Microstructuri cosmice: Asteroizi

Corpuri cerești mici, fără lumină proprie, care se deplasează în jurul Soarelui pe orbite eliptice.

Majoritatea asteroizilor se găsesc între orbitele planetelor Marte și Jupiter.

Există două denumiri pentru aceste corpuri cerești - „asteroid” și „planetoid”.

Cea mai mare parte a asteroizilor au dimensiuni sub 5 km.

Cel mai mare asteroid este Ceres, cu un diametru de 768 km, iar cei mai mici au diametre sub 1 km.

Asteroizii au o mișcare de revoluție în jurul Soarelui, cu perioade diferite, majoritatea având perioade între 3 și 5 ani.

Asteroizii au și o mișcare de rotație, cu durate variabile, atingând 24 de ore la cei mai mari și câteva ore la cei mai mici.

Există o grupare de asteroizi între Marte și Jupiter, din care 30 se deplasează pe orbite eliptice foarte lungi, intersectând orbitele planetelor interne lui Marte.

Fenomenul care se produce când un corp solid din spațiul cosmic pătrunde în atmosfera terestră, lăsând o dâră luminoasă pe cer.

Meteori care apar în grupuri mari, provenind dintr-un roi de corpuri cerești.

Punctul din care par să vină meteoriții dintr-un roi meteoritic, pe cer.

Dâra luminoasă lăsată de un meteorit în timp ce traversează atmosfera.

Intensitatea unei ploi meteorice crește atunci când Pământul intersectează orbita roiului meteoritic.

Când un meteor intră în atmosferă, se freacă de aer, se încălzește și începe să se volatilizeze.

Culorile unui meteor pot varia de la roșcat la alb, în funcție de compoziția chimică și de stadiul arderii.

Majoritatea meteoritilor ard complet înainte de a ajunge la suprafața Pământului.

Teoria conform căreia o planetă ar fi trebuit să existe între Marte și Jupiter, dar din cauza forței gravitaționale puternice a lui Jupiter, materia din discul de acreție nu s-a putut concentra suficient pentru a forma o planetă completă.

Corpuri cerești formate din fier și alte elemente grele, rezultate din ciocnirea asteroizilor în primele etape ale Sistemului Solar și care nu au supraviețuit timpului.

Distanța unui corp ceresc față de Soare. Asteroizii cu orbite mai largi sunt mai depărtați de Soare.

Datorită masei mici, asteroizii nu au forța gravitațională necesară pentru a forma o atmosferă.

Corpuri cerești cu diametrul de la câțiva centimetri la câțiva metri, care ajung pe suprafața Pământului, uneori creând cratere.

Fenomenul care se produce atunci când un corp ceresc intră în contact cu atmosfera terestră. Termenul se referă la contactul în sine, nu la corp.

Timpul în care un meteor străbate atmosfera terestră. În majoritatea cazurilor durează doar câteva secunde, însă în cazul meteoriţilor mai mari poate dura câteva minute.

Viteza cu care un meteor străbate atmosfera terestră. În general, această viteză este uriașă, în jur de 40 km/s, dar poate varia între 10-15 km/s și 70-80 km/s

Luminozitatea unui meteor, exprimată prin scara de magnitudine. Meteori vizibili cu ochiul liber au o magnitudine între 1 și 5, în timp ce cei mai strălucitori se văd cu ajutorul telescopului sau radarului.

Compoziția chimică a meteoriților este analizată prin spectrograme, punând în evidență atomi de hidrogen, oxigen, azot, sodiu, magneziu, aluminiu, siliciu, calciu, mangan, fier, nichel etc.

Meteoriții sunt clasificați în trei grupuri principale în funcție de compoziția lor chimică: meteoriți feroși, meteoriți pietroși și meteoriți micști.

Compoziția meteoriților reflectă diferite stadii de evoluție, unii fiind aproape identici cu corpurile rezultate în primele faze ale formării Sistemului Solar, în timp ce alții prezintă modificări substanțiale prin metamorfism termic.

Unghiul sub care meteorul intră în atmosfera terestră determină dacă va fi azvârlit în afară sau va pătrunde mai adânc. O traiectorie tangentă îl va devia, una perpendiculară îi va permite să pătrundă.

Meteoriții provin fie din degradarea cometelor, mai ales în fazele de periheliu, fie din distrugerea asteroizilor. Originea lor reflectă diverse procese din Sistemul Solar.

Cometele se mișcă pe traiectorii în formă de elipsă, cerc, parabolă sau hiperbolă, în jurul Soarelui.

Cometele care au o perioadă de revoluție mai mică de 200 de ani și care revin periodic la Soare.

Cometele care au o perioadă de revoluție mai mare de 200 de ani și care se deplasează pe traiectorii foarte lungi, iesind din Sistemul Solar.

Distanța minimă dintre o cometă și Soare.

Distanța maximă dintre o cometă și Soare.

Grupare de comete care au o perioadă de revoluție similară și afeliul aproape de o anumită planetă gigant.

Familia de comete care au afeliul în apropierea lui Jupiter, cu perioade de revoluție de 13-20 ani.

O cometă care are o perioadă de revoluție de 77 de ani, având afeliul la 35,3 u.a.

Nucleul cometei este componenta principală și permanentă. Din el se formează celelalte părți ale cometei atunci când se apropie de Soare.

Nucleul are dimensiuni reduse (rar depășește 100 km în diametru) și are o formă neregulată.

Nucleul este un amestec înghețat de pulberi solide (apa, dioxid de carbon, metan, hidrogen etc.) cu o densitate mică.

Pe măsură ce cometa se apropie de Soare, substanțele din nucleu se vaporizează începând cu hidrogenul și continuând cu alte substanțe, formând coama și coada.

Coama și coada cometei sunt formate din gaze și praf, care se formează din vaporizarea substanțelor din nucleu.

Pe măsură ce cometa se apropie de Soare, expulzeză din ce în ce mai multă materie. Această pierdere de materie duce la o diminuare a nucleului în timp.

Nucleul cometei se rotește cu o viteză specifică datorită diferențelor de materie expulzată de părțile sale sub influența vântului solar.

Nucleul cometei are o „viață” scurtă, de ordinul a câtorva mii de treceri prin periheliu, adică câteva zeci de milioane de ani.