Percepțiile (subprocesul sintetic al preluării informaţionale) PDF

**2. Percepţiile (subprocesul sintetic al preluării informaţionale)** După cum arătam anterior, diferenţa dintre cele două etape ale preluării informaţionale (analitice şi sintetice) se bazează pe profunzimea prelucrărilor reflectate în superioritatea calitativă a imaginii perceptive comparativ cu...

**2. Percepţiile (subprocesul sintetic al preluării informaţionale)** După cum arătam anterior, diferenţa dintre cele două etape ale preluării informaţionale (analitice şi sintetice) se bazează pe profunzimea prelucrărilor reflectate în superioritatea calitativă a imaginii perceptive comparativ cu cea senzorială. Trecerea de la reflectarea detaliilor obiectelor lumii la reflectarea întregului se realizează prin intervenţia unor mecanisme complexe iar imaginea nou creată dobândeşte calităţi noi faţă de a părţilor componente. **2. a. Procese cognitive implicate în realizarea imaginii perceptive** În cazul senzaţiilor, un rol important în crearea imaginii psihice a detaliilor obiectelor revenea ***procesărilor ascendente de informaţie*** (de la receptori spre cortex). Pornind de la procesările ascendente, sprijinindu-se pe ele, în formarea imaginilor perceptive ***procesările descendente*** joacă un rol major. Peste activitatea sintetică a patternurilor înnăscute, ale gestalturilor, în formarea imaginilor perceptive, se suprapune influenţa procesărilor descendente de informaţie, a activităţii proceselor supraordonate fiecare dintre ele (reprezentarea, limbajul, gândirea, memoria, atenţia, motivaţia, afectivitatea, sistemul de valori) creează o stare de spirit, o predispoziţie de a percepe selectiv informaţia lumii, stare denumită ***montaj perceptiv***. Astfel, experienţele stocate *[în memorie]*, creează premise pentru percepţia selectivă a realităţii. Studiile experimentale arată că indienii Cree trăitori în mediul lor tradiţional, au o mare abilitate de soluţionare a problemelor perceptive ce implică discriminări fine între liniile paralele înclinate sub diferite unghiuri pentru că mediul structurat în acest fel I-a obişnuit cu aceste perspective. Spre deosebire de ei, indienii Cree din mediul urban au performanţe mai ridicate în rezolvarea problemelor perceptive cu linii orizontale şi verticale de care mediul urban este suprasaturat. Experienţa avută creează *[reprezentări]* şi *[expectanţe specifice]* care şi ele influenţează noua percepţie. Prezentarea experimentală a unui şir de litere sau de cifre în care se inserează un semn ambiguu (o linie separată printr-un spaţiu de o linie curbă care poate fi interpretat atât ca un B cât şi ca un 13) este perceput ca un B dacă se inserează în şirul de litere şi ca numărul 13 dacă este inclus printre cifre, demonstrând primatul expectanţei în maniera de a recepta lumea. Expectanţele avute pot să aibă un rol benefic, favorizând viteza de desfăşurare a percepţiei, dar în aceeaşi măsură pot să aibă un efect nefast, denaturând realitatea. O excesivă cantonare în experienţa anterioară şi în expectanţele pe care ea le produce împiedică uneori posibilitatea de schimbare a perspectivei şi în acelaşi timp determină o rigidizare excesivă a gândirii. Adeseori rezolvarea problemelor se realizează exclusiv prin adoptarea unui alt punct de vedere asupra lor, sarcină dificilă pentru o minte cantonată în stereotipuri. *[Influenţa motivaţiilor]* în formarea imaginilor perceptive se manifestă atât în selectarea, din mulţimea stimulărilor cu care suntem bombardaţi în fiecare moment, doar a celor care au o semnificaţie pentru persoana noastră dar şi în recunoaşterea stimulilor. Discriminăm cu mare uşurinţă dintr-o masă de oameni la gară persoana pe care o aşteptăm pentru că ea este importantă pentru noi şi în acelaşi timp avem tendinţa să atribuim figurilor ambigue un sens care ne satisface.(când suntem flămânzi suntem predispuşi să vedem în orice stimul neclar alimente) În strânsă legătură cu motivaţiile, *[emoţiile,]* prin aceleaşi mecanisme, influenţează percepţiile noastre. Copiii, pe măsură ce Moş Craciun se apropie, au tendinţa de a-l desena din ce în ce mai mare, cu mai multe cadouri, pentru că starea lor emoţională şi motivaţională are o intensitate crescută, dar după Crăciun, acesta revine la dimensiuni normale şi nu mai are cadouri. La fel, persoanele cu predispoziţii agresive vor absorbi şi-şi vor însuşi cu mai multă uşurinţă scenariile agresive din filmele cu violenţă, pentru că montajul lor perceptive (emoţiile agresive) le predispune percepţia spre aceste scene, în timp ce persoanele nonagresive vor avea tendinţa de a selecta din acelaş film preponderent scenele nonagresive. Fiecare dintre noi simţim aceste influenţe pe care dispoziţiile noastre afective le au asupra percepţiilor. În viaţa cotidiană când suntem trişti vedem lumea "în cenuşiu" pe când veseli fiind o vedem "în roz". Influenţele reciproce dintre cogniţie şi afectivitate stau la baza aşa numitei "gândiri pozitive". Exigenţele impuse propriei persoane de a selecta din mulţimea informaţiilor cu care ne confruntăm doar pe cele pozitive, atrage după sine creerea unei stări afective favorabile, care la rândul său, prin recul, va selecta natural şi va determina prelucrarea informaţiilor pozitive ş.a. La fel cum procesările descendente antrenează şi solicită adeseori intrarea de noi informaţii în spaţiul nostru psihic, în mod similar aceleaşi procesări au rolul de a apăra sistemul psihic de invazia stimulilor necorespunzători, care ne lezează, care ne perturbă echilibrul emoţional, care vin în contradicţie cu sistemul de valori ai personalităţii etc, instituind un filtraj senzorial, denumit *[apărare perceptivă]*. În acest caz informaţia, prin aport ascendent, ajunge în sistemul psihic, este analizată, evaluată şi dacă se consideră că e nepotrivită sau dăunătoare (prelucrare descendentă deci) intrarea ei e blocată pe mai departe. Apărarea perceptivă se manifestă prin ezitări, nevoia unui timp mai îndelungat pentru a recunoaşte ceea ce nu ne corespunde, distorsionări ale mesajului în favoarea noastră, etc. Când auzim un diagnostic nefavorabil sau un rezultat negativ la un examen, informaţia ajunsă şi evaluată în sistemul psihic poate produce perturbări ale echilibrului emoţional, aşa încât psihicul, prin procesări descendente, se apără recurgând la blocarea intrării noilor informaţii, astfel la început ni se pare că nu am auzit corect, ezităm apoi să credem cele auzite sau chiar auzim altceva etc. Toate mecanismele defensive au loc cu o viteză foarte mare, adeseori nici nu ating pragul conştient de procesare informaţională ci rămân inconştiente din care cauză nu le realizăm prezenţa. După cum se observă ***formarea imaginii perceptive este un loc de întâlnire al afluxului informaţional senzorial cu ansamblul procesărilor descendente***. Multitudinea de informaţii disparate, ascendente, aparţinând diverselor tipuri senzoriale, sunt "turnate" într-o primă fază în *gestalturile înnăscute*, ce le sistematizează primar în vederea facilitării prelucrărilor viitoare, tipare peste care se adaugă modulările descendente de informaţie. În acest fel se realizează fiecare dintre **etapele actului perceptiv:** *detecţie* (faza iniţială, în care subiectul este în stare să constate prezenţa sau absenţa stimulului), *discriminarea* (deosebirea unui anumit obiect de celelalte, fapt ce presupune stabilirea clară a contururilor şi formelor fiecărui obiect), *identificarea* şi *recunoaşterea* obiectului perceput. Ultimele două etape perceptive sunt prin excelenţă rodul prelucrărilor descendente de informaţie. Ele realizează punerea în acord a imaginii perceptive (formate prin aflux informaţional) cu imaginea vizuală sau lingvistică (reprezentarea sau noţiunea) stocate deja în memoria de lungă durată. Concordanţa dintre cele două tipuri de imagini duce la identificarea obiectului şi se continuă cu recunoaşterea lui (stabilirea denumirii şi includerea obiectului într-o clasă de obiecte percepute anterior). Neconcordanţa imaginilor antrenează după sine reinceperea procesului exploratoriu, cu solicitarea de noi informaţii senzoriale ce duc la formarea unei noi imagini mentale a obiectului. Astfel includem informaţii de la receptorii care nu au fost valorificaţi anterior în explorarea perceptivă - de ex luăm obiectul necunoscut în mână, îl investigăm şi prin mijloace tactile, rotim obiectul pentru a avea o nouă perspectivă vizuală, modificăm distanţa faţă de el, etc. Noua imagine este supusă din nou comparaţiei cu o reprezentare deja existentă sau cu noţiunea pe care o avem, procesele investigatorii şi comparative continuând până la recunoaşterea obiectului. Uneori comparaţiile repetate între imaginile perceptive, continuu ajustate, şi reprezentările existente deja în memorie (imaginative sau lingvistice) se soldează cu eşec, între cele două neexistând relaţii de similitudine. Este cazul primului contact cu obiectul sau cu noţiunea aferentă lui; în memoria de lungă durată nu există deci reperele necesare recunoaşterii sale. În această situaţie demersul procesărilor informaţionale este diferit, imaginea perceptivă a obiectului este stocată în memoria de lungă durată şi va deveni la rândul său reper pentru imaginile perceptive viitoare. La rândul său, noua imagine perceptivă va suferi ajustări pe măsură ce subiectul va lua contact cu noi obiecte din aceeaşi categorie, se va supune influenţelor notelor definitorii ale noţiunilor asimilate, va reţine doar elementele definitorii ale clasei de obiecte pe care le reprezintă, îndepărtând elementele neesenţiale, aleatorii. Acest proces de ajustare permanentă a imaginilor mintale sub influenţa contactului repetat cu stimulii stă la baza formării reprezentărilor (şi implicit a noţiunilor), esenţial în procesul de învăţare. ***II.2.b. Particularităţi ale imaginii perceptive*** Pornind de la imagini senzoriale disparate, realizarea imaginii unitare perceptive presupune confluenţa procesărilor complexe ascendente cu cele descendente. Plusul de procesare ce intervine se va reflecta în calitatea imaginii perceptive ce dobândeşte calităţi noi faţă de cele ale imaginilor senzoriale. Aceste proprietăţi noi dobândite sunt: ***1 Obiectualitatea***, care constă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale, nu este o capacitate înnăscută, ci rezultatul unui proces investigativ complex bazat pe experienţa tactilă, vizuală ce duce treptat la delimitarea conturului obiectelor şi a delimitării obiectelor de câmpul perceptiv, acţiune ce se soldează cu conştiinţa faptului că lumea este alcătuită din obiecte şi cu obişnuinţa de a le recepta ca atare. ***2. Integralitatea*** bazată pe obiectualitate, permite receptarea obiectelor ca pe nişte entităţi chiar dacă părţi ale acestei entităţi sunt ascunse şi nu pot fi percepute în momentul respectiv. De ex. dacă privim pe fereastră şi vedem capul unui trecător ştim, în virtutea integralităţii sale şi poziţia trunchiului, membrelor, etc. ***3. Structuralitatea*** indică organizarea ierarhică a imaginii perceptive. În structura unei imagini perceptive elementele componente nu comunică aceeaşi cantitate informaţională, unele sunt mai saturate informaţional decât altele. Astfel în imaginea unui chip uman ochii dau mai multă informaţie decât un rid de ex. La fel ascultătorul înţelege o bucată muzicală nu fiecare notă muzicală în parte. ***4.Constanţa*** percepţiei se manifestă ca o relativă stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor (mărime, formă, culoare etc) chiar dacă se modifică condiţiile în care are loc percepţia. Această constanţă e posibilă graţie prelucrărilor descendente ale informaţiei. ***5. Inteligibilitatea*** În virtutea prelucrărilor descendente ale informaţiei orice obiect perceput capătă un sens, o semnificaţie. Perceperea unui obiect necunoscut pentru care nu avem încă o semnificaţie antrenează un efort de stabilire a acestuia prin raportare la modele posibile asemănătoare. ***6. Apercepţia***, trebuie înţeleasă ca fiind dependenţa percepţiei de experienţa şi de conţinutul vieţii psihice a omului. Indiferent de ce imaginea perceptivă sugerează, vom avea tendiţa de a atribui o semnificaţie ce va fi influenţată de dorinţele, aspiraţiile, sentimentele noastre. Conjugarea experienţei senzoriale -- vizuală, tactilă, chinestezică, auditivă, etc. face posibilă, cu timpul receptarea perceptivă a unor forme complexe cum ar fi percepţia spaţiului (incluzând forma, mărimea, poziţia în spaţiu a obiectelor, a volumului lor), a timpului, a mişcării.