Mediul-Factorii de mediu și adaptarea PDF

Unitaatea de învăăţare I Mediul-FFactorii de mediu și ad daptarea; Acţiunea A faactorilor ab biotici și bio...

Unitaatea de învăăţare I Mediul-FFactorii de mediu și ad daptarea; Acţiunea A faactorilor ab biotici și bio otici de mediu asupra organismeloor I Mediull-Factorii de I.1. d mediu şii adaptarea a F Factorii de mediu connstituie în tootalitatea loor condiţiilee de viaţă care favorizeează sau inhibă dezvoltareaa organism melor. Din această a cateegorie fac parte p factorii generaţi de către organism me (factorii biotici) precum p şi cei c care provin din natura n neviee (factori abiotici). a Factoriii de mediu acţionează a sub forma unui u complex asupra organismelo o or şi a comuunităţilor de organnisme. Ei se inffluenţează reciproc r creeând in natuură relaţii reciproce commplicate. Faactorii abiootici de meddiu sunt: luumina, apa, temperaturra, solul, ddar şi influeenţele de natură mecanică m şi chimică exxercitate de mediu m asup pra organismmelor. Faactorii biotiici de mediuu se exprimăă sub formaa unor relaţiii stabilite între orrganisme: relaţii r nutriţţionale, conncurenţiale, de reprodducere. Facttorii abioticci pot fi repartizaţi în două grupe:- factori edafici (care ţin dee sol) pentruu vieţuitoarrele terestre. Ei sunt fie -facttori fizici ( textura, porozitatea p s solului) fie chimici (ccompoziţia chimică a solului). Acţiuneea factorilorr edafici estte în generaal mai impo ortantă pentrru plante deecât pentru animale (edaphoos [gr.] = sol) - factori climaticci care însseamnă elem mentele cliimei printree care : temperaatura, luminna, umiditatea, precipitaţiile, vântu ul. În ecologgie se distinnge un maccroclimat (climat meteorologgic al unei reegiuni) şi unn microclim mat (sau anssamblu de fa factori climaatici care acţioneaază într-un anumit locc – de exeemplu microclimatul de d sub o piatră sau un u copac doborâtt). Factoriii biotici, muult mai com mplecşi decâât preceden nţii, sunt in egală măsuură mai num meroşi şi mai varriaţi şi ar puutea fi împpărţiţi în trei grupe: - factori f trofiici, care connstau în callitatea şi cantitateea resurseloor alimentaare şi care determină relaţiile r praadă-prădătoor; - factori sanitari care see referă la boli, paraaziţi, inamiici sau du uşmani; - factori f sociiali care în nseamnă comporrtament, viaaţă socială, densitatea populaţiei. p Pentru P toţi factorii ecoologici (abiootici sau biotici),, fiecare speecie prezintăă o limită innferioară dee toleranţă, un u optim şii o limită su uperioară de tolerranţă. Confoorm legii tooleranţei – unau din legiile ecologicce principalee- fiecare specie îşi desfăşoaară activitaatea între doouă limite ale a factorilo or ecologici: o limită minimă şi o limită maximăă, fapt impuus de limitele proceseloor fiziologice şi de adapptări compennsatorii. A Acţiunea faactorilor ab biotici de mediu m asupra organism melor L Lumina Lumina inffluenţează:: L - processul de fotosiinteză ca suursă energetiica; - viteza şi direcţia (proces ( num mit fototactism) creşteriii plantelor;; - procesele de differenţiere din d cadrul ţesuturilor ţ vegetale v (fo formarea cloorofilei) prrecum şi formareea organelorr vegetale aeriene a -fazzele de activ vitate şi reppaus ale orgganismelor (ritmuri circadieene sau nicteemerale); annimalele auu un ritm altern zi /noappte cu activiitate / repau us; - vitezaa dezvoltării individualle a organissmelor (fotooperiodismuul; plante dee zi scurtă: porumb, brânduşşa de toamnnă -la care trrecerea de laa faza vegettativă la fazza germinatiivă se face numai n în cazul unnei iluminăări de mai puţin de 122 ore pe zii-, sau plannte de zi luungă -grâul, ovăzul, spanacuul, -la care trecerea dee la faza vegetativă laa faza germminativă se face în caazul unei iluminăări de mai mult m de 12 orre pe zi-); - formarrea de pigm menţi în piellea anumitorr animale (llipsa pigmenţilor la celle care trăieesc în sol sau peştteri). Radiaţiile solare cu lunngime de unndă cuprinsăă între 380 nm R n şi 750 nnm se încadrrează în domeniuul vizibil all luminii (figg. 1). Fig.1 Raporturille între specctrul vizibil şi invizibil al luminii (Curtis& ( Baarnes, 1985)) A Apa E Este unul din d factoriii care conddiţionează viaţa v organiismelor. Plantele şi an nimalele acvaticee utilizează apa permannent ca meddiu de viaţă. Există speecii de plantte la care seeminţele, sporii, pot p supravieeţui perioadde lungi fărăă apă, in co ondiţiile unuui metabolissm încetinitt. La fel, unele microrganism m me patogenne, prin spoorii de rezisstenţă pot supravieţui s timp îndelu ungat în condiţii de desicaţiie ( ex: sporrii bacilului antraxului, care rezistăă în sol mulţţi ani). Apa serveşşte organism A melor ca şi: - -agent de diizolvare şi ded transportt al substanţţelor hrănitooare şi alprooduşilor mettabolici, - -element coomponent all citoplasmeei celulelor - -participantt la reacţiilee metabolicee (fotosintezză, respiraţie, digestie).. Î funcţie de În d grupa ecoologică din care c fac parrte, există annimale caree preferă ummiditatea, cum ar fi melcii, broaştele, caare au tegummentul subţiire, vascularizat, permiisiv aportulu ui hidric sau anim male care prefer meddiul uscat (xerofile) ( cu um sunt mamiferele m dde deşert, insectele i terestre,, care au piielea acoperită de păr,, respective cuticulă chhitinoasă, pprotective îm mpotriva transpirraţiei. Plantelee reacţioneaază faţă de factorul f apăă prin adaptări morfofizziologice. AAdaptările de d natură fiziologgică pentru plantele p dinn zone cu umiditate vaariabilă consstau în reglarea conţinu utului în apă. În zonele usccate, dimenssiunile frunnzelor sunt reduse, aseemantoare uunor spini, pentru a micşoraa evaporaţiaa (ex: Pseuddoacacia).  T Temperatu ura P Procesele v vitale se dessfăşoară dee regulă la temperaturi t cuprinse înntre 0-40ºCC. Valori mai micci de 0ºC determină înngheţarea appei din com mpoziţia celuulei, în timpp ce temperaturi ce depăşessc 40ºC poot determina coagulareea albumin nei celularee. Numeroaase organism me sunt capabilee să suportee pe un interrval mai scuurt sau mai lung de timmp temperatturi mai scăăzute sau mai ridiicate. De exxemplu, la limita l inferrioara se afllă coniferelee care realizzează fotosinteza şi sub 0ºC C, iar opus lor, la limita superioaară există bacterii b term mofile ce işşi desfăşoarră ciclul biologicc în izvoarelle termale cu c temperatuuri de până la 60ºC. T Temperatur ra constituiie factorul care deteermină încaadrarea speeciilor în zone z de vegetaţiie sau regiunni zoogeogrrafice ca şi dispunerea lor pe nivelle în zonelee montane. Referitor laa acest factoor, exista reggula lui R - Bergmannn (regula diimensiuniloor) conform căreia specciile de păssări şi mamiifere din zone cliimatice maii reci prezinntă indivizi mai voluminoşi decât speciile înrrudite din zonele cu climă mai m caldă : ex:e ursul pollar şi ursul brun. b - Allen (reggula proporrtiilor) susţinne că unelee specii de păsări p şi maamifere carre trăiesc în zoneele reci au extremităţi e mai scurte (urechi, co ozi, membrre) decât sppeciile întruudite din zonele calde: c vulpeea polară, vuulpea deşerttică. D Dependenţa a faţă de temperatură t ă diferă laa poikiloterrme faţă dee homeoterrme. La primele, întrucât produc p puţinnă căldură proprie, p preeiau temperratura mediului înconjuurător şi elibereaază nelimitaat căldură înn mediu. Teemperatura lor este ceaa a mediuluui înconjurăător şi ca urmare, activităţille vitale (metabolism ( m, locomoţie, dezvolttare) depinnd de tem mperature exterioaară. Animaalele homeooterme (păăsări, mamifere), îşi menţin tem mperatura corpului constanntă, indepenndent de tem mperatura exxterioară prrin procese fiziologicee, motiv pen ntru care este possibilă supraavieţuirea şi ş în condiţţii extreme: zone deşeertice sau zzonele îngheţate. In condiţii extreme, unele anim male regurgg la incetiinirea procceselor mettabolice -cu um este diapauzza, estivaţia sau hibernaarea- pentruu parcurgereea acestor ettape. M Migraţia păăsărilor, deeşi este un act compo ortamental ancestral, imprimat în î codul genetic al acestor animale, a estee dependentă şi de facttorul termic. I INTREBA ARE Care sunt modalitatile de luptaa ale animaalelor homeeoterme faata de de variatiile C v factorullui temperatture? I Noțiunea de adap I.2. ptare Î general, fiinţele vii sunt mai mult În m sau maai puţin adaaptate la condiţiile med diului în care trăiiesc. Aşadaar, adaptareaa poate fi deefinită ca o ajustare a organismulu o ui la mediull său sau a organuului la o anuumită funcţţie.  Adaptarea se A s poate reaaliza pe trei planuri: a] strucctural – addaptare moorfologică. De exemplu, corpul fusiform lla peşti, membrele m anterioaare transform mate în arippi la păsări, etc. b] funcţţional – adaaptare fiziollogică. De exemplu, e reezistenţa la plonjare p a ccetaceelor, rezitenţa r viermiloor intestinalli la acţiunea sucurilor digestive alle gazdei c] commportamentaal – adaptaare etologiccă. De exeemplu imobbilismul innsectelor mimetice; m comporrtamentul puuiului de cuuc, singura pasăre p parazzită, care ellimină din ccuib ouăle părinţilor p săi adopptivi. C Comportam mentul puiullui de cuc caare elimină ouăle părinnţilor adoptiivi De remaarcat este faptul că o greşealăă de adaptarre morfologgică poate fi f compensaată printr-o aadaptare fizziologică sau etollogică şi innvers. Adapptarea cea mai m utilă a unei specii este în finnal o compo onentă a evoluţieei acesteia. Se S mai poatte vorbi de convergenţă c ă atunci cânnd se observvă structuri, funcţii sau compoortamente siimilare la grupeg diferrite zoologic, dar caree trăiesc în condiţii asemănăătoare: - formaa hidrodinam mică a corppului la num meroase an nimale acvaatice: rechinnul (peşte); delfinul (mamifeer) - membbrana interdiigitală la nuumeroase annimale acvaatice: broasccă (reptilă), raţă (pasărre), vidră (mamifeer). Dacă o populaţie este e supusă unor schim mbări importtante şi brusste în mediu ul său de viaţă, se poate înttâmpla ca majoritatea m indivizilor să dispară.. Uneori suupravieţuiessc căţiva indivizi cu o consttituţie genettică particuulară. În aceest caz vorbbim de o prreadaptare a acestor organismme la noul mediu. m I.3. Prooblema hraanei - regim murile alim mentare E Există trei tipuri funddamentale de hrănire: vegetariann, carnivor şi omnivo or. Tipul vegetariian. Animallul este erbbivor, hrăninndu-se cu iaarbă, frunzee. Sunt animmale frugivvore care se hrănnesc cu fruucte, altele sunt grannivore hrăniindu-se cu seminţe, iiar altele xilofage, x hrăninddu-se cu lem mn. Dentiţţia acestoraa este adap ptată, ca şii masticaţiaa, pentru diferitele d regimurri nutritive. Tipul carnivor. Animaalul consum mator de peştte este pisciivor sau ihtiiofag, de insecte este insectivvor, sau connsumator dee sânge-hemmatofag. Tippul omnivoor, cuprinde animale care se hrănesc cu carne şi vegetale, dar şi animale planctonofa p age care se hhrănesc cu fito- sau zooplanncton, anim male saprofaage care see hrănesc cu c materii organice înn descompu unere şi animalee coprofage care se hrănnesc cu exccremente. C Cantitatea d hrană inggerată de unn animal dep de pinde de o serie s de facttori cum ar fi: tempeeratura corppului: mamiiferele şi păsările, anim male cu temmperatură cconstantă, consumă c mai mulltă hrană deecât animaleele cu tempeeratură variiabilă talia: animalele mici mănnâncă mai mult dacâtt cele marri (pierdereea de căldu ură este proporţiională cu suuprafaţa corrpului) starea fiziologică: animalele în perioadaa de creşteree mănâncă mai m mult deecât adulţii stareaa de activittate: nevoille alimentarre sunt pro oporţionale cu intensitatea activiităţii, de exempluu, o balenăă consumă 1,5 tone plancton p /zii, ceea ce înseamnă î 11/100 din greutatea g corpuluui; o pasăree Colibri coonsumă în fiecare zi de două orri propria ggreutate neectar sau insecte.  I.4. Noțiu unea de lan nț alimentarr Din punct de vederee ecologic, organismeele vii se repartizează în trei categorii D c principaale: a Producăătorii – caree edifică maateria organică plecândd de la substtanţele mineerale sub a] influenţţa energiei solare (footosinteză); acestea su unt denumiite organism me autotroofe. Toţi producăătorii aparţinn regnului vegetal. v b Consum b] matorii – see hrănesc cu c materie organică dejad elaboraată; sunt orrganisme heterotrrofe ( heteroos = diferit; trophein = hrănire).; se pot distingge: 1. consuumatori de ordinul o I (prrimari) -aceeştia se hrăn nesc cu prodducători (annimale fitofaage, care se hrăneesc cu plantte, de exempplu gândacuul de Coloraado Leptinotarsa decem mlineata L. 1857) 2. consuumatori de ordinul II (secundari) ( –aceştia se hrănesc cuu consumatoori primari (animale ( carnivorre care mănnâncă erbivoore sau bubuuruze care se s hrănesc cuc păduchi dde plante (aafide) 3. consuumatori de ordinul IIII ( terţiari) –se hrănessc cu consuumatori de ordinul II (animale( carnivorre care măănâncă altee carnivore, de exemp plu, păsările insectivoore, rechinnul, leul, carnivorrele mari, fiiind animalee zoofage. c Descomp c] punătorii – care se hrrănesc cu cadavre şi reesturi organnice proven nite de la producăători şi conssumatori, pee care le trannsformă în substanţe minerale m şi înn CO2. Aceeştia sunt reprezenntaţi de bacterii, ciuperrci, viermi (fig.2). (  Fig. 2. Schemă - rezumat a principalelor categorii ecologice de organism Aşezând organismele în linie, în ordinea în care sunt mâncate unele de altele se obţine un lanţ în care hrana circulă într-un singur sens. Calea de circulaţie a materiei şi energiei între nivelurile trofice successive, se numeşte lanţ trofic iar acesta, după tipul de ecosistem poate fi terestru sau acvatic (lac, pădure, grădină). Exemple de lanţuri alimentare (trofice) sunt prezentate în tabelul următor: Producători Fitoplancton (alge) Arbori (molid) Plantă (salată) Consumatori primari Zooplancton Gîndacul molidului Lăcustă (crustaceul Daphnia) Consumatori secundari Peşte planctonofag Ciocănitoare Pasăre insectivoră Consumatori terțiari Peşte răpitor (biban) Pasăre răpitoare (uliu) Şarpe Descompunători Bacterii Bacterii Bacterii  Într-un ecosistem, lanţurile trofice nu sunt izolate unele de altele. Ele se întretaie în anumite puncte de contact sau noduri, în care se află specii ce consumă hrană diferită şi de aceea pot funcţiona în două sau mai multe lanţuri trofice. Exemple: - O plantă de grâu este consumată de insecte dar şi de diferite mamifere. - Uliul se hrăneşte cu păsări, dar şi cu mamifere mici. Deasemeni, unele specii pot aparţine simultan sau succesiv la mai multe categorii diferite de consumatori. Exemplu: omul - este consumator primar pentru că mănâncă legume şi fructe - este consumator secundar pentru că mănîncă carne de vită, melci - este consumator terţiar deoarece consumă peşti, broaşte (reptile). Datorită întretăierii lanţurilor trofice, biocenoza se prezintă ca o reţea, numită reţea trofică. Într-o reţea trofică, circulaţia substanţelor nu este liniară ca într-un lanţ trofic, ci descrie un ciclu trofic în care toate lanţurile trofice se închid şi se reunesc prin descompunători, după schema următoare: Substanţe anorganice- Producători- Consumator fitofagi- Consumatori zoofagi- Descompunători- Substanţe anorganice La nivelul ecosistemului, lanţurile trofice se diferenţiază în funcţie de lungime, de caracteristicile primei verigi şi importanţă. După lungime, putem vorbi de lanţuri trofice de tip producător-consumator primar, pană la lanţuri trofice cu mai multe verigi. Ȋn funcţie de prima verigă a lanţului trofic se diferenţiază: -lanţuri trofice erbivore (ale producătorilor) de tipul P→C I→C II→C III, prima verigă fiind reprezentată de plantele verzi, urmate de animale erbivore (fitofage) şi animale carnivore (zoofage). -lanţuri trofice detritivore (ale descompunătorilor), în care prima verigă este reprezentată de materia organică moartă (detritus). -lanţuri trofice parazitice, care au ca punct de plecare organismul gazdă, transferul realizându-se apoi spre parazit şi un şir de hiperparaziţi sau alţi consumatori.Soarele este sursa de energie care guvernează toate lanţurile trofice. Mai puţin de 1% din energia soarelui cade pe frunzele plantelor fotosintetizatoare. Acestea “fixează” aproximativ 5% din energia primită ȋn energie chimică. Cea mai mare parte a luminii este reflectată sau nu are lungimea de undă adecvată pentru fotosinteză. Cea mai mare parte din corpul plantelor este nedigerabilă (consumatorii rareori mănâncă ȋntreaga plantă), aşa că la consumatorii primari ajunge 5-10% din energia producătorilor. Ȋntre 10 şi 20% din energia consumatorilor primari ajunge la cei secundari. Hrana animală este mai uşor digerabilă şi are un conţinut energetic superior. Organismele descompunătoare, fungi şi bacterii, ȋşi obţin energia şi materia primă din resturile vegetale şi animale. Ȋn final, ȋntregul conţinut energetic al acestor resturi va fi eliberat sub formă de căldură. O parte din energie poate fi stocată ȋn combustibili fosili (ex. cărbune-dacă descompunearea este incompletă) Pierderile respiratorii apar la fiecare nivel trofic. Respiraţia eliberează energia necesară desfăşurării reacţiilor metabolice, ex. transportul activ şi sinteza de proteine. Lanţurile trofice pot fi dereglate prin intervenţia omului. Un exemplu este folosirea pesticidelor (substanţe folosite pentru combaterea dăunătorilor culturilor agricole). Acestea pot fi absorbite de organisme rezistente, dar de aici pot trece ȋn organismul unui animal din lanţul trofic pe care ȋl poate ȋmbolnăvi sau chiar omorȋ. Omul, consumator de plante şi animale , poate concentra o cantitate apreciabilă de pesticide ȋn ficat şi de aici se poate ajunge la ciroză sau cancer. Astfel, folosirea intensivă a substanţelor chimice ȋn cultivarea plantelor şi creşterea animalelor poate duce la deteriorarea sănătăţii omului. În funcţie de importanţa lor se disting lanţuri trofice principale, alcătuite din specii dominante ca număr şi biomasă şi care au un rol esenţial în transferul de substanţă şi energie în ecosistem. Alături de acestea funcţionează numeroase lanţuri trofice secundare, conectate la ele prrin verigi caare sporesc sau, dimpottrivă, anulează o parte din producttivitate, form mând, în ambele cazuri, reţeeaua troficăă a biocenozzei (fig. 3). Fig. 3 Exemplu E de retea trofica Organismelle care apaarţin aceleiaaşi categoriii trofice deeci au aceeeaşi funcţiee trofică, O poartă numele n de nivel n troficc (nivelul producătoriloor, nivelul consumatorrilor primarri). Dacă aşezăm nivelurile trofice dinntr-un ecosiistem în orrdinea unuii lanţ troficc obţinem grafic o piramid dă trofică care c exprim mă raporturile dintre niv velurile trofiice succesivve. D Dacă reprezzentăm graffic numărull organismeelor din fieccare nivel trrofic, la un moment dat obtiinem piramiida numererlor. Ca reggulă generaală se constaată că într-uun lanţ alim mentar se trece dee la consumatorii primaari la cei seccundari şi apoi a la cei teerţiari ceea ce duce la creşterea c taliei şi la diminuarrea numărullui de indivizi. Î felul accesta, la baza În b pirammidei vor stas organissmele prodducătoare cele c mai numeroase, cele mai m mici, cu c longevittatea cea maim mică si s cu cel m mai intens ritm de reproduucere. I INTREBA ARI Care suunt principaalele categorii ecologicce de organ nisme din natura n si ce functii ind deplinesc ele? Ce este o retea troffica? Lu upta pentru u existență-- Noțiunea de competiiție C Concurenţa a reprezintăă o competiţie în carre se angaj ajează douăă organisme având aceleaşii necesităţi în î ceea ce priveşte p spaşşiul de viaţăă, hrana, parrtenerii de rreproduceree precum şi factorrii abiotici de d mediu. Competiţia C p poate fi: - intraspeccifică - daacă are loc între indiv vizi aparţinnând aceleiiaşi specii; această competiiţie duce înn cele din urmă la selecţie s natturală deoaarecee suprravieţuiesc cei mai puternicci, mai rapizzi şi mai intteligenţi şi sunt elimin naţi din com mpetiţie indivvizii slabi. Relaţiile intraspecifice presupun şi comunicarea, realizată prin intermediul unor substanţe cu rol de semnalizare (feromoni) eliminate se unii membri ai comunităţii; - interspecifică – dacă are loc între indivizi aparţinând la specii diferite şi poate fi tradusă în două moduri:lupte între indivizi, invazia (ocuparea) teritoriului; competiţia alimentară, diferenţă de fecunditate şi poate în extrem să se soldeze cu dispariţia unuia dintre competitori. I.5. Noțiunea de echilibru biologic Toate populaţiile animale prezintă variaţii ciclice ale densităţii în strânsă legătură cu factorii abiotici şi biotici. Atunci când condiţiile de mediu sunt favorabile, populaţia creşte. În timp, această creştere antrenează inevitabil o accentuare a competiţiei intraspecifice iar o deteriorare a condiţiilor de mediu la rândul ei determinaă reducerea efectivului populaţiilor prin înfometare sau epidemii; spunem în acest caz că a avut loc o reglare şi ciclul poate să reînceapă. Dacă vegetaţia este abundentă, erbivorele se vor dezvolta rapid şi îşi sporesc efectivul. Pe cale de consecinţă, carnivorele vor face la fel. Atunci când populaţia de erbivore va atinge o anumită densitate, va fi depăşită capacitatea limită a teritoriului iar vegetaţia nu va mai fi suficientă pentru a satisface nevoile acestei populaţii. Aceasta va determina diminuarea progresiv, din punct de vefere numeric până la reinstalarea condiţiilor normale. Diminuarea numărului de erbivore antrenează şi diminuarea numărului de carnivore. În cele din urmă, soseşte un moment când scăderea efectivului animalelor erbivore permite o nouă expansiune a vegetaţiei şi ciclul reîncepe. Densitatea populaţiilor vegetale sau animale suferă fluctuaţii ciclice a căror durată variază de la câteva zile în cazul protozoarelor până la mai multe zeci de ani pentru mamifere. Când aceste fluctuaţii sunt regulate se poate spune că echilibrul biologic a fost realizat pe teritoriul respectiv. În cazul în care din diferite cauze se provoacă scăderea densităţii unei populaţii pentru o perioadă îndelungată de timp, efectivul populaţiei se poate reduce sub un anumit nivel, numit nivel de securitate. Specia este ameninţată cu dispariţia cel puţin pe un teritoriu determinat, fie prin inhibarea reproducerii (cazul majorităţii antilopelor), fie prin creşterea competiţiei interspecifice (cazul micilor marsupiale erbivore din Australia) concurate de iepurii introduşi de om. Mai trebuie remarcat că exterminarea nei specii indigene de către o specie imigrantă este un fenomen foarte current. I.6. Noțiunea de ritm de activitate În afara fluctuaţiilor ciclice mai mult sau mai puţin neregulate prezentate mai sus şi care afectează densitatea populaţiilor de animale, se mai poate observa la numeroase specii aşa numitele ritmuri de activitate, mult mai scurte şi regulate ca urmare a influenţelor unor evenimente ciclice din mediul ambiant: maree, alternanţa zi/noapte, oscilaţiile lunare sau sezoniere, care pot avea consecinţe importante, fiziologice şi ecologice. Cele mai cunoscute ritmuri sunt: - Ritmul mareelor : alternanţa de şase ore între mareea joasă şi mareea înaltă (flux- reflux) imprimă populaţiilor de animale costiere un ritm de activitate extrem de particular, unor viermi marini care rezistă când sunt ridicaţi de apa liniştită a acvatoriului, ba chiar devin activi pe perioada de maree înaltă. - Ritmul circadian: la numeroase animale, ciclul noapte/zi (nictemeral) are o influenţă directă asupra activităţii şi comportamentului. Din acest punct de vedere se pot întâlni două mari categorii de activitate la animale: diurnă- (insecte care se hrănesc cu nectar sau păsările diurne) şi noctturne ( răppitoarele de noapte- bufniţele) liliecii. Footosinteza, respiraţia plantelor p superioaare au un caracter c nicctemeral. Prrima, este maximă m în timpul zileei ţi prin acceasta şi consummul de bioxidd de carbonn şi este minnimă noaptea. Separarea activităţilor a r animalelorr în diurnee şi nocturnne are imp portanţă eccologică. Aceastaa constă în folosirea f şi exploatareaa continuă a tuturor nişşelor ecologgice, ceea cee asigură o circullaţie continnuă a materriei şi enerrgiei în eco osiste, apoi atenuarea concurenţeei pentru aceleaşii resurse. Adaptarea A laa un anumit tip de acttivitate diurrnă, crepuscculară sau nocturnă n este însccrisă în zesttrea geneticcă a speciei,, adică întreeaga activitaate este decllanşată de bioritmul b intern. În Î sfârţit exxistă şi cazuuri de aritmiie caracterizzate prin peerioade nereegulate de activitate a deşi coondiţiile de mediu răm mân constaant (exemplu – activiitatea eschiimoşilor pee timpul nopţilorr polare). - Ritmul luunar: încă puţin p cunosccut, el a fosst studiat la unele animmale marine (anelide polichette din Paciific). La acceşti vierm mi, ponta coincide cu luna plinăă din octom mbrie şi noiembrrie. - Ritmul seezonier: înttâlnit la aprroape toate speciile dee animale teerestre. În regiunile r tropicale, acest ritm m este dictaat de umidittate (alternaanţa perioaddelor secetoase şi a perrioadelor umede) în timp cee în regiunile temperaate lumina şi temperattura sunt faactorii determinanţi (alternaanţa perioaddelor reci cuu insolaţie reedusă şi a peerioadelor însorite). î Schematic, consecinţelle ritmurilorr sezoniere sunt de douuă tipuri:  ajusstarea fizioloogică şi ecoologică;  miggrarea. Î primul caz, modificările fizioloogice şi de comportame În c ent permit aanimalelor să s treacă prin sezzoanele reci fără să miggreze ( hiberrnarea, estiv varea, inchistarea). Î cel de-aal doilea caaz, animaleele părăsescc temporarr zona în ccare condiţiiile sunt În defavorrabile şi parccurg adeseaa mari distannţe (migraţiiile păsărilor, peştilor sau mamiferrelor).