Curs 9 Introducere în Ştiinţe Politice - PDF

INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚE POLITICE Claudiu Marian Partidele politice  Partidele politice Moise Ostrogorski (1854-1919) - partidele politice deveneau vitale în noua eră a politicii democratice: „oriunde se dezvoltă această viaţă a partidelor, ea se concentreaz...

INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚE POLITICE Claudiu Marian Partidele politice  Partidele politice Moise Ostrogorski (1854-1919) - partidele politice deveneau vitale în noua eră a politicii democratice: „oriunde se dezvoltă această viaţă a partidelor, ea se concentrează pe sentimentele politice şi pe voinţa activă a cetăţenilor”. În Europa Occidentală, partidele de mase se luptau pentru obţinerea voturilor unui electorat extins. În statele comuniste sau fasciste, partidele de guvernământ monopolizau puterea în încercarea de a reconstrui societatea. În ţările în curs de dezvoltare, partidele naţionaliste deveniseră vehiculul de îndepărtare de la conducere a colonialiştilor.  Partidele politice În secolul al XX-lea, partidele s-au dovedit a fi o forţă mobilizatoare esenţială, atrăgând pentru prima oară milioane de oameni în procesul politic naţional. Partidele au fost acceptate ca instrument necesar în stabilirea interesului colectiv. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, partidele au început să fie menţionate explicit în constituţiile nou-redactate. Unele ţări au interzis candidaţii independenţi sau le-au interzis membrilor partidelor să migreze odată ce au fost aleşi. La sfârşitul secolului, majoritatea democraţiilor liberale au oferit finanţări publice pentru a susţine activităţile partidelor. Partidele deveniseră o parte a sistemului.  Ce este un partid politic? Sartori defineşte un partid politic drept „un grup politic identificat printr-o denumire oficială care se prezintă în alegeri şi plasează prin intermediul alegerilor candidaţi în funcţii publice”. Spre deosebire de grupurile de interese, partidele au ca scop obţinerea „cheilor” guvernării; aşa cum spune Weber, ele trăiesc „într-o casă a puterii”. Elementele caracteristice ale organizării partidelor în Europa Occidentală Comentariu Nivel Atunci când partidul este la Conducerea partidului guvernare, liderii sunt de obicei Naţional miniştri ai guvernului. Membri ai partidului parlamentar, Partidul în parlament Naţional inclusiv deputaţii. Organizaţia centrală a Oficialii de la sediul central al Naţional partidului partidului. Membri ai partidului aleşi în Partidul la nivel regional şi adunările regionale sau locale; Subnaţional local oficiali locali şi simpli membri de partid. Membri ai Parlamentului European unde reprezentanţii unui partid Partidul în Uniunea Europeană Supranaţional naţional se alătură unor grupuri de partide mai mari, transnaţionale. Partidele continuă să îndeplinească patru funcţii importante Partidele de la putere oferă o direcţie guvernării, îndeplinind misiunea vitală de conducere a statului; Permiţându-le votanţilor să aleagă între partide cu echipe de lideri diferiţi şi adesea cu politici diferite, sistemul de partide concurente validează democraţia liberală; Partidele funcţionează ca agenţi de recrutare politică, pregătind şi recrutând candidaţi pentru legislativ şi executiv; Partidele funcţionează ca mijloace de agregare a intereselor, filtrând o multitudine de cereri specifice în pachete de propuneri realizabile. Partidele selectează politicile şi le combină într-un program general.  Organizarea şi membrii partidelor Partidele politice sunt organizaţii complexe, împărţite pe mai multe niveluri. Elementele lor variate sunt unificate într-o identitate comună şi, uneori, în obiective comune. „Un partid nu este o comunitate, ci o serie de comunităţi, o uniune de grupuri mici dispersate pe teritoriul ţării şi conectate de instituţii coordonatoare” (Duverger). Este un sistem politic în miniatură. La nivel naţional, principala distincţie are loc între partidul din parlament şi oficialii de la sediul central al partidului. Dar liderii de top unesc şi integrează adesea cele două zone, conducând atât partidul parlamentar, cât şi organizaţia de partid. La nivel subnaţional, multe partide sunt reprezentate atât în structuri de conducere locale, cât şi regionale. Superstructura este susţinută la bază de membrii simpli, organizaţi de multe ori pe zone, în filiale.  Tipuri de organizări politice Adoptând abordarea istorică a lui Panebianco, ajungem la o distincţie între: partidele de cadre, partidele de masă şi partidele de tip „catch-all”.  Partidele de cadre Partidele de cadre sau partidele elitiste sunt create intern. Ele sunt formate din grupuri de membri într-o adunare – cadrele – care-şi dau mâna pentru a reflecta preocupările comune şi pentru a organiza campanii eficiente într-un electorat extins. Primele partide ale secolului al XIX-lea erau de acest tip: de exemplu, partidele conservatoare din Marea Britanie, Canada şi Scandinavia. Primele partide americane, Federaliştii şi Jeffersonienii, erau şi ele facţiuni elitiste largi, cu locuri în Congres şi în legislativele statale. Partidele de cadre sunt uneori denumite partide de şedinţă, „şedinţa” denotând o întâlnire închisă a membrilor partidului care fac parte din parlament. Aceste partide rămân fidele autorităţii liderului lor, membrii simpli având rolul de susţinători, şi nu de suverani.  Partidele de mase Partidele de mase sunt o inovaţie ulterioară. Acestea îşi au originile în afara adunării, în grupuri care caută reprezentare în legislatură pentru a-şi îndeplini scopurile. Partidele socialiste ale clasei muncitoare care s-au răspândit în Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt astfel partide create extern. Partidul Social- Democrat german (SPD), fondat în 1875, este un exemplu clasic în acest sens. Aceste partide socialiste au exercitat o imensă influenţă asupra sistemelor de partide din Europa secolului al XX-lea, determinând multe partide de cadre să le copieze organizarea extraparlamentară. Partidele de mase au dobândit o bază de membri enormă, organizată în filiale locale. Spre deosebire de partidele de cadre, ele aveau ca scop ţinerea din scurt a reprezentanţilor lor în parlament. Ele încercau, de asemenea, să îi influenţeze pe membri prin organizaţii afiliate, precum sindicatele sau cluburile sportive. A deveni membru de partid era un angajament distinct, în special o declaraţie formală de susţinere a scopurilor ideologice ale partidului. În schimb, organizaţia îşi trata membrii ca pe o parte a familiei, oferindu-le activităţi de educare şi petrecere a timpului liber.  Partidele de tip „catch-all” Partidele de tip „catch-all” sunt mai recente. Kirchheimer (1966) a folosit această expresie pentru a descrie efectele căii urmate de multe partide, atât de cadre, cât şi de mase, după 1945. Partidul de tip „catch-all” este reacţia la un sistem politic mobilizat în care guvernarea a devenit mai tehnică şi în care comunicarea electorală are loc prin intermediul mass- media. Liderii intră în contact cu alegătorii prin intermediul televiziunii, ocolind membrii. Astfel de partide caută să guverneze mai degrabă în interesul naţional decât ca reprezentanţi ai unui grup social: „un partid suficient de mare pentru a obţine majoritatea trebuie să fie atât de mult orientat înspre «catch-all» încât nu poate avea un program ideologic unic” (Kirchheimer, citat de Krouwel, 2003, p. 29). Partidele „catch-all” caută susţinerea electorală oriunde o pot obţine; scopul lor este de a guverna, nu de a reprezenta. Extinderea partidelor creştin-democrate (precum CDU în Germania) de la organizaţii de apărare a religiei la partide mai mari de centru-dreapta este cazul clasic de tranziţie la un statut „catch-all”. Transformarea unei serii de partide socialiste radicale în partide social-democrate dominate de lideri, ca în Spania sau Marea Britanie, este un alt exemplu.  Tipuri de organizări politice Partid de cadre Partid de masă Partid „catch-all” Apariţie Secolul al XIX-lea 1880-1960 După 1945 Dezvoltate din partide În cadrul adunării În afara adunării Origini de cadre sau de mase („create intern”) („create extern) existente Statutul tradiţional al Competenţa în Afirmă că susţin Un grup social liderilor guvernare Grupuri mari de membri Baza de membri Mică, elitistă cu carnet de partid, în Liderii devin dominanţi organizaţii locale Mai multe surse, Contribuţii ale Sursa veniturilor Contacte personale inclusiv subvenţii de membrilor stat Partidele conservatoare Multe partide creştine şi şi liberale ale secolului Exemple Partidele socialiste social-democrate din al XIX-lea, multe partide Europa de Vest post-comuniste  Puterea în cadrul partidului Cu siguranţă, liderii partidelor din legislativ sunt în mod normal actorii-cheie ai sistemelor parlamentare din Europa. Când partidul lor este la putere, aceşti lideri devin de obicei miniştri în guvern. Dar chiar şi atunci când se află în opoziţie liderii partidului sunt reprezentanţii săi publici, influenţând percepţiile asupra punctelor forte şi slabe ale partidului. Legea de fier a oligarhiei a lui Robert Michels spune că „atunci când spunem «organizaţie» spunem «tendinţă spre oligarhie»” (adesea reprodusă ca „atunci când spunem «organizaţie» spunem «oligarhie»”). Michels a afirmat că şi partidele fidele formal democraţiei ajung să fie dominate de o elită conducătoare (oligarhia este conducerea de către şi pentru cei puţini).  Membrii În majoritatea ţărilor, proporţia de electorat care aparţine unui partid politic a scăzut la mai mult de jumătate în perioada 1960-1990. Indiferent pe ce activitate ne axăm, participarea a scăzut în ultimii zece ani. Gradul de adeziune a membrului mediu este tot mai mult cel de a plăti o contribuţie anuală şi de a dona ocazional bani partidului, atunci când i se cere. Din cauza lipsei unui flux constant de tineri, media de vârstă a membrilor a crescut. Aproape peste tot, cei care fac parte dintr-un partid sunt mai în vârstă decât cei care îl votează. Scăderea numărului de membri, 1960-1999 Numărul total de membri de partid ca procent din electorat Începutul anilor '60 Începutul anilor '80 Sfârşitul anilor '90 Austria 26 22 18 Finlanda 19 13 10 Belgia 8 9 7 Norvegia 16 14 7 Danemarca 21 8 5 Italia 13 10 4 Germania 3 4 3 Olanda 9 3 3 Noua Zeelandă 23 9 3 Marea Britanie 9 3 2  Reducerea numărului membrilor Reducerea numărului membrilor a apărut în tandem cu dezalinierea alegătorilor şi reflectă cu siguranţă cauze similare. Acestea includ: Slăbirea diviziunilor sociale tradiţionale, precum clasa sau religia. Slăbirea legăturii dintre sindicate şi partidele socialiste. Scăderea importanței campaniilor electorale locale într-o eră a campaniilor bazate pe mass-media. Atractivitatea mai mare a mişcărilor sociale decât cea a partidelor pentru generaţiile mai tinere.  Selecția candidaţilor şi a liderilor Recrutarea elitelor este o funcţie vitală şi permanentă a partidelor. Chiar dacă partidele sunt în declin în multe aspecte, ele continuă să domine alegerile pentru legislativul naţional din care sunt aleşi liderii naţionali în majoritatea sistemelor parlamentare. Din moment ce candidaţii care sunt nominalizaţi în circumscripţii sigure sau care apar aproape în topul listei partidului lor au aproape asigurat un loc în parlament, selectoratul – şi nu electoratul – este cel care „face alegerea înaintea alegerii”, deschizând uşa casei puterii. Selectoratul este format din cei care nominalizează candidaţii unui partid la alegeri. Acest grup joacă adesea un rol mai important decât electoratul în stabilirea celor care vor reprezenta partidul la putere. Schattschneider a scris că „natura convenţiei de nominalizare determină natura partidului; cel care poate face nominalizările este cel care deţine partidul”. În mod similar, Duverger a afirmat că: reprezentanţii primesc un dublu mandat: din partea partidului şi din partea alegătorilor. Importanţa fiecăruia variază în funcţie de ţară şi de partide: per ansamblu, mandatul din partea partidului pare să cântărească mai mult decât cel din partea alegătorilor.  Candidaţii Selecția candidaţilor oferă o gamă variată de opţiuni: de la opţiunea exclusivă (selecţia este realizată de lider) la cea inclusivă (prin vot deschis al întregului electorat). Procesul de nominalizare este în general descentralizat, reflectând complexitatea organizării partidelor. Sarcina nominalizării este influenţată de trei caracteristici generale ale sistemului politic: Sistemul electoral are o influenţă crucială. Alegerea unei serii de candidaţi pentru circumscripţiile individuale într-un sistem pluralist este o sarcină mai descentralizată decât pregătirea unei singure liste naţionale într-un sistem bazat pe liste de partid. Deţinătorii de funcţii (actualii membri ai parlamentului) posedă un avantaj aproape peste tot, obţinând de obicei realegerea fără să facă prea multe. Adesea, candidaţii sunt „aleşi” cu adevărat doar atunci când un deţinător de funcţie se retrage. Aproape toate ţările impun membrilor legislaturii condiţii precum cetăţenia, în timp ce câteva, precum Belgia şi câteva state din America Latină, impun cote de gen candidaţilor unui partid. Cine selectează candidaţii pentru alegerile legislative? SELECTORAT INCLUSIV - Întregul electorat (alegeri deschise) SELECTORAT EXCLUSIV - Susţinătorii înregistraţi (alegeri închise) - Membrii de partid-Comitetul/convenţia de partid - Liderul partidului Alegerile primare sunt o competiție în cadrul căreia susţinătorii unui partid îşi selectează candidatul pentru alegerile generale care urmează (alegeri directe) sau îşi aleg delegaţii la conferinţa de nominalizare a candidatului la preşedinţie (alegeri prezidenţiale). Alegerile închise se limitează la susţinătorii înregistraţi ai partidului; în schimb, orice alegător înregistrat poate participa la alegerile deschise, însă doar pentru un singur partid. Până astăzi, alegerile primare sunt rar întâlnite în afara SUA.  Selecția candidaţilor pentru alegerile legislative Cum îşi selectează Sistemul electoral folosit partidele candidaţii Exemplu pentru alegerile naţionale pentru aceste alegeri Oficialii partidului sau Reprezentare proporţională (listă de congresele speciale ale Olanda partid) partidului stabilesc ordinea candidaţilor Partidele locale selectează candidatul, alegând uneori Sistem pluralist Canada, Marea Britanie dintr-o listă pregătită de organizaţia centrală Partidul întocmeşte o listă pentru RP, în timp ce Sistem mixt partidele locale selectează Germania un candidat pentru alegerile districtuale  Liderii Metoda de selectare a liderilor de partid merită o atenţie specială deoarece în majoritatea cazurilor persoana selectată devine nominalizarea partidului pentru funcţia de preşedinte sau prim-ministru. Cea mai comună modalitate de alegere a liderului este în continuare cea a congresului sau convenţiei extraordinare de partid. Partidele americane îşi aleg de multă vreme candidaţii la alegerile prezidenţiale prin astfel de convenţii, dar aceste întâlniri nu mai sunt locul activ al deciziei. Adevărata alegere este făcută de alegătorii care participă în alegerile primare, iar convenţia a fost transformată începând cu anii '70 într-un eveniment mediatic pentru partid şi pentru nominalizatul său. Un scrutin în rândul membrilor de partid este o alternativă şi o metodă tot mai populară de selectare a liderilor. Astfel de alegeri, adesea descrise ca OMOV (un membru, un vot – one member, one vote), îi stimulează pe oameni să se înscrie în partid şi pot fi folosite şi pentru a limita puterea facţiunilor bine înrădăcinate în partid. De exemplu, în Belgia toate partidele majore au adoptat această metodă de alegere a preşedintelui partidului. Noul Partid Conservator din Canada a adoptat şi el această metodă în 2004, dar cu o pondere egală a voturilor pentru fiecare alegător cu un anumit statut decât pentru fiecare membru.  Finanţarea partidelor Numărul tot mai scăzut al membrilor cauzează micşorarea venitului din contribuţii al partidelor într-o eră în care cheltuielile partidelor (nu doar pentru campaniile electorale) sunt în continuă creştere. În principal, bătălia pentru finanţare publică a fost câştigată. Susţinerea acordată de stat pentru partidele naţionale este acum aproape universală în democraţiile liberale. Aşa cum comentează Fisher şi Eisenstadt (2004, p. 621), „subvenţiile de stat au înlocuit sponsorizările private ca regulă a finanţării politice”. Subvenţiile de stat s-au dezvoltat repede şi în noile democraţii din Europa de Est acolo unde numărul membrilor de partid este mult mai mic decât în Vest. Atât în Europa de Est, cât şi în Europa de Vest, susţinerea publică reflectă rolul pe care cele mai recente constituţii îl conferă partidelor. Finanţarea publică a partidelor politice: pro şi contra PRO Partidele îndeplinesc o funcţie publică, furnizând statului politici şi lideri. Partidele ar trebui să fie finanţate la un nivel profesionist şi să nu pară ieftine. Marketingul ar trebui să se ridice la standardele celui din sectorul privat. Finanţarea publică oferă un teren de luptă egal pentru toate partidele. Dacă nu ar exista susţinere publică, partidele orientate spre afaceri ar avea acces la mai multe fonduri. Finanţările private încurajează corupţia. Finanţarea publică a partidelor politice: pro şi contra CONTRA Finanţările publice riscă să ducă la naţionalizare, creând partide care servesc interesele statului şi nu pe ale societăţii. De asemenea, ele necesită un corp de reglementare. Finanţările publice favorizează partidele mari sau cu tradiţie, încurajând apariţia cartelurilor. Pentru a menţine un teren de luptă egal, cheltuielile ar trebui acoperite şi nu subvenţionate. De ce ar trebui ca plătitorii de impozite să finanţeze partidele împotriva voinţei lor? O reducere a impozitelor pentru cei care fac donaţii voluntare este un compromis preferabil. Corupţia poate fi redusă mai degrabă prin interzicerea donaţiilor anonime decât prin adoptarea finanţării publice.  Finanţarea partidelor Partidele-cartel sunt partidele de la conducere care îşi exploatează dominaţia pe piaţa politică pentru a stabili regulile jocului, precum finanţarea publică, ceea ce le consolidează poziţia puternică. În politică, la fel ca în afaceri, cartelul este periculos deoarece afectează pe termen lung poziția celor ce interacționează. Finanțele la vedere (hard money) este partea reglementată oficial a cheltuielilor de campanie. Finanțele informale (soft money) sunt cheltuielile de campanie nereglementate, de cele mai multe ori din cauză că sunt realizate de organizaţii care susţin că sunt independente de un partid. Termenii sunt americani, însă tendinţa ca finanțele informale să se extindă în condiţiile reglementării fondurilor la vedere este universală.  Clivajele Un clivaj este o diviziune socială care creează o identitate colectivă pentru cei de pe fiecare parte a baricadelor. Aceste interese sunt exprimate în organizaţii precum sindicatele, bisericile şi partidele. În Europa de Vest, clasa şi religia s-au dovedit a fi cele mai mari şi mai adânci clivaje (Mair, 2006). Începând cu anii '60 s-au petrecut schimbări semnificative. Multe partide catolice s-au repoziţionat pe segmentul de centru- dreapta Majoritatea partidelor agrare s-au „deplasat” spre centru Partidele comuniste şi socialiste au adoptat o abordare social- democrată  Partidele de nișă Partidele de nişă sunt cele care se adresează unei părţi înguste a electoratului. Ele se poziţionează de obicei departe de centru şi insistă pe o problemă particulară. Spre deosebire de partidele tradiţionale, ele prosperă rareori moderându-şi poziţia şi îşi obţin cea mai mare parte a succesului, limitat totuşi, prin exploatarea grupului de susţinători naturali (Meguid, 2008). Exemple în acest sens sunt partidele de extremă dreaptă, cele ecologiste sau cele regionale. Sistemele de partide  Sisteme de partide Pentru a înţelege semnificaţia politică a partidelor, trebuie să le examinăm colectiv. Aşa cum sistemul internaţional înseamnă mai mult decât statele care îl formează, un sistem de partide se referă la tiparul general format de partidele componente la care se adaugă interacţiunile dintre ele şi regulile care le guvernează comportamentul. Partidele se copiază, învaţă şi concurează unul cu celălalt, iar inovaţiile în ceea ce priveşte organizarea, strângerea de fonduri şi modalitatea de a-şi face campanie se diseminează în întregul sistem. Concentrându-se pe relaţia dintre partide, un sistem de partide denotă mai mult decât partidele însele. Putem distinge trei formate care se suprapun: sisteme cu un partid dominant, bipartide sau pluripartide. Sistemele de partide în democraţiile liberale Definiţie Exemple Un partid este la putere în mod Africa de Sud (Congresul Sistem cu partid dominant constant, guvernând singur sau Naţional African) într-o coaliţie Două partide majore Marea Britanie (Partidul concurează pentru a forma Conservator şi Partidul Sistem bipartid guverne conduse de un singur Laburiştilor), SUA* (Partidul partid Democrat şi Partidul Republican) Adunarea este compusă din mai Belgia, Olanda, Scandinavia multe partide minoritare, ducând la guvernarea în coaliţie Sisteme pluripartide sau la guvernarea de către un partid minoritar  Sistemele cu un partid dominant Un sistem de partide denotă configuraţia generală a partidelor dintr-o anumită ţară. Trăsăturile importante ale sistemului de partide includ numărul de partide şi importanţa lor relativă (la fel cum putem studia o anumită industrie identificând numărul de companii şi cota de piaţă a fiecăreia). Interacţiunea dintre partide (de exemplu, de adversitate sau consensuală) şi reglementările legale sunt şi ele trăsături ale sistemului de partide ca întreg. Într-un sistem cu partid dominant, un partid se distanţează de toate celelalte şi devine partidul obișnuit de guvernare, deşi uneori se află într-o coaliţie cu parteneri mai mici. În practică, astfel de partide dominante îşi folosesc controlul asupra statului pentru a-şi recompensa susţinătorii, asigurându-şi astfel o bază de susţinere mai sigură, dar devenind totodată mai vulnerabile pe termen lung în faţa corupţiei şi a declinului. Din acest motiv, este dificil ca partidele dintr-o democraţie liberală să-şi menţină o poziţie predominantă. Unul dintre puţinele exemple contemporane de partid dominant este Congresul Naţional African (Africa de Sud)  Sisteme bipartide Într-un sistem bipartid, două partide majore de dimensiuni comparabile concurează pentru susţinerea electoratului, oferind cadrul pentru competiţia politică. Celelalte partide au o influenţă mică sau aproape nulă în formarea guvernelor şi a politicilor. Niciun partid major nu domină singur, ci în combinaţie ele formează stâlpii unui sistem de partide puternic. La fel ca partidele dominante, formatul bipartid este rar şi devine şi mai rar. În prezent, SUA sunt cel mai bun exemplu.  Sistemele pluripartide În sistemele pluripartide, mai multe partide – de obicei cel puţin cinci sau şase – obţin reprezentare semnificativă în parlament, devenind competitori serioşi pentru un loc în coaliţia de guvernare. Filosofia de bază în multe din aceste sisteme este că partidele politice reprezintă grupuri sociale specifice (sau tot mai mult opinii, precum cea ecologică) în societăţi divizate istoric. Astfel, parlamentul joacă rolul unei arene de conciliere, guvernele de coaliţie formându-se şi destrămându-se ca efect al schimbărilor minore în echilibrul politic. Accentul pe funcţia reprezentativă şi consensuală a partidelor contrastează puternic cu noţiunea americană de partide care „ocupă” funcţii. Democraţiile europene mai mici, precum ţările din Benelux şi Scandinavia, sunt exemple de sisteme pluripartide. INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚE POLITICE Claudiu Marian