpretat ca pe o lipsă de respect. Am putea găsi, oare, o formulare respectuoasă și autentică pentru a spune ce avem de spus? În cazul de mai sus, utilitatea ruperii raportului prin nesincronizare mi se pare îndoielnică. Sunt situații în care utilitatea ruperii raportului poate fi considerată dincolo de orice îndoială. Dacă intrăm pe aceeași lungime de undă cu o persoană, este foarte posibil să empatizăm cu ea, să rezonăm, să simțim ceea ce simte ea, iar acest lucru, în anumite situații este cât se poate de nebenefic. Putem să ne gândim la medici, de exemplu, cel mai sugestiv fiind cazul chirurgilor. Ar putea fi extrem nebenefic ca un chirurg să intre pe aceeași lungime de undă cu pacientul înainte de operație. Nebenefic poate fi și pentru medicul de familie să rezoneze mai mult decât este necesar cu suferințele pacienților. Aceeași situație poate fi și în cazul psihoterapeuților. De aceea, poate, am întâlnit medici care relaționează foarte prost cu pacienții, fiind într-o totală lipsă a raportului. O atitudine pe care, poate, și-au construit-o în timp ca un mecanism de protecție, dar pe care nu au putut s-o păstreze doar pentru sala de operație. Cu atât mai mult, talentul medicului de a relaționa și de a intra în raport cu pacientul este unul esențial. În multe cazuri, pacientul este pe jumătate vindecat numai dacă se simte înțeles de către doctor. Este, așadar, o mare calitate a doctorului de a rezona cu pacientul, fără a se conecta mai mult decât trebuie la suferința acestuia.  nivelurile de adâncime pentru a construi un raport Sincronizarea la nivelul limbajului corporal se referă la expresia feței, contactul vizual, postură, gesticulare, respirație. Sincronizarea la nivel verbal se referă la folosirea cuvintelor din același „vocabular”: folosim, pe cât posibil aceleași cuvinte pe care le folosește interlocutorul. Sincronizarea se poate face la diferite niveluri de profunzime. Sincronizarea la nivel de mediu include acordarea ţinutei vestimentare la context: mă îmbrac în funcţie de cerinţele mediului în care comunic. Comportamentul reprezintă ceea ce se percepe în exterior, în principal ceea ce văd și aud. Oglindirea sau imitarea reprezintă modalitățile principale de acordare la nivel de comportament. Acordarea la nivele de abilități poate fi una și mai puternică decât precedentele: putem avea o relație bună având aceleași abilități și participând la aceleași activități. Mai profundă este acordarea la aceleași valori și principii de viață (convingeri). Identificarea la nivel de identitate și misiune pot fi cele mai puternice modalități de acordare ducând le relații foarte bune. SISTEMUL NERVOS De luat în considerare pentru examen Părţile componente Sistemul nervos include: 1. Sistemul nervos central (SNC). Înglobat în os, SNC este responsabil pentru emiterea impulsurilor nervoase și analiza datelor senzoriale. Constă din creier și măduva spinării. Creierul cântărește în medie 1,4 kg și cuprinde 97% a întregului sistem nervos. Căile nervoase (nervii) se extind de la creier la aproape fiecare țesut și structură a corpului. 2. Sistemul nervos periferic (SNP). SNP este alcătuit dintr-o serie de celule specializate care transmit informațiile primite de la organisme și mușchi înapoi către SNC prin nervii senzoriali. De asemenea, este responsabil pentru transmiterea informațiilor din SNC direct către organe și mușchi prin nervii motori. Astfel, nu este întotdeauna necesar ca creierul să fie implicat în reacția la stimul. Acțiunile reflexe, cum ar fi retragerea rapidă a mâinii dintr-un stimul dureros, vor implica doar o buclă între mână și măduva spinării. Deoarece sunt implicați mai puțini neuroni, reflexele sunt rapide. 3. Sistemul nervos autonom (vegetativ) (SNA). Un sistem nervos autonom (independent) special gestionează glandele corpului mușchii organelor interne și ale vaselor de sânge. Nervii autonomi au legături cu SNC, dar, în ansamblu, nu suntem conștienți de funcționarea sistemului autonom și nu putem să-l controlăm. După cum am văzut, respirația este reglementată de sistemul autonom, iar altele includ : i) Presiunea arterială. ii) Mișcările gastrointestinale. iii) Aparatul urinar. iv) Transpirația. v) Temperatura corpului. vi) Sindromul general de adaptare la stress, cunoscut sub numele de răspuns luptă sau fugi, se bazează pe sistemele nervoase simpatice și parasimpatice care fac parte din SNA. Sistemul nervos este o parte extrem de complexă a unui animal care coordonează acțiunile și informațiile senzoriale prin transmiterea de semnale către și din diferite părți ale corpului său. Sistemul nervos detectează schimbările de mediu care afectează corpul, apoi funcționează în tandem cu sistemul endocrin pentru a răspunde la astfel de evenimente. ,.  Funcţiile sistemului nervos Sistemul nervos are rolul esențial de a coordona și controla activitățile corpului, fiind responsabil pentru recepționarea, transmiterea și procesarea informațiilor. Funcțiile acestuia pot fi clasificate în mai multe categorii: 1. Funcția senzorială Sistemul nervos recepționează stimuli din mediul intern și extern prin intermediul receptorilor specializați (ex.: ochi, urechi, piele). Detectarea stimulilor: Lumină, sunet, temperatură, durere, presiune etc. Transmiterea informației: Impulsurile nervoase sunt transmise prin fibre senzoriale către creier și măduva spinării. 2. Funcția integrativă (de procesare) Sistemul nervos procesează și interpretează informațiile primite pentru a decide răspunsul adecvat. Analiza stimulilor: Integrează semnalele primite de la receptori. Luarea deciziilor: Creierul interpretează datele și formulează răspunsuri bazate pe context. Memorie și învățare: Creează și stochează informații pentru utilizare viitoare. 3. Funcția motorie Sistemul nervos transmite comenzi către mușchi și glande pentru a iniția răspunsuri. Răspunsuri voluntare: Mișcări controlate (ex.: ridicarea mâinii). Răspunsuri involuntare: Reflexe (ex.: retragerea mâinii de la o suprafață fierbinte). Controlul secrețiilor: Reglarea activității glandelor endocrine și exocrine. 4. Funcția autonomă (vegetativă) Coordonează activitățile care asigură funcționarea normală a organelor interne, fără implicarea conștientă. Sistemul nervos simpatic: Activează reacția „luptă sau fugi” (crește ritmul cardiac, dilată pupilele). Sistemul nervos parasimpatic: Promovează odihna și digestia (scade ritmul cardiac, stimulează secrețiile digestive). 5. Funcția cognitivă și emoțională Sistemul nervos central, în special creierul, este responsabil pentru gândire, luarea deciziilor, memorie, creativitate și emoții. Gândire și raționament: Activități ale cortexului cerebral.  Gestionarea emoțiilor: Sistemul limbic reglează stările emoționale și reacțiile comportamentale. 6. Funcția de homeostazie Sistemul nervos menține echilibrul intern al organismului prin controlul funcțiilor vitale. Reglarea temperaturii corporale. Controlul presiunii arteriale și al respirației. Coordonarea răspunsurilor hormonale prin interacțiunea cu sistemul endocrin. 7. Funcția reflexă Reflexele sunt răspunsuri rapide și involuntare la stimuli, mediate de măduva spinării. Reflexe somatice: Implică mușchii scheletici (ex.: reflexul rotulian). Reflexe autonome: Implică organele interne (ex.: dilatarea pupilei). Părţile componente ale neuronului Neuronul este format din: 1) Corpul neuronului (pericarion, soma). Deoarece conține nucleul, majoritatea sintezei proteinelor are loc aici. Nucleul poate varia de la 3 la 18 micrometri în diametru. , 2) Dendritele unui neuron sunt extensii celulare cu multe ramuri. Această formă și structură generală este denumită metaforic ca unarbore dendritic. 3) Axonul (cilindraxul sau neuritul) este ca un cablu cablu a cărei lungime poate fi de zeci, sute sau chiar zeci de mii de ori mai mare ca diametrul somei. Axonul transportă în primul rând semnalele nervoase de la soma și transportă unele tipuri de informații înapoi la ea. Mulți neuroni au un singur axon care se poate ramifica, permițând comunicarea cu multe celule țintă. 4) Partea axonului în care iese din soma se numește "colina axonului" (axon hillock). Pe lângă faptul că este o structură anatomică, colina axonului are, de asemenea, cea mai mare densitate a canalelor de sodiu care pot crea tensiune. Acest lucru îl face cea mai ușor excitabilă parte a neuronului și zona de inițiere a impulsului electric. În termeni electrofiziologici, are cel mai negativ potențial de prag. 5) Terminalul axonului se găsește la capătul axonului cel mai îndepărtat de soma și conține sinapse. Butonii terminali sinaptici sunt structuri specializate în care substanțele chimice ale neurotransmițătorilor sunt eliberate pentru a comunica cu neuronii țintă. În plus față de butonii sinaptici la terminalul axonului, un neuron poate avea și butoni de trecere, care sunt situați de-a lungul axonului.  Neuronii oglindă Un neuron oglindă este un neuron care se declanșează atât atunci cineva acţionează, cât și când cineva observă acțiunea efectuată de altul. Integrarea creierului Integrarea creierului = sănătate mentală, succes, fericire Caracteristicile creierului stâng (emisfera stângă) Emisfera stângă este asociată cu gândirea analitică, logică și secvențială. Este considerată partea „logică” a creierului și este responsabilă pentru: Limbaj și comunicare verbală: Procesarea limbajului (citit, scris, vorbit). Abilități gramaticale și sintactice. Interpretarea semnificației cuvintelor. Gândire logică și analitică: Soluționarea problemelor matematice și logice. Abordarea secvențială a sarcinilor. Abilități motorii pentru partea dreaptă a corpului: Controlează mișcările și sensibilitatea părții drepte a corpului. Gândire organizată: Tendința de a analiza detaliile. Planificare și structurare a informațiilor. Procesarea informației secvențial: Gândirea „pas cu pas” pentru rezolvarea problemelor. Caracteristicile creierului drept (emisfera dreaptă) Emisfera dreaptă este considerată partea „creativă” a creierului, fiind asociată cu intuiția, imaginația și procesarea holistică. Principalele caracteristici includ: 1. Creativitate și imaginație: o Gândire vizuală și spațială. o Abilități artistice, cum ar fi desenul, muzica și dansul. 2. Gândire holistică: o Perceperea unui tablou de ansamblu.  o Procesarea simultană a informației. 3. Recunoașterea modelelor și formelor: o Identificarea fețelor, imaginilor și formelor complexe. o Orientare spațială și percepție tridimensională. 4. Abilități motorii pentru partea stângă a corpului: o Controlează mișcările și sensibilitatea părții stângi a corpului. 5. Procesarea emoțiilor: o Interpretarea expresiilor faciale, a tonului vocii și a altor indicii nonverbale. o Implicare în răspunsuri emoționale și intuitive. SOMNUL SI OBOSEALA De luat în considerare pentru examen Disciplina studierii ritmurilor circadiene se numește Cronobiologie. În corp au loc mai multe procese care sunt coordonate de hipotalamus, indiferent dacă persoana este trează sau doarme. Aceste ritmuri biologice sunt controlate intern și nu sunt doar reacții la mediul nostru. Ritmurile biologice nu sunt neapărat uniforme, putând varia de la aproximativ 90 de minute până la 28 de zile. Disciplina studierii ritmurilor se numește Cronobiologie. Ritmurile circadiene Ritmurile circadiene sunt modificări fizice, mentale și comportamentale care urmează un ciclu de 24 de ore. Aceste procese naturale sun influenţate în primul rând de lumină și întuneric și afectează majoritatea ființelor vii, inclusiv animale, plante și microbi. Ritmurile circadiene sunt fluctuații zilnice măsurabile în variabile precum: Temperatura corpului. Tensiune arteriala. Ritmul cardiac. Acuitatea senzorială. Debitul glandei suprarenale. Nivelurile de neuro-transmiţători ai creierului. În condiții normale, ritmurile noastre circadiene sunt blocate la 24 de ore prin indicii de timp externi (Zeitgebers). În 2017, cercetătorii Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash și Michael W. Young au câștigat prestigiosul premiu Nobel pentru cercetarea ritmurilor circadiene. Studiind muștele fructelor, care au o structură genetică foarte asemănătoare cu a oamenilor, au izolat o genă care ajută la controlul ceasului biologic. Oamenii de știință au arătat că gena produce o proteină care se acumulează în celule peste noapte, apoi se descompune în timpul zilei. Oamenii de știință învață despre ritmurile circadiene prin studierea oamenilor și prin utilizarea organismelor cu gene similare ale ceasului biologic, cum ar fi muștele fructelor și șoarecii. Cercetătorii care fac aceste experimente controlează mediul subiectului prin modificarea perioadelor de lumină și întuneric. Apoi caută schimbări în activitatea genelor sau alte semnale moleculare. Oamenii de știință studiază, de asemenea, organismele cu ritmuri circadiene neregulate pentru a identifica ce componente genetice ale ceasurilor biologice pot fi sparte.  Variabilele cu care putem măsura ritmurile circadiene Ritmurile circadiene sunt fluctuații zilnice măsurabile în variabile precum: Temperatura corpului. Tensiune arteriala. Ritmul cardiac. Acuitatea senzorială. Debitul glandei suprarenale. Nivelurile de neuro-transmiţători ai creierului. Ritmurile circadiene vor rula liber până la o periodicitate de aproximativ 25 de ore În condiții normale, ritmurile noastre circadiene sunt blocate la 24 de ore prin indicii de timp externi (Zeitgebers). În 2017, cercetătorii Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash și Michael W. Young au câștigat prestigiosul premiu Nobel pentru cercetarea ritmurilor circadiene. Studiind muștele fructelor, care au o structură genetică foarte asemănătoare cu a oamenilor, au izolat o genă care ajută la controlul ceasului biologic. Oamenii de știință au arătat că gena produce o proteină care se acumulează în celule peste noapte, apoi se descompune în timpul zilei. Oamenii de știință învață despre ritmurile circadiene prin studierea oamenilor și prin utilizarea organismelor cu gene similare ale ceasului biologic, cum ar fi muștele fructelor și șoarecii. Cercetătorii care fac aceste experimente controlează mediul subiectului prin modificarea perioadelor de lumină și întuneric. Apoi caută schimbări în activitatea genelor sau alte semnale moleculare. Oamenii de știință studiază, de asemenea, organismele cu ritmuri circadiene neregulate pentru a identifica ce componente genetice ale ceasurilor biologice pot fi sparte. Zeitgebers sincronizatori de timp Aceşti sincronizatori sunt indicii furnizate de ceas și alte evenimente externe, cum ar fi răsăritul soarelui, lumina și întunericul, creșterea zgomotului din trafic la anumite ore, orele regulate de masă și programele de lucru, toate acestea ajutând la reglarea ceasului nostru biologic intern. Aceste indicii sunt cunoscute sub numele de Zeitgebers (în germană pentru „indicatori sau sincronizatori de timp”). De fapt, conștientizarea cognitivă a orei este, în sine, un exemplu de Zeitgebers. Dacă un individ este izolat de acești Zeitgebers, fără ceas, mese regulate sau orice alt mod de detectare a modificărilor de lumină, ritmurile circadiene vor rula liber până la o periodicitate de aproximativ 25 de ore. Aceasta înseamnă că o persoană medie, dacă este izolată de aceste indicii, în loc să lucreze la o medie de 16 ore de veghe și S ore de somn, își va prelungi ziua la 17 ore de veghe, 8 ore de somn. Ceasul biologic Ceasurile biologice sunt dispozitive de sincronizare naturale ale organismelor care reglează ciclul ritmurilor circadiene. Sunt compuse din molecule specifice (proteine) care interacționează cu celulele din tot corpul. Aproape fiecare țesut și organ conține ceasuri biologice. Cercetătorii au identificat gene similare la oameni, muștele fructelor, șoareci, plante, ciuperci și alte câteva organisme. Un ceas principal se află în creier și coordonează toate ceasurile biologice dintr-o ființă, menținând ceasurile sincronizate. La animalele vertebrate, inclusiv la oameni, ceasul principal este un grup de aproximativ 20.000 de celule nervoase (neuroni) care formează o structură numită nucleul suprachiasmatic sau SCN. SCN se află într-o parte a creierului numită hipotalamus și primește informații direct de la ochi. Punctele de credit și de debit pentru somn Ciclul de somn / veghe poate fi reprezentat ca un sistem de credit și debit. În acest sistem individului i se acordă două puncte pentru fiecare de somn și are un punct scăzut pentru fiecare oră petrecută treaz. Aceasta este doar o evaluare aproximativă, deoarece indivizii variază considerabil în ceea ce privește cantitatea de somn de care au nevoie. Punctele credit de somn Creditul maxim disponibil este de 16 puncte. Nu puteți stoca punctele de credit peste 16 în așteptarea unei perioade lungi de veghe. Un somn de 10 până la 12 ore după o perioadă lungă de activitate intensă va da doar cele 16 puncte credit, iar individul se va simți din nou somnoros după 16 ore, nu după 20 până la 24 de ore. După o perioadă de veghe semnificativ scurtată, un somn bun este puțin probabil. Punctele debit de somn Cu cât ai mai puține puncte, cu atât poate fi mai ușor să dormi. În mod normal, persoana va dormi când are puțin sau deloc credit și va dormi aproximativ opt ore, urmată de o perioadă de veghe de aproximativ șaisprezece ore când creditul de somn va fi epuizat. O reducere treptată a nivelului de credit se poate acumula pe o perioadă de timp ca o „datorie de somn cumulativă”. Este important de reținut că reducerea performanței, care rezultă din lipsa de somn, crește odată cu altitudinea. Principalele aparate utilizate pentru studierea fazelor de somn Experimentele de laborator au relevat multe despre diferitele faze de somn. S-au făcut o serie de măsurători și observații pe voluntari în timpul somnului. Dispozitivele utilizate includ: a) Electroencefalogramă (EEG) - pentru a înregistra activitatea electrică a creierului b) Electrooculogramă (EOG) - pentru a măsura mișcarea ochilor în interiorul orificiului ocular c) Electromiogramă (HMO) - pentru a măsura tensiunea musculară sau relaxarea Caracteristicile celor patru etape de somn Fazele somnului Există patru etape de somn; una pentru somnul cu mișcare rapidă a ochilor (REM) și trei care formează somn non-REM (NREM). Aceste etape sunt determinate pe baza unei analize a activității creierului în timpul somnului, care arată tipare distincte care caracterizează fiecare etapă. Etapele Tipul de Durata Alte dennumiri somnului somn normală Etapa 1 NREM N1 1-5 minute Etapa 2 NREM N2 10-60 minute N3, Somn cu undă lentă (SWS), Delta Sleep, somn Etapa 3 NREM 20-40 minute profund Etapa 4 REM Somn REM 10-60 minute Defalcarea somnului unei persoane în diferite cicluri și etape este denumită în mod obișnuit arhitectura somnului. Această arhitectură de somn poate fi reprezentată vizual într- o hipnogramă. Clasificarea etapelor somnului a fost actualizată în 2007 de Academia Americană de Medicină a Somnului (AASM). Înainte, majoritatea experților se refereau la cinci etape de somn, dar astăzi, definițiile AASM ale celor patru etape reprezintă înțelegerea consensuală a ciclului de somn.  Caracteristicile fazei REM Tiparele de somn NREM Somnul NREM este compus din trei etape diferite. Cu cât stadiul de somn NREM este mai ridicat, cu atât este mai greu să trezești o persoană din somn. Etapa 1 este în esență etapa „somnolent” și durează în mod normal doar unul până la cinci minute. În timpul somnului N1, corpul încă nu s-a relaxat complet, deși activitățile corpului și creierului încep să încetinească, cu perioade de mișcări scurte (tresăriri). Există modificări ușoare ale activității creierului asociate cu adormirea în această etapă. Este ușor să trezești pe cineva în timpul acestei etape de somn, dar dacă o persoană nu este deranjată, poate trece rapid în stadiul 2. Pe măsură ce se intră în noapte, în cazul unui somn neîntrerupt durata stadiului 1 scade. Etapa a 2-a / N2 În timpul etapei 2, corpul intră într-o stare de relaxare mai profundă, incluzând o scădere a temperaturii, mușchii relaxați și respirația încetinită și ritmul cardiac. În același timp, undele cerebrale arată un nou tipar și mișcarea ochilor se oprește. În ansamblu, activitatea creierului se încetinește, dar există scurte perioade de activitate care. Somnul din etapa 2 poate dura 10- 25 de minute în timpul primului ciclu de somn și fiecare etapă N2 iar durata poate deveni mai mare în timpul nopții. În mod total, o persoană își petrece de obicei aproximativ jumătate din timpul de somn în etapa N2. Etapa a 3-a / N3 Somnul din etapa a 3-a este cunoscut și sub numele de somn profund și este mai greu să trezești pe cineva dacă se află în această fază. Tonusul muscular, pulsul și frecvența respirației scad în etapa N3 pe măsură ce corpul se relaxează și mai mult. Activitatea creierului în această perioadă are un tipar identificabil a ceea ce este cunoscut sub numele de unde delta. Din acest motiv, etapa a 3-a poate fi numită și somn delta sau somn cu undă scurtă (SWS). Experții consideră că această etapă este esențială, permițând recuperarea și creșterea corporală. De asemenea, poate întări sistemul imunitar și alte procese cheie ale corpului. Chiar dacă activitatea creierului este redusă, există dovezi că somnul profund contribuie la inteligență, creativitate și memorie. Petrecem cel mai mult timp în somn profund în prima jumătate a nopții. În timpul ciclurilor timpurii de somn, etapele N3 durează de obicei 20-40 de minute. În continuare, aceste etape se scurtează creşte durata REM.  Efectul alcoolului asupra somnului Alcool: Alcoolul și alte medicamente pot modifica arhitectura somnului. De exemplu, alcoolul diminuează durata REM la început, dar pe măsură ce alcoolul dispare, există o revenire a somnului REM, cu etape REM prelungite. „Puiul de somn” de peste zi Un pui de somn este o perioadă scurtă de somn luată la orice oră. Momentul zilei, durata somnului și deficitul de somn al individului vor determina prin ce etape de somn va trece individul. Proprietățile de restaurare ale somnului vor varia de la un individ la altul. Cei care iau pui de somn în mod obișnuit par să câștige mai multe beneficii. Ar trebui să fim conștienți de faptul că, după pui de somn, poate dura câteva minute pentrune reveni și vom avea reacții lente timp de până la 5 minute după ce am fost treziți. Durata minimă pentru ca un pui de somn să fie reparator pare să nu fie mai mică de 20 de minute. Micro-somnul Micro-somnul este o perioadă foarte scurtă de somn care durează de la o fracțiune de secundă la două până la trei secunde. Deși existența lor poate fi confirmată de citirile EEG, individul poate să nu fie conștient de apariția lor, ceea ce îl face deosebit de periculos. Călătorind spre vest și spre est Efectele Jet Lag și recuperarea acestuia vor depinde, de asemenea, de direcția de deplasare, după cum urmează: a) Călătoria spre vest. (de ex. Londra - New York). New York este cu 5 ore în spatele Londrei, așa că amiaza are loc 5 ore mai târziu. Aceasta înseamnă că un echipaj aerian va experimenta o zi de 29 de ore. Cu toate acestea, ceasul nostru biologic este de 25 de ore, ceea ce înseamnă că echipajul va suferi 4 ore desincronizare. b) Călătoria spre est. (de ex. New York - Londra). Londra este cu 5 ore înaintea New York-ului, așa că amiaza are loc cu 5 ore mai devreme. Aceasta înseamnă că un echipaj aerian va experimenta o zi de 19 ore. Cu toate acestea, ceasul nostru cu funcționare liberă este de 25 de ore, ceea ce înseamnă că echipajul va suferi 6 ore de desincronizare. Oboseală Ne referim aici la oboseala profundă care, asemănătoare stresului, este cumulativă și poate fi cauzată de: a) Lipsa unui somn odihnitor. b) O lipsă de capacitate fizică sau mentală. c) Stres fizic sau mental excesiv și anxietate. d) Desicronizarea ciclurilor corpului (Jet Lag). Oboseala poate fi subdivizată în oboseală pe termen scurt (acută) și lung (cronică). În timp ce oboseala acută este recunoscută instantaneu de către cel care suferă și o o acceptă, oboseala cronică este mai insidioasă. O persoană care suferă de oboseală cronică poate să nu fie conștient de starea sa pentru o perioadă lungă de timp până când se întâmplă ceva neplăcut. Chiar dacă cineva este conștient că oboseala este o problemă, el / ea poate ezita să recunoască faptul în mod deschis, de frică să nu aibă de suferit la locul de muncă. Este esențial să poți recunoaște simptomele oboselii atât la tine, cât și, la fel de important, la ceilalți membri ai echipei. Oboseala pe termen scurt se datorează lipsei de somn, efortului fizic sau mental greu, programării la muncă, perioadei îndelungate de serviciu, lipsei de hrană sau Jet Lag. Oboseala pe termen scurt este ușor recunoscută și remediată printr-o odihnă suficientă. Oboseala pe termen lung este mult mai dificil de recunoscut și admis. Poate proveni dintr-o serie de cauze diferite, care pot include lipsa unei condiții fizice sau mentale, o căsătorie stresantă cuplată cu probleme la locul de muncă, griji financiare și o încărcătură mare de muncă. De asemenea, poate fi subiectiv, o persoană putând tolera mai mult decât următoarea înainte de apariția oboselii cronice. Simptomele oboselii pot fi: Lipsa conștientizării. Abilități motorii diminuate. Probleme de vedere. Timp de reacție crescut. Probleme de memorie pe termen scurt. Focalizarea atenţiei pe detalii, lipsa vederii de ansamblu. Uşor de distras Erori crescute. Iritabilitate și / sau schimbări anormale de dispoziție. Revenirea la obiceiurile „vechi”. Comunicare slabă. Unele dintre acțiunile care pot fi luate în considerare pentru a preveni oboseala: a) Acceptați că oboseala este o problemă potențială. b) Planificați somnul înainte de activitățile zilei următoare. c) Folosiți exercițiile fizice şi de relaxare și asigurați-vă că sunteți în formă. d) Evitați alcoolul. e) Mâncați regulat folosind o dietă echilibrată. f) Aveți viața emoțională și psihologică sub control. g) Asigurați-vă un confort de lucru adecvat. VEDEREA De luat în considerare pentru examen Tunicile ochiului. Ochiul are trei tunici: sclerotica (sclera), coroida și retina. Sclerotica este tunica exterioară a ochiului; este o membrană albă, slab vascularizată, cu rol protector. Partea anterioară a globului ocular formează corneea transparentă. Coroida este tunica mijlocie a ochiului. Este negru și este puternic vascularizat. Prezintă irisul cu un orificiu numit pupilă. Retina este un strat subțire de celule din globul ocular care sunt responsabile pentru transformarea luminilor în semnale nervoase. Traseul luminii începând de la cornee până la retină. Lumina pătrunde în ochi prin cornee, o fereastră clară dinspre globul ocular. Corneea acționează ca un dispozitiv fix de focalizare și fiind responsabilă pentru 70%-80% din capacitatea totală de focalizare a ochiului. Focalizarea se realizează prin forma corneei. Cantitatea de lumină care intră în ochi este controlată de iris, partea colorată a ochiului, care acționează ca o diafragmă, făcând acest lucru prin modificarea dimensiunii pupilei, centrul clar al irisului. Dimensiunea pupilei se poate schimba rapid pentru a satisface schimbarea nivelului de lumină. Pentru un obiect apropiat, pupila devine mai mică, iar dacă obiectul este la distanță, pupila devine mai mare. Cantitatea de lumină poate fi ajustată cu un factor de 5: 1. Dar acest factor nu este suficient pentru a face față diferitelor niveluri de lumină experimentate între lumina zilei și o noapte întunecată și este necesar un mecanism suplimentar. La niveluri reduse de lumină are loc o schimbare chimică în celulele sensibile la lumină de pe retină, care le permit funcționarea la niveluri de lumină mult mai mici. După ce trece prin pupilă, lumina trece prin cristalin, un obiectiv transparent. Forma sa este modificată de mușchii (mușchii ciliari) care îl înconjoară, care permit focalizarea finală pe fovea. Această schimbare de formă este cunoscută sub numele de acomodare. Puterea acomodării poate fi afectată de procesul de îmbătrânire sau oboseală. Când o persoană este obosită, acomodarea este diminuată, rezultând imagini neclare. Pentru a focaliza clar asupra unui obiect apropiat,cristalinul este îngroșat. Pentru un obiect îndepărtat, cristalinul este aplatizat. Imaginea inversată de lentilă pe retină. Cu toate acestea, creierul percepe obiectul în poziție verticală, deoarece consideră imaginea inversată ca fiind normală.  Cine controlează cantitatea de lumină care intră în ochi. Cantitatea de lumină care intră în ochi este controlată de iris, partea colorată a ochiului, care acționează ca o diafragmă, făcând acest lucru prin modificarea dimensiunii pupilei, centrul clar al irisului. Dimensiunea pupilei se poate schimba rapid pentru a satisface schimbarea nivelului de lumină. Pentru un obiect apropiat, pupila devine mai mică, iar dacă obiectul este la distanță, pupila devine mai mare. Factorul de ajustare a luminii. Cantitatea de lumină poate fi ajustată cu un factor de 5: 1. Dar acest factor nu este suficient pentru a face față diferitelor niveluri de lumină experimentate între lumina zilei și o noapte întunecată și este necesar un mecanism suplimentar. La niveluri reduse de lumină are loc o schimbare chimică în celulele sensibile la lumină de pe retină, care le permit funcționarea la niveluri de lumină mult mai mici. Irisul şi pupila. Irisul este partea colorată a ochiului, situată în fața cristalinului și înconjurând pupila. Structura: Este format din țesut conjunctiv și fibre musculare netede. Conține pigmenți care determină culoarea ochilor (albastru, verde, căprui etc.). Funcții: Reglarea cantității de lumină: Controlează dimensiunea pupilei, ajustând cantitatea de lumină care pătrunde în ochi. Adaptare la lumină: În lumină intensă, fibrele circulare ale irisului se contractă (mioză), micșorând pupila. În întuneric, fibrele radiale se contractă (midriază), mărind pupila. Protecția ochiului: Reduce riscul de supraexpunere la lumină puternică. Pupila este deschiderea centrală din iris, prin care lumina pătrunde în interiorul ochiului și ajunge la retină. Structura: Nu este o structură fizică, ci o deschidere ajustabilă. Dimensiunea sa este controlată de iris. Funcții: Reglarea fluxului luminos: Dimensiunea pupilei variază pentru a regla cantitatea de lumină care ajunge la retină. Pupila se micșorează în lumină puternică (protecție împotriva supraexpunerii). Pupila se dilată în lumină slabă (pentru a maximiza vizibilitatea). Reflexul pupilar: Este un reflex involuntar care ajustează dimensiunea pupilei în funcție de intensitatea luminii. Cristalinul. Cristalinul este o structură transparentă, biconvexă, situată în interiorul ochiului, între iris și corpul vitros. Este o parte esențială a sistemului optic al ochiului, având un rol crucial în focalizarea luminii pe retină. Formă: Biconvexă, adică este curbat pe ambele părți. Poate să își modifice forma pentru a focaliza clar imaginile situate la distanțe diferite (acomodație). Compoziție: Capsula cristalinului: Înveliș subțire, elastic, care protejează cristalinul. Fibrele cristaliniene: Straturi transparente care formează masa cristalinului, dispuse concentric pentru a menține transparența și refracția corectă. Nucleul: Partea centrală, mai densă, a cristalinului. Vascularizare: Cristalinul este avascular, adică nu are vase de sânge. Primește substanțe nutritive prin difuzie din umoarea apoasă. Funcțiile cristalinului 1. Refracția luminii: o Cristalinul refractă (curbează) razele de lumină astfel încât acestea să fie focalizate pe retină, pentru formarea unei imagini clare. 2. Acomodația: o Este procesul prin care cristalinul își schimbă forma pentru a focaliza obiectele situate la distanțe diferite: ▪ Pentru obiecte apropiate: Cristalinul devine mai bombat. ▪ Pentru obiecte îndepărtate: Cristalinul devine mai aplatizat.  3. Transparență: o Permite trecerea nedistorsionată a luminii către retină. Fovea. Fovea este o mică depresiune situată în centrul maculei, în retină, care joacă un rol crucial în vederea centrală și detaliată. Este zona cu cea mai mare densitate de receptori vizuali responsabili pentru percepția clară și precisă a detaliilor fine. Structura foveei 1. Localizare: o Situată în centrul maculei lutea, partea centrală a retinei. o Este orientată direct în linie cu axa optică a ochiului. 2. Compoziție: o Conține o concentrație extrem de mare de celule fotoreceptoare numite conuri, care sunt responsabile pentru vederea în lumină puternică și pentru percepția culorilor. o Nu conține bastonașe, care sunt responsabile pentru vederea nocturnă. 3. Dimensiune: o Are un diametru de aproximativ 1,5 mm, cu o zonă centrală numită foveola, unde densitatea conurilor este maximă. 4. Vascularizare: o Foveola este avasculară, pentru a permite luminii să ajungă direct la conuri, fără obstrucții din partea vaselor de sânge. Funcțiile foveei 1. Vedere centrală: o Fovea este responsabilă pentru vederea clară și detaliată a obiectelor situate direct în fața privirii. 2. Percepția culorilor: o Datorită densității mari de conuri, fovea oferă o percepție excelentă a culorilor. 3. Acuitețe vizuală maximă: o Este zona cu cea mai mare capacitate de a distinge detalii fine și de a percepe contraste. 4. Concentrarea luminii:  o Ochii și lentilele sale focalizează lumina direct pe fovea pentru a produce imagini clare și precise. Importanța foveei 1. Rol în activitățile zilnice: o Este esențială pentru citit, scris, condus și alte activități care necesită focalizare detaliată. 2. Afecțiuni asociate: o Degenerescența maculară: O boală care afectează fovea și duce la pierderea vederii centrale. o Edemul macular: Acumularea de lichid în zona foveei, afectând vederea detaliată. Fovea este specializată exclusiv pentru vederea centrală de înaltă rezoluție, fiind optimizată pentru condiții de lumină puternică. Mecanismul de acomodare. După ce trece prin pupilă, lumina trece prin cristalin, un obiectiv transparent. Forma sa este modificată de mușchii (mușchii ciliari) care îl înconjoară, care permit focalizarea finală pe fovea. Această schimbare de formă este cunoscută sub numele de acomodare. Puterea acomodării poate fi afectată de procesul de îmbătrânire sau oboseală. Când o persoană este obosită, acomodarea este diminuată, rezultând imagini neclare. Pentru a focaliza clar asupra unui obiect apropiat,cristalinul este îngroșat. Pentru un obiect îndepărtat, cristalinul este aplatizat. Retina. Retina este un strat subțire de celule din globul ocular care sunt responsabile pentru transformarea luminilor în semnale nervoase. Bastonaşele şi conurile: ordinul de mărime al numărului, densitatea maximă, foncţionalitate, legăturile prin intermediul nervilor. Receptorii celulari sensibili la lumină ai retinei sunt de două tipuri - bastonașe și conuri. Densitatea maximă a bastonaşelor se găsește la aproximativ 10° de fovee. Mai multe bastonaşe sunt conectate la creier printr-un singur neuron  Numărul de neuroni în ochi (aproximativ). Este demn de remarcat faptul că ochiul uman are aproximativ 1,2 milioane de neuroni care conduc de la retină la cortexul vizual al creierului, în timp ce există doar aproximativ 50.000 din urechile interioare. Ochiul este de aproximativ 24 de ori mai sensibil decât urechea. Acuitatea vizuală. Acuitatea vizuală este o modalitate de evaluare a vederii centrale, folosind valori ca cele de mai sus. Este capacitatea de a vedea la distanțe variate. Cifrele 20/40 (sau 6/12) înseamnă că observatorul poate citi la 20 de picioare ceea ce o persoană normală poate citi la 40 (6/12 pentru metri). Acuitatea vizuală scade rapid pe măsură ce crește distanța unghiulară de la fovee. La doar 5° de la fovee acuitatea scade la 20/40, adică la jumătate. La aproximativ 25° acuitatea scade la o zecime (20/200). Factorii care afectează acuitatea vizuală. Acuitatea vizuală scade rapid pe măsură ce crește distanța unghiulară de la fovee. La doar 5° de la fovee acuitatea scade la 20/40, adică la jumătate. La aproximativ 25° acuitatea scade la o zecime (20/200). Acuitatea poate fi limitată de mai mulți factori, printre care : a) Distanța unghiulară de fovee. b) Imperfecțiunile fizice din cadrul sistemului vizual. c) Vârsta. d) Hipoxia (lipsa oxigenului). e) Fumatul. f) Alcoolul. g) Vizibilitate (praf, ceață etc.). h) Cantitatea de lumină disponibilă i) Dimensiunea și contururile unui obiect. j) Distanța până la obiect. k) Contrastul. l) Mișcarea relativă a unui obiect în mișcare. m) Droguri sau medicamente.  Timpul de adaptare al celulelor de tip bastonaş şi con. Este nevoie de timp pentru ca ochii noștri să se adapteze la întuneric. Această adaptare durează - aproximativ 7 minute pentru conuri și 30 de minute pentru bastonaşe. Cu toate acestea, chiar și o scurtă expunere la lumină puternică va necesita o perioadă suplimentară de adaptare pentru a recupera viziunea nocturnă eficientă. Pata oarbă, definire. Pata oarbă este locul de pe retină unde nervul optic intră în globul ocular nu are celule care detectează lumina. Orice imagine care cade în acest loc nu va fi detectată. Vederea stereoscopică, definire. Distanța dintre ochi este de puțin mai mare de 2 inci (5 cm). Imaginile pe retină de la cei doi ochi sunt diferite una de cealaltă. Acest lucru permite creierului să compare diferențele ușoare observate de fiecare ochi. Creierul interpretează acest lucru ca percepție de profunzime / distanță. Astfel, o persoană cu doi ochi are o capacitate mult mai mare de a judeca distanțele relative atunci când obiectele sunt în apropiere decât o persoană care are un singur ochi. Cu toate acestea, acest lucru este practic inutil pentru distanțe de peste 200 ft / 60m. Defectele vederii: miopia, hipermetropia, preybitismul, glaucomul, cataracta. Definire. Hipermetropia La hipermetropia, globul ocular este mai scurt decât normal de-a lungul axei vizuale, fapt care are ca rezultat formarea imaginii în spatele retinei și, cu excepția cazului în care acomodarea poate corecta acest lucru, va rezulta o imagine neclară. O lentilă convexă va corecta această eroare de refracție. Miopia În miopie, problema este că globul ocular este mai lung decât înmod normal și imaginea se formează în fața retinei. Dacă acomodarea nu poate corecta acest lucru, atunci obiectele îndepărtate nu sunt focalizate, în timp ce vdederea de aproape poate fi satisfăcătoare. O lentilă concavă va corecta situația. Prezbitismul Capacitatea cristalinului de a-și schimba forma și, prin urmare, distanța focală (acomodarea) depinde de elasticitatea sa și, în mod normal, aceasta se pierde treptat odată cu înaintarea în vârstă. După vârsta de 40 până la 50 de ani, cristalinul este de obicei incapabilă să se acomodeze complet și apare o formă de miopie cunoscută sub numele de presbiopie. Efectele încep cu dificultăți în citirea tipăritului în lumină slabă. Starea necesită în mod normal o corecție minoră cu lentile convexe slabe. Astigmatismul Suprafața unei cornee sănătoase are o formă sferoidală. Astigmatismul este de obicei cauzat de o cornee deformată sau alungită, iar obiectele vor apărea în formă neregulată. Deși astigmatismul poate fi vindecat prin utilizarea lentilelor cilindrice, tehnicile chirurgicale moderne pot remodela corneea cu un bisturiu sau, mai ușor, cu tehnici laser. Cataracta Cataracta este în mod normal asociată cu procesul de îmbătrânire, deși unele boli pot provoca cataractă la orice vârstă. Cu timpul, cristalinul poate deveni tulbure, provocând o pierdere marcată a vederii. În cazurile severe, se efectuează o intervenție chirurgicală tradițională în care o secțiune a lentilei este îndepărtată și înlocuită cu un substitut artificial. Chirurgia utilizează anestezia locală în ambulatoriu și, după un tratament de succes, piloților li se va permite în mod normal să revină la zbor. Glaucomul Glaucomul este o boală a ochiului care determină o creștere a presiunii lichidului din jurul ochiului (umoarea apoasă). Fluidul protejează lentila și hrănește corneea, trece printr-un obturator mic care poate fi defect sau se poate bloca provocând o creștere a presiunii ochiului. Domeniul de presiune normal este de 10 - 20 mm Hg. Glaucomul afectează nervul optic și poate provoca dureri severe și chiar orbire. O parte a examenului medical JAA este un test pentru glaucom. Cura poate fi fie prin picături pentru ochi (Timitol), fie printr-o operație în care se face o gaură în obturator. Glaucomul poate fi moștenit sau poate rezulta din procesul de îmbătrânire. Principalele simptome ale glaucomului sunt: i) Durere acută în ochi ii) Vedere încețoșată iii) Sensibilitate la niveluri ridicate de lumină iv) Deteriorarea câmpului vizual v) Culoarea roșie a ochiului Este recomandabil să avem o pereche de ochelari de rezerva, acolo unde este cazul. Piloții cu hipermetropie sau miopie își pot păstra, de obicei, licențele, cu condiția ca viziunea lor corectată să le permită să citească normal, cu iluminare bună, la o distanță de 30 cm și să aibă o viziune de cel puțin 6/9 în fiecare ochi. Acest lucru este echivalent cu citirea unei plăcuțe de înmatriculare a mașinii la aproximativ 40 de metri, comparativ cu cerința de 23 de metri pentru testul de conducere. La zbor se pot folosi ochelari bifocali. SISTEMUL RESPIRATOR De luat în considerare pentru examen Ritmului respiraţiei. o Mecanism Ritmul respirator reprezintă rata cu care are loc alternanţa celor două faze (inspiratia si expiratia). o numărul de respiraţii pe minut În stare de repaus, ritmul respirator este de 16 respiraţii pe minut la bărbaţi și 18 respiraţii pe minut la femei. Ritmul respirator poate creşte la efort, ajungând chiar la 45 respiraţii pe minut. Inspiraţia şi expiraţia Respirația reprezintă schimbul de gaze respiratorii dintre organism şi mediul înconjurător și cuprinde două faze: - inspiraţia: pătrunderea aerului în plămâni - expiraţia: eliminarea aerului din plămâni Inspirația este un proces activ, care constă în mărirea volumului cavităţii toracice, datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Astfel volumul cutiei toracice se măreşte, iar plămânii se vor umple cu aer, datorită scăderii presiunii din interiorul lor. Expirația este un proces pasiv, care constă în micşorarea volumului cutiei toracice, ca urmare a relaxării muşchilor respiratori: diafragma se relaxează, cutia toracică revine la dimensiunea normală, presiunea aerului creşte, acesta fiind eliminat din plămâni. Traseul aerului de la nas-gură până la alveolele pulmonare Aerul care intră în nas (unde este încălzit, umezit și filtrat) și gura trece în trahee, care este un tub întărit cu inele de cartilaj. Traheea se împarte în bronhiile principale stângă și dreaptă care duc aerul către cei doi plămâni. În plămâni, căile respiratorii devin progresiv mai mici până când se termină în saci mici, alveolele. Alveolele pulmonare: număr, suprafaţa totală Acești saci sunt foarte mici, iar plămânul normal conține mii, oferind o suprafață totală de câteva sute de metri pătrați.  Etapele respiraţiei Schimbul de gaze se realizează în 3 etape: 1. Etapa pulmonară În urma inspiraţiei, aerul încărcat cu oxigen ajunge la nivelul alveolelor pulmonare. Aici, oxigenul trece din alveolă în sânge, iar bioxidul de carbon trece din sânge în alveolă, urmând a fi eliminat prin expiraţie. 2. Transportul gazelor respiratorii Globulele roşii din sânge realizează combinaţii instabile cu oxigenul şi bioxidul de carbon, transportând oxigenul de la alveole la celule şi bioxidul de carbon de la celule la alveole. 3. Etapa celulară La nivelul celulelor corpului, sângele cedează oxigenul care asigură arderea nutrimentelor şi obţinerea energiei şi se încarcă cu bioxidul de carbon rezultat din activitatea lor. Capacitatea pulmonară: definiţii şi valori aproximative Capacitatea pulmonară reprezintă volumul total de aer pe care plămânii îl pot conține. Este compusă din mai multe volume și capacități respiratorii, care reflectă funcționarea sistemului respirator. Hipoxia o Tipuri Există 5 tipuri de hipoxie: - hipoxia hipoxemică (hipoxemia): scăderea presiunii parțiale a oxigenului în aerul respirat și a cantității de oxigen din sângele arterial; - hipoxia anemică: scăderea capacității de a transporta oxigenul în sânge (de exemplu intoxicația cu monoxid de carbon); - hipoxia circulatorie (sau stagnantă): reducerea fluxului sanguin (de exemplu arterioscleroză, stare generală de șoc); - hipoxia histotoxică: incapacitatea celulară de a folosi oxigenul (de exemplu intoxicațiile cu cianură); - Hipoxia metabolică: apare atunci când cererea de oxigen de către țesuturi este mai mare decât de obicei. Oxigenul poate fi absorbit, transportat și utilizat corect de  țesuturi, dar din cauza unei condiții care ridică metabolismul, acesta nu este încă suficient (de exemplu o infecție serioasă și copleșitoare, septicemia). o simptomele hipoxiei în general şi simptomele hipoxemiei Printre simptomele hipoxiei se pot număra: - Amețeli sau leșin - Durerea de respirație - Confuzie, letargie și / sau lipsă de judecată - Durere de cap - Ritmul cardiac rapid (tahicardie) - Rata ridicată a respirației (tahipnee) - Euforie - Amețeli, senzații calde - Hipertensiune - Lipsa de coordonare - Modificări vizuale - Numărul crescut de eritrocite la persoanele cu hipoxie cronică - O tentă albăstrui la nivelul buzelor și extremităților (cianoză) HIPOXIA HIPOXEMICĂ (hipoxemia) Hipoxia hipoxemică este termenul pentru efectele lipsei de oxigen. Acest lucru poate rezulta dintr-o serie de motive, dar cel mai important motiv, în ceea ce privește piloții, este altitudinea. Hemoglobina la nivelul mării este saturată aproximativ 97,5% cu oxigen. La 10.000 ft. aceasta scade la 87% și apoi cade rapid, astfel încât la 20.000 ft. hemoglobina este doar 65% saturată cu oxigen. Simptomele hipoxiei se pot dezvolta lent la niveluri inferioare sau foarte rapid la altitudini mari. Simptomele hipoxiei hipoxice sunt: a) Schimbarea aparentă de personalitate. O schimbare a aspectului general și a comportamentului cu euforie sau agresivitate și lipsă de inhibiții. Pericolul foarte real al acestui lucru a fost descris grafic în 1875 de G. Tissandier după zborul cu balonul până la 25.000 ft, ceea ce s-a dovedit fatal pentru ambii însoțitori. Cuvintele sună și astăzi adevărate: „În curând am rămas absolut nemișcat, fără să bănuiesc că poate mi-am pierdut controlul asupra propriilor mișcări. Către 7.500 m. (24,606 ft.) amorțeala pe care o experimentăm este extraordinară. Corpul și mintea se slăbesc încetul cu încetul, treptat, inconștient. , fără a conștientiza. Nu suferi deloc; dimpotrivă. Se simte o bucurie interioară, ca și cum ar fi un efect al inundării de lumină. Devii indiferent; nu te mai gândești la situația periculoasă; te ridici și ești fericit să te ridici”. b) Judecata afectată. Pierderea autocriticii și a conştientizării propriei performanţe scăzute împreună cu pierderea memoriei pe termen scurt care poate apărea la aproximativ 12.000 ft. c) Cefalee (în special în cazul hipoxiei uşoare pe termen lung). d) Furnicături în mâini și picioare. e) Rata crescută a respirației - Hiperventilație f) Lipsa coordonării musculare. Coordonarea mișcărilor fine devine dificilă. Scrisul de mână devine din ce în ce mai ilizibil. În stadiile târzii ale hipoxiei, pot apărea spasme musculare și convulsii. g) Deficiență de memorie. Memoria pe termen scurt se pierde de la aproximativ 12.000 ft. h) Scăderea acuităţii vizuale. Vederea este afectată devreme. Percepția culorii este redusă, iar vederea periferică se pierde treptat. Celulele sensibile la lumină ale ochiului (bastonaşele) au nevoie de mult oxigen și o deteriorare a vederii nocturne poate apărea la altitudini de până la 6.000 ft - 7.000 ft. i) Vederea de tunel se dezvoltă făcând necesară efectuarea unor mișcări mai mari ale capului pentru a scana instrumentele și mediul extern. j) Afectarea conștiinței. Pe măsură ce hipoxia progresează, nivelul de conștiință al individului scade până când devine confuz, apoi semi-conștient și inconștient. k) Cianoză. O persoană care a devenit hipoxică la altitudine este probabil să fie cianozată. Adică buzele și vârfurile degetelor sub unghii vor dezvolta o nuanță albastră, datorită faptului că o mare parte a hemoglobinei din sânge se află în stare dezoxigenată. l) "Formicarea". Persoana hipoxică poate prezenta o senzație de ca şi cum nişte insecte se târăsc pe sau sub piele corp. m) Inconștiență. n) Moartea. Dacă nu primește oxigen, individul va muri și la altitudini mari moartea poate să apară în câteva minute.  o zonele de scăderea performanței în hipoxie 1. Zona indiferentă. GL - 3.048 m (10.000 ft) Adaptarea la întuneric este afectată negativ (poate începe de la 5.000 ft). Performanța în cazul unor activități noi poate fi afectată. Are loc o creștere ușoară a ritmului cardiac și a respirației. 2. Zona compensatorie. 10.000 ft- 15.000 ft (3.048 - 4.572m) În această etapă, mecanismele automate fiziologice de autoreglare oferă o anumită protecție împotriva hipoxiei,cu scopul menținerii homeostaziei. Aceste mecanisme includ: Creștera volumului respirator. Creșterea debitului cardiac și a tensiunii arteriale. Cu toate acestea, după un timp scurt, efectele hipoxiei asupra sistemului nervos central sunt perceptibile, provocând: somnolență. scăderea capacității de a judeca și scăderea memoriei dificultate în îndeplinirea sarcinilor care necesită vigilență mentală sau mișcări foarte fine. 3. Zona de perturbare. 5.000 ft - 20.000 ft (4.572 - 6092m) În etapa de perturbare, mecanismele compensatorii fiziologice nu mai sunt capabile să asigure o oxigenare adecvată a țesuturilor. Simptomele includ: - Euforie - Amețeală - Somnolență - Durere de cap - Oboseala - Deficiență intelectuală și gândire lentă - Tulburări de memorie - Performanța motorie este grav afectată - Pierderea judecății - Vedere difuză şi vederea de tunel 4. Zona critică. 20.000 ft - 23.000 ft (6.092 - 7010m) Performanța mentală se deteriorează rapid Confuzie și amețeli apar în câteva minute Incapacitarea totală cu pierderea cunoștinței urmează cu avertisment puțin sau deloc.  o factorii care determină severitatea și predispoziția față de hipoxia hipoxemică Cei mai importanți factori în determinarea probabilității unei persoane de a deveni hipoxici sunt: a) Altitudine. Cu cât altitudinea este mai mare, cu atât este mai mare gradul de hipoxie și debutul și evoluţia sunt mai rapide. b) Timpul de expunere. Cu cât timpul de expunere la altitudini mari este mai mare, cu atât efectul va fi mai mare. c) Activitatea (sarcină de lucru). Exercițiul fizic crește cererea de oxigen și, prin urmare, crește gradul de hipoxie. Chiar și cel mai mic efort fizic va reduce semnificativ timpul de conştienţă operațională. d) Extreme de temperatură. Extremele de căldură sau frig necesită o cantitate mai mare de oxigen și, astfel, toleranța la hipoxie scade. e) Boală și oboseală. Ambele cresc necesarul de energie al organismului. f) Alcool / droguri. Alcoolul are efecte foarte similare asupra organismului ca hipoxia, reducând toleranța expunerii la altitudini mari. Multe alte medicamente au efecte adverse asupra funcției creierului, ceea ce poate duce la hipoxie pe măsură ce toleranța la altitudine scade. o timpul de conştienţă operațională Acesta este timpul la dispoziţia unei persoane pentru a recunoaște apariţia hipoxiei și a acţiona adecvat în legătură cu aceasta. Timpul va depinde de individ și va fi afectat de oricare sau de toate următoarele: a) Condiţia fizică b) Volumul de muncă c) Fumatul d) Excesul de greutate sau obezitatea e) Dacă decompresia este progresivă sau explozivă Timpii medii ai conștiinței utile la diferite altitudini sunt stabiliți în tabelul următor. Altitudinea (picioare)Decompresie progresivă Decompresie rapidă Repaus Activitate moderată 18,000 aproximativ 40 min.aproximativ 30 min.20 to 25 min. 20.000 10 min 5 min. 3 min. 25,000 5 min. 3 min. 2 min. 30,000 1.5 min. 45 sec. 30 sec. 35,000 45 sec. 30 sec. 20 sec. 40,000 25 sec. 18 sec. 12 sec. 43,000 18 sec. 12 sec. 12 sec. o timpul de performanță operaţională Timpul de performanță operaţională este întotdeauna în mai mic decât timpul de conştienţă operaţională. Cuantificarea sa, totuși, nu este posibilă, deoarece va depinde de individ, de activitate, de stresul fiziologic și mental, de altitudine și de circumstanțele implicate. Este extrem de variabil și individualist. Peste 40.000 picioare, totuşi, timpul de performanță operaţională este de aproximativ 5-6 secunde. ALTELE DESPRE HIPOXIE Tratamentul hipoxiei Cunoașterea semnelor și simptomelor și identificarea timpurie a problemei vor permite luarea măsurilor adecvate înainte ca cineva să fie pus în pericol, dar este important ca acestea să fie bine învățate. Aceste măsuri sunt: a) Furnizați oxigen. b) Coborâți la un nivel în care oxigenul atmosferic este prezent în cantități suficiente pentru a satisface nevoile organismului sau la altitudinea minimă sigură (MSA), oricare dintre acestea este mai mare. Echipajul trebuie să se familiarizeze cu măsurile adecvate pentru aeronava pe care o zboară înainte de a se aventura la o altitudine la care poate apărea hipoxia (adică peste 10.000 de picioare). Prevenirea hipoxiei Sunt unele măsuri care pot fi luate preventiv: a) Atunci când anticipați zborul peste 10.000 picioare, asigurați-vă că este disponibilă o sursă suplimentară de oxigen și că metoda corectă de utilizare este cunoscută. b) Asigurați-vă că pasagerii sunt informați corect c) Nu fumaţi d) Zburați numai dacă sunteți 100% în formă și nu luați niciun medicament sau droguri. c) Asigurați-vă că instalația de aer condiționat este verificată și bine întreținută. Dacă este utilizată, asigurați-vă că aerul proaspăt este adus și în cabină. Hiperventilaţia o Definiţie Hiperventilația poate fi definită ca o ventilație pulmonară care depășește nevoile organismului ca urmare a dezactivării controlului automat normal al respirației de către creier. Pur și simplu, hiperventilația este o respirație excesivă. Aceasta înseamnă că respirați mai mult decât necesar pentru a elimina bioxidul de carbon. Respirația excesivă induce o reducere a bioxidului de carbon și astfel scade nivelul de acid carbonic din sânge. o Simptome Simptomele hiperventilaţiei - Amețeli și senzație de ireal. - Furnicături. Mai ales la extremități și buze. - Tulburări vizuale. Vedere încețoșată, tunelată și înnorată. - Senzații de fierbinte sau rece. Acestea se pot alterna în timp și pot varia în funcție de părțile corpului afectate. - Anxietate. Apare astfel un cerc vicios. - Pierderea coordonării musculare și afectarea performanței. - Creșterea frecvenței cardiace. - Spasme. Chiar înainte de inconștiență, mușchii mâinilor, persistă și simt pot intra în spasm. - Pierderea cunoştinţei. Ulterior sistemul automat al corpului va restabili ritmul normal de respirație și persoana îşi va reveni. o Tratament Modul clasic de a trata un pacient care suferă de hiperventilație este de a-l face să respire într- o pungă de hârtie. Cel care suferă de hiperventilaţie este obligat să inhaleze dioxidul de carbon care a fost expirat. Efectul imediat al acestui lucru este creștea nivelului de acid carbonic la nivelul său, iar creierul reduce în consecință rata de respirație. Simptomele pot fi, în sine, alarmante. În toate cazurile, este important ca persoana să se liniştească și să-şi încetinească ritmul de respirație.  Boala de decoompresie o Simptome Simptomele bolii de decompresie sunt: a) Articulații. Bulele din articulații (umeri, coate, încheieturi, genunchi și glezne) provoacă dureri reumatice (the Bends). În aviație, umărul, încheietura mâinii, genunchiul și gleznele sunt cel mai frecvent afectate. Mișcarea sau frecarea părților afectate nu face decât să agraveze durerea. Revenirea la o presiune normală rezolvă de obicei problema. b) Piele. Bulele de azot eliberate sub piele provoacă senzaţii (the Creeps) ca şi când o mică colonie compactă de furnici se târăște peste sau chiar sub piele. c) Sistemul respirator. Bulele de azot pot fi prinse în capilarele plămânilor blocând acum sângele pulmonar. Acest lucru duce la dificultăți de respirație grave, însoțite de o durere arzătoare și uneori străpungătoare (the Chokes). d) Creierul. Bulele afectează alimentarea cu sânge a creierului și a sistemului nervos (the Staggers). Persoana pierde unele funcții mentale și controlul mișcării. În cazuri extreme, poate rezulta paralizie cronică sau chiar tulburări mentale permanente. Boala de decompresie poate fi evitat prin preoxigenare înainte de expunerea la altitudini mari, reducând astfel cât mai mult depozitul de azot din organism. o decompresia şi altitudinea Dacă simptomele DCS apar la orice pasager sau membru al echipajului, pilotul ar trebui să înceapă o coborâre imediată la un nivel la care simptomele sunt ameliorate. Aeronava trebuie să aterizeze cât mai curând posibil. Între timp, persoana care suferă trebuie ținută caldă și odihnită și alimentată cu un aport de 100% oxigen. Trebuie solicitată asistență medicală urgentă la aterizare, chiar dacă pacientul pare să se fi recuperat. o decompresia şi scufundările Boala de decompresie este rară, dar incidența este mult crescută pentru persoanele care au făcut scufundări, folosind aer comprimat cu puțin timp înainte de zbor. Presiunea pe care o exercită o coloană de apă de mare de 30 de picioare este aceeași cu cea exercitată de atmosferă la nivelul mării (760 mmHg). Prin urmare, o persoană la o adâncime de 30 de picioare este expusă la o presiune de 2 atmosfere (1 atmosferă cauzată de aerul de deasupra apei și cealaltă de apa însăși). În scufundări, se folosește aer sub presiune și acest lucru mărește cantitatea de azot din corp. La urcarea ulterioară, azotul poate ieși din soluție putând cauza boala de decompresie. Următoarele reguli trebuie respectate cu strictețe atât de echipaj, cât și de pasageri. Nerespectarea acestor reguli duce la incidente în fiecare an în care indivizii dezvoltă boala de decompresie în zbor la altitudini de până la 6000 de picioare. NU ZBURAȚI DACĂ NU AU TRECUT 12 ORE DE LA SCUFUNDĂRILE CU UTILIZAREA AERULUI COMPRIMAT! EVITAȚI ZBORUL 24 DE ORE DACĂ A FOST DEPĂȘITĂ O ADÂNCIME DE 30 DE PICIOARE. NU ASUMAȚI HIPERVENTILAȚIE DACĂ AR PUTEA FI HIPOXIE HIPERVENTILAȚIE - DUPĂ INCONȘTIENTĂ – REVENIRE HIPOXIE - DUPĂ INCONȘTIENȚĂ - MOARTE! SHELL Software - regulile, procedurile, documentele scrise etc. care fac parte din procedurile standard de operare. Hardware - echipamentele de control al traficului aerian, echipamentele din cabină etc., configurația, comenzile și suprafețele acestora, afișajele și sistemele funcționale. Environment - situația în care trebuie să funcționeze sistemul L-H-S, climatul social și economic, precum și mediul natural. Liveware - ființele umane - controlorul de trafic, echipaje de zbor, ingineri și personalul de întreținere, oameni din conducere și administrație - din cadrul sistemului. Dintre toate dimensiunile modelului, acesta este cel mai puțin previzibil și cel mai susceptibil la efectele interne (foamea, oboseala, motivația etc.) și externe (temperatura, lumina, zgomotul, sarcina de lucru etc.). Eroarea umană este adesea văzută ca o consecință negativă a dimensiunii liveware în acest sistem interactiv. Uneori, două alternative simpliste sunt propuse în abordarea erorii: nu are rost să încerci să elimini erorile din performanța umană, ele sunt independente de antrenament; sau, oamenii sunt sisteme predispuse la erori, prin urmare ar trebui să fie eliminate de la luarea deciziilor în situații de risc și înlocuite cu dispozitive controlate de computer. Niciuna dintre aceste alternative nu este prea utilă în gestionarea erorilor. Software este termenul colectiv care se referă la toate legile, regulile, reglementările, comenzile, procedurile standard de operare, obiceiurile și convențiile și modul normal în care se fac lucrurile. Din ce în ce mai mult, software-ul se referă și la programele bazate pe computer dezvoltate pentru a opera sistemele automate. Interfața liveware - mediu se referă la acele interacțiuni care pot fi în afara controlului direct al oamenilor, și anume mediul fizic - temperatura, vremea etc., dar în care operează aeronavele. O mare parte din dezvoltarea factorilor umani în această zonă s-a preocupat de proiectarea modurilor în care oamenii sau echipamentele pot fi protejate, dezvoltarea sistemelor de protecție pentru lumini, zgomot și radiații. Potrivirea adecvată a interacțiunilor liveware - mediu implică o gamă largă de discipline disparate, de la studii de mediu, fiziologie, psihologie până la fizică și inginerie. SOAM Scopul SOAM este de a îmbunătăți modul în care sunt analizate evenimentele, de a produce constatări și recomandări de calitate superioară și de a facilita schimbul de informații despre evenimentele de siguranță. SOAM este o metodă de analiză sistematică dovedită. Utilizarea unei terminologii comune, a unor concepte clar definite și a unui proces sistematic face ca rezultatele investigației să fie fiabile și, în măsura posibilului, independente de anchetatorii implicați. Tehnica SOAM este ușor de înțeles de către persoanele cu o experiență minimă anterioară, după o scurtă perioadă de pregătire teoretică și practică. Acest proces structurat ne permite să: Identificăm și clasificăm toți factorii care contribuie, utilizând definițiile ți întrebările de control pentru fiecare categorie SOAM. Cu ajutorul SOAM se produce o diagramă rezumativă logică care utilizează principiile modelului rațional și facilitează raportarea simplă, prezentarea constatărilor și diseminarea lecțiilor și informațiilor de siguranță. Analizați evenimente de toate nivelurile de severitate, de la simple incidente până la accidente majore. SOAM este potrivită pentru utilizarea cu toate nivelurile de apariție și este deosebit de potrivit pentru utilizarea la apariții de nivel inferior de către anchetatori cu o pregătire și o experiență relativ puține. Putem face trecerea de la concentrarea asupra erorilor umane la cauzele sistemice, investigând condițiile latente dintr-o organizație. Această abordare susține o filozofie „Just Culture”, în care oamenii sunt încurajați să ofere informații complete și deschise despre modul în care au avut loc incidente și nu sunt penalizați pentru erori. Putem sorta faptele irelevante, care nu au contribuit la eveniment. SOAM include un test pentru a se asigura că informațiile care nu au contribuit la apariția acestuia sunt excluse din procesul de analiză SOAM. Putem lega recomandările de constatări. Procesul SOAM ajută la asigurarea faptului că toate condițiile latente descoperite de procesul de investigație sunt abordate prin acțiuni de remediere recomandate. De asemenea, dictează că nu se fac recomandări cu privire la chestiuni care nu au fost identificate ca factori care contribuie la apariția în cauză, asigurându-se că recomandările făcute sunt atât relevante, cât și eficiente. A. Detecție și notificare: SOAM nu este implicat în această fază inițială, în care este detectată apariția și un raport de notificare finalizat, declanșând procesul de investigație. B. Colectarea informațiilor factuale: Procesul SOAM poate fi precedat de aplicarea unei versiuni adaptate a modelului SHEL, care îi determină pe utilizator să ia în considerare domeniile despre care ar trebui căutate informații (software, hardware, mediu, liveware și organizare și interfețele între elementele umane și acești alți factori), ajutând astfel la colectarea informațiilor factuale (faza B). Analiza preliminară efectuată după faza inițială de colectare a datelor poate identifica, de asemenea, lacunele de informații care trebuie completate prin investigații suplimentare. C. Reconstrucție: SOAM nu contribuie la faza de reconstrucție a evenimentului unei investigații. D. Analiză și E. Recomandări: Principalul accent al SOAM este pe analiza factorilor care contribuie la apariția și dezvoltarea recomandărilor. Aplicarea corectă a SOAM va identifica deficiențele sistemice relevante de siguranță și va ghida generarea de recomandări eficiente pentru a preveni apariții de siguranță similare în viitor. F. Schimb și monitorizare: SOAM asistă în faza de schimb și monitorizare a investigației și analizei evenimentelor, unde lecțiile învățate sunt împărtășite și eficacitatea recomandărilor de siguranță implementate este monitorizată. SOAM oferă o metodologie comună pentru identificarea factorilor cauzali care are potențialul de a îmbunătăți schimbul de date și diseminarea lecțiilor în industria aviației. Acest lucru se realizează prin: Furnizarea unui cadru simplu pentru schimbul de informații privind siguranța, acoperind în special factorii care contribuie și acțiunile de remediere; Standardizarea modului în care sunt generate acțiunile de îmbunătățire a siguranței; și  Simplificarea rezumării rezultatelor evenimentelor investigate reale pentru publicare, de exemplu în edițiile din Știrile despre siguranță. Procesul structurat și consecvent permite, de asemenea, evaluarea performanței în materie de siguranță și a tendințelor aferente în timp. Unele dintre caracteristicile comune în accidente majore, cum ar fi cele enumerate în acest diapozitiv (asteptam diapozitivul de la Dinu), includ: sunt evenimente grave care duc la pierderi considerabile de vieți omenești și / sau alte costuri - financiare și / sau pentru reputația unei organizații; există o așteptare ca astfel de evenimente să nu aibă loc deoarece există suficiente bariere, protecții și garanții pentru a opri ceva atât de grav să se întâmple; nu au o singură cauză simplă, așa că înțelegerea a ceea ce nu a funcționat bine și împiedicarea repetării sunt activități complexe. Evenimentele care pot fi caracterizate în acest fel au fost descrise de profesorul James Reason drept „accidente organizaționale”. EROAREA UMANĂ, COMPORTAMENTUL ȘI MOTIVAȚIA „Eroare” este un termen generic care descrie toate acele ocazii în care o serie de activități mentale sau fizice nu își ating efectul dorit. Eroarea umană, sub diferite forme, este un factor cauzal în majoritatea accidentelor, incidentelor și evenimentelor de siguranță ale aeronavelor. De la o simplă greșeală de exprimare, până la dezastre, cum ar fi accidentul de la Tenerife din 1977, tragedia Bhopal din 1984 și catastrofele Challenger și Cernobâl din 1986. Eroare vs Greșeală Greșeala și eroarea înseamnă ceva din ceea ce s-a făcut nu este în regulăș. Astfel, ele sunt sinonime. Greșeala este legată de obicei o alegere nepotrivită: "Venirea în acest loc a fost o mare greșeală. Am pierdut timpul degeaba". Erorile se fac de obicei din cauza lipsei de cunoștințe. Așadar, acțiunea a fost greșită, deoarece nu a fost conformă regulilor, sau modelelor. Eroare este un cuvânt mai formal decât greșeală. Mașinile nu fac niciodată greșeli, ci mai degrabă fac erori. Oamenii pot face ambele. Printre factorii care afectează fiabilitatea umană se numără: 1. Durata expunerii la risc. 2. Gradul de risc 3. Sănătate mentală și fizică. 4. Caracteristici psihologice înnăscute. 5. Caracteristici fiziologice înnăscute. 6. Deficiențe de personalitate. 7. Factorii de stres. 8. Experienţă. 9. Motivație. 10. Nivelul de aptitudine. Pentru a minimiza erorile umane, putem folosi: reguli proceduri liste de verificare Tipuri de erori În general, erorile pot fi clasificate după cum urmează: Greşeli. Acțiunea satisface intenția operatorului, dar intenția în sine a fost incorectă. Scăpări. Intenția a fost corectă, rezultatul însă nu. În categoria scăpărilor intră şi "lapsusurile". Omisiuni. Lipsește pur și simplu un proces sau un pas care ar fi trebuit să fie inclus. În sarcini bine structurate, extrem de automate (citirea listelor de verificare ar fi un exemplu), întreruperile neașteptate sunt frecvent asociate cu omisiuni. Violările diferă de scăpări și omisiuni în măsura în care sunt acțiuni deliberat „ilegale”. Sunt acțiuni conștiente care încalcă regulile, reglementările sau procedurile. Nivelul abilităților Acest nivel se referă la rutine și automatisme. Este cel mai „de bază” nivel al unui proces decizional. În aviație poate fi văzut ca nivelul de „manipulare a aeronavelor”. Este nivelul zborului manual și este strâns legat de buna practică și antrenament în zbor. Majoritatea deciziilor se bazează pe ceea ce a învățat un pilot în timpul antrenamentului și al exersării și are de obicei un „caracter reactiv”. Nivelul regulilor Acest nivel se referă la proceduri. Este un nivel „mai înalt” în procesul decizional, deoarece sunt necesare capacități cognitive mai mari. În aviație nu înseamnă numai să urmezi lista de verificare / procedura, înseamnă, de asem